Părintele
Paulin Lecca
de la Mănăstirea Arnota
Motto: Trec părintii pe lângă
noi, nepăsătorii...
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc cu multi părinti duhovnicesti; unul
dintre acestia a fost si Părintele Paulin Lecca, staretul Mănăstirii Arnota din
judetul Vâlcea. Toti acesti monahi îmbunătătiti au făcut în viata lor
experienta Duhului Sfânt, arătându-ne unde se poate ajunge sau mai bine zis
unde se poate ridica un om ajuns deja la transparenta duhovnicească.
L-am cunoscut pe Părintele Paulin Lecca în primăvara anului 1992, când a
venit în obstea mănăstirii noastre. Auzisem de el de la alti părinti mai în
vârstă, care avuseseră binecuvântarea de a-l fi cunoscut. Ardeam de nerăbdare
să-l cunosc si eu. Toti aveau numai cuvinte de laudă despre el si, mai mult
decât toti, staretul nostru care îl avusese ca îndrumător spiritual la
Seminarul de Teologie “Radu Vodă”. Ne povestea despre minunatele sale predici
tinute în fata seminaristilor care văzându-l pe Părintele Paulin Lecca cum
plângea vorbind, erau adânc miscati. Îl cunostea staretul, îl cunosteau
părintii mai în vârstă din mănăstirea noastră, Părintele Nicodim, Părintele
Pantelimon - Bunicutul sau Năsicul nostru -, supranumit asa deoarece ne născuse
întru Hristos pe cei mai multi dintre noi, tinerii veniti în mănăstire,
luându-ne sub mantia sa. Toti acesti tineri monahi ai obstii noastre, auzind
atâtea cuvinte de laudă despre acest misterios duhovnic, ardeau de nerăbdare să
îl cunoască.
Iată-l venit în mănăstirea noastră. L-am întrebat: De ce ati venit,
Părinte, la noi? De ce ati lăsat Arnota, de ce ati lăsat obstea toată venind
aici la bătrânete? Si el mi-a răspuns: Să stii, elefantii când îsi simt
sfârsitul apropiindu-se, se duc într-un loc numai de ei stiut, într-un cimitir
numai al lor. Auzind acestea, nu am rămas defel încântat că mănăstirea noastră
avea să fie cimitirul unui atât de mare părinte spiritual - si parcă comparatia
cu elefantul nu este departe de adevăr. Dar mă bucuram totodată la gândul că
tot noi aveam să fim aceia care îi vom lua fildesul.
M-am atasat de el încă de la început; eram printre ucenicii care îi aduceam
lemne la chilie, îi dereticam, bucurându-mă astfel de prezenta lui timp de trei
anotimpuri: de la sosirea în obstea mănăstirii, din primăvara lui 1992, si până
la mijlocul toamnei aceluiasi an s-a încumetat, însă pentru ultima oară, să-si
strămute bătrânetile la o altă mănăstire.
Mi-aduc aminte că în anul acela, începutul lui octombrie nu făcuse încă pe
deplin loc toamnei celei zgribulite de ploi reci si de frig. Dar într-o
dimineată, trezindu-mă din somn, am găsit peste firele târzii de iarbă căzută
bruma. La fel de neasteptată si rece a fost si plecarea
Părintelui Paulin Lecca din mănăstirea noastră. În acea dimineată mă trezisem
devreme, căci trebuia să merg la facultate, la Bucuresti; Părintele plecase
deja, însă nimeni nu stia de ce.
Venind în obstea noastră, Părintele Paulin Lecca si-a adus cu sine crucea
pe care ar fi vrut s-o aibă la mormânt si pe care o pregătise în tihnă la
Mănăstirea Arnota.
Noi, ucenicii, ne-am aciuat pe lângă el, ajutându-l la chilie în toate
felurile închipuite si neînchipuite, numai ca, stând în preajma lui, să ne
folosim de experienta lui duhovnicească bogată si de cuvintele lui adânci. Părintele
Paulin era un om erudit, un om cunoscător el teologiei pe care o studiase la
Cernăuti înainte de desfiintarea Facultătii de Teologie si a Mitropoliei
Ortodoxe din 1939.
Era un om care trecuse prin mai multe obsti monahale în perioada sa de noviciat,
înainte de a se hotărî să rămână în Mănăstirea Frăsinei ca frate de mănăstire:
fratele Pavel. Avea 22 de ani.
Însă acolo, la Frăsinei, cum auzea de vreun părinte îmbunătătit, de vreun
om care să fi experimentat rugăciunea lui Iisus, se ducea să îl cunoască. Bunăoară,
asa s-a întâmplat si cu Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus; cum a
auzit despre el, imediat Părintele Paulin Lecca a fugit la Sâmbăta. Având
binecuvântare pentru o săptămână de la staretul său, a fugit la Sâmbăta si a
stat acolo o lună. Când s-a reîntors în obste, folosit de cuvintele Părintelui,
părintii l-au apostrofat; toti erau porniti împotriva lui, vrând să-l dea
afară, dar staretul însusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu căldură. I-au dat
canon - puteti citi mai pe larg această scenă într-un articol deja apărut în
revista “Icoana din adânc” - pe când fratele Pavel bătea metaniile în trapeză
si căuta să-si ducă la capăt canonul, unul din părinti, trecând pe lângă el,
l-a bătut pe umăr si i-a spus: “Nu te deznădăjdui, si eu am făcut acest
canon!”, iar fratele Pavel cu multă bucurie a dus canonul până la sfârsit.
Mai povestea Părintele Paulin că el obisnuia, după cum am mai spus, să se
aciueze pe lângă tot felul de părinti pentru ca acestia să-l învete să deprindă
rugăciunea inimii. Era un înfocat căutător al acesteia si se străduia din
răsputeri să o aibă. Duhovnicul lui de atunci, nu îmi aduc aminte numele -
probabil că Părintele mi l-a spus, dar toate aceste personalităti pe care el le
evoca mie nu-mi spuneau prea mult - l-a învătat rugăciunea inimii. Când noi,
fratii mai tineri, îl îndemnam: “Haideti, Părinte, la strană să cântati cu
noi!”, el spunea: “Nu, eu nu cânt cu fratii pentru că n-am deprins niciodată
glasurile. Am preferat să stau în spatele bisericii, în coate si în genunchi,
si să zic: Doamne Iisuse...; pentru că am vrut să mă împărtăsesc din
dulceata acestei rugăciuni, n-am învătat niciodată să cânt.
O dată l-a rugat pe duhovnicul lui să-i facă o rugăciune, o rugăciune
puternică... el vroia să se ducă la pustie, Părintele Paulin ardea de dorul
pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: “Părinte, faceti-mi o rugăciune,
faceti-mi o rugăciune în biserică, la miezul noptii, să primesc si eu de la
Dumnezeu suferinta, să fiu si eu cumva contemporan cu Mântuitorul Iisus Hristos
în suferintă”. Si părintele i-a zis: “Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama...
lui Dumnezeu când îi ceri, se grăbeste să-ti dea, să stii, chiar dacă nu stii
ce ceri...!” Iar el a insistat: “Nu, părinte, fă-mi rugăciunea asta!” Si la
miezul noptii, ar fi trebuiti să vedeti starea în care era când povestea asta,
era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul în biserică, i-a
pus patrafirul în cap, întâi l-a spovedit si a primit un canon, nu mi-au spus
ce au discutat ei la acea spovedanie, după care duhovnicul i-a făcut acea
rugăciune în timpul căreia Părintele Paulin, sub patrafir, se ruga lui Dumnezeu
să-i trimită suferinta. Cu binecuvântarea duhovnicului a plecat apoi la o
pesteră si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stiu dacă grota era pe
lângă Frăsinei sau mai degrabă era pe lângă Arnota... poate lângă Bistrita... Părintele
cunostea bine împrejurimile multor mănăstiri - ca o paranteză, Părintele Paulin
Lecca a umblat prin multe mănăstiri, a fost exarh mănăstiresc si la Bucuresti,
si în Oltenia, a avut o viată foarte bogată. Deci a mers la o pesteră la care a
stat trei luni de zile... câte experiente a avut acolo... când ascultai ce
povestea el parcă revedeai Patericul cu toate luptele Sfântului Antonie
cel Mare, parcă ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe ianuarie: lupte cu
demoni, vedenii si viziuni, încercări de tot felul, căderi de-a dreapta, părere
de sine, toate astea trei luni de zile. Desigur că umezeala pesterii nu l-a
crutat si a dobândit reumatism: asadar suferinta a venit. Iar el zicea: “Să fi
văzut suferintă, toată viata mea am tras de pe urma acestei cereri înfocate...”
Si într-adevăr, s-a chinuit mult cu acest reumatism. La venirea în mănăstirea
noastră, într-o primăvară, când deja începuse să răsară coltul ierbii, vremea
se încălzise, era frumos, era soare, însă Părintele Paulin cerea să i se facă
focul în chilie. De primăvara până toamna, când a plecat, eu, cu Părintele
Mihail si cu Părintele Efrem care pe atunci erau frati, îi căram lemne la
chilie, iar el ne era recunoscător, se vedea din priviri; căuta să ne arate
recunostinta asta si material: ne dădea diferite daruri. Bunăoară, eu am primit
de la el o casetă în care era închisă Sfânta Împărtăsanie si care provenea de
la Ambrozie de Optina: era un chivot mic în care era cuprins un potir, în
miniatură si el, lingurita, niste vase foarte-foarte mici în care era Sfânta
Cuminecătură, pe care preotii militari le purtau la gât când mergeau pe front
să împărtăsească rănitii. “Si toate acestea - îmi spunea el - vin
de la Sfântul Ambrozie de la Optina!” Iar eu am întrebat: “Dar cum asa?” “De la
duhovnicul meu, Ioan Culighin!”
Am tot auzit adesea, Părintele Paulin vorbea, si multi duhovnici în vârstă
vorbeau de acest Ioan Culighin. Si de la el Părintele Paulin a învătat
multe despre rugăciunea inimii. Am aici o fotografie cu dânsul pe spatele
căreia sunt scrise câteva cuvinte scrise chiar de Părintele Paulin Lecca.
La preotia mea mi-a dat această casetă - de altfel el a fost cel care m-a
recomandat pentru preotie - si împreună cu caseta mi-a dat si această
fotografie pe care o avea chiar de la Părintele Ioan. Acesta venit în tară
împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Mănăstirea
Antim, în Bucuresti; se pare că si el a fost în grupul de părinti care au
initiat miscarea “Rugul aprins”.
Părintele Paulin mi-a vorbit adesea despre Andrei Scrima, despre Sandu
Tudor - Părintele Daniil, despre Părintele Benedict Ghius, Vasile Voiculescu,
despre Părintele Sofian, dar eu cunosteam si auzisem foarte putin despre
fiecare. Dar despre acest om, Părintele Ioan mi-a mărturisit că era un lucrător
al rugăciunii inimii. Si să vedeti ce spunea despre el: “Părintele Ioan
Culighin a fost ucenicul Staretului Ambrozie de la Mănăstirea Optina. L-am
cunoscut în Odesa. M-a învătat să spun mereu rugăciunea lui Iisus. Venind în
tară cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Antim, în
Bucuresti. Cineva l-a pârât. A fost arestat si dus în Rusia cu acuzatia:
trădător de tară. Nu stiu dacă mai este în viată”. Asta mi-a spus-o mie în
1992.
Multe lucruri am primit de la Părintele Paulin Lecca, bunăoară când a vrut
să meargă să propovăduiască în Transnistria, în tinuturile cu români, în
“gulagul românesc” - cum era numit -, rugându-se la Dumnezeu si primind un
semn, a plecat într-acolo să-L vestească pe Dumnezeu, să-i învete pe copii
religia” - după cum spunea chiar el. El avea foarte multe modele de cateheze,
de lectii pentru copii. Dintre acestea îmi citea multe; multe mi le-a dat chiar
mie. Mă bucuram si eram încântat de harul care transpărea prin ele, dar atunci
nu le-am apreciat cum le apreciez acum, când Părintele nu mai este. Am avut si
foarte multe fotografii, chiar de pe timpul când el era novice, dar pe toate
le-am înstrăinat, le-am dat la unul si la altul, încât acum, de pildă, nu mai
am nici măcar o fotografie cu Părintele.
Să vă mai spun despre cum era el văzut în mănăstirea noastră...
La Părintele Paulin Lecca veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al
lui de a atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si bătrâni. Oameni
cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii
Karamazov. El stia că Staretul Zosima nu fusese altcineva decât Staretul
Ambrozie de la Optina, dar tot ce am citit noi în Fratii Karamazov el
trăia; probabil că fusese si la Optina.
Veneau si foarte multi tineri; nu stiu dacă cei de la ASCOR... Nu, acestia
l-au descoperit ulterior, când era la Rogozu, de unde l-au si adus la
conferinte.
Pentru toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru
fiecare problemă. Bunăoară, au venit la mănăstire doi tineri cărora le murise
copilul la doi ani de zile. Tatăl a suferit foarte mult, dar a reusit să
depăsească momentul, însă mama, de atâta durere, s-a îmbolnăvit de nervi. Si
avea permanent impresia că copilul lor revine în casă. Dimineata, când îsi
făceau rugăciunea, ea auzea pasi, simtea o prezentă în cameră, o prezentă
plăcută, nu-i tulbura... cineva mergea pe lângă ei... Să fi fost doar impresia
lor? Gândul din ce în ce mai puternic la copilul lor? Părintele Paulin Lecca le
spune: “Voi nu stiti ce spune Părintele Zosima în cartea Fratii Karamazov,
că sufletul celui răposat se întoarce si vine umblând prin locurile care i-au
fost dragi, pe la părinti si rudele lui, în perioada de la înmormântare până la
9 zile, când se face judecata personală.
Vă spun, am cunoscut personal oameni care plecau îmbărbătati si înseninati
după o discutie cu Părintele Paulin.
Ce să mai vorbim de predici... Noi ne uitam cu nerăbdare pe planificarea
care se făcuse la altar, în care se spunea cine în ce duminică va predica, căci
abia asteptam să vină rândul Părintelui Paulin. Când predica, vorbea cu
predilectie despre rugăciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac
predicatorii mari, să vadă ce oameni formează auditoriul, se ruga pentru ei si
ce-i dădea Dumnezeu să grăiască, aceea grăia; comunica ce avea de spus aproape
fără să se folosească de cuvinte... era o legătură sufletească puternică. Nu-i
cunostea, multi dintre ei îl vedeau poate pentru prima oară, însă el se uita si
parcă îi întelegea; avea asa o premonitie si întelegea dintr-o privire
problemele lor. Oamenii erau foarte atenti, putea să vorbească jumătate de oră
si nimeni să treacă de pe un picior pe altul.
Nimeni nu se plictisea, căci tot ce spunea el era viu si din viată.
Tot ce spunea el era viu, pătrundea, penetra sufletele si totodată le
transforma, le electriza... începea să plângă si toti oamenii împreună cu el. Abia
acum realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski... La această
fericită întristare ajunsese Părintele Paulin Lecca, si după cum îl numeste în
cartea lui, De la moarte la viată, un adevărat testament, un adevărat
testament, un adevărat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat
această lucrare, îl numeste deci “un fericit asemenea lui Nicu Steinhardt cel
de trei ori fericit”. Părintele Paulin este un fericit pe care l-a “lins”
flacăra Duhului Sfânt. El a avut această experientă mistică a vederii lui
Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie. A avut această experientă,
a cunoscut roadele rugăciunii curate... Îl întrebam: “Părinte, cum vedeti
capitolele acelea din Filocalie, despre rugăciune, care sunt darurile
rugăciunii curate?”, iar el spunea: “Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, astea
sunt roadele rugăciunii, roadele dragostei, dar printre altele roadele
rugăciunii lui Iisus sunt si lacrimile. În clipa în care ajungi la treapta
rugăciunii curate, când rugăciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu
cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roagă în tine. Dumnezeu este
Cel Care Se roagă în tine, după cum spune Mântuitorul, si strigă cu suspine Avva
Părinte. Atunci tu nu esti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrează
si strigi: “Neputincios cad, Stăpâne, în fata Ta!”, în timp ce lacrimile-ti
inundă fata.
Eu cred că Părintele, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinătatea
rugăciunii. Pentru el, cuvintele erau într-adevăr purtătoare de har,
harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale; chiar dacă aceleasi cuvinte,
rostite de altii, puteau părea goale, însă erau vii când le spunea Părintele
Paulin. Te miscau, te mobilizau, te schimbau...
Cum spuneam, Părintele Paulin era un om erudit, un om cu o cultură foarte
mare, care citise foarte mult în viata lui, dar care, mai ales, a trăit ceea ce
a citit.
Părintele Paulin a început să traducă din franceză o carte a Părintelui
Sofronie de la Essex, si el ca si Părintele Paulin trecut de acum în vesnicie. Părintele
Paulin Lecca era cunoscător al limbii ruse, dar foarte bine vorbea si foarte
frumos vorbea si franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar
al Părintilor mistici, dăruit lui de însusi autorul. În sfârsit, cum
spuneam, a început să traducă cartea Părintelui Sofronie, Sa vie est la
mienne, Viata lui este si a mea. Cred că a apărut o traducere din
engleză sub titlul Să Îl vedem pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am văzut
încă această carte, însă nu este traducerea Părintelui Paulin Lecca. La
începutul acestei cărti, Arhimandritul Sofronie îsi povestea viata; el, în
tinerete, ca si multi din tinerii de azi, a avut oarecare experiente orientale,
era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin niste încercări făcând
exercitii complicate, dar si-a dat seama că acestea nu duc la nimic. Eu îl
ajutam pe Părintele Paulin la această muncă scriind ceea ce îmi dicta el, dar,
pe măsură ce traducea, se oprea si îmi punea câte o întrebare: “Ai înteles
asta? Ia zi-mi ce-ai înteles de aici?”. El mă testa permanent ca să mă facă
atent la ceea ce scriu.
Această carte, foarte frumoasă, a fost tradusă în întregime înainte ca în
România să fi apărut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe,
dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu
această carte nouă, inedită. Traducerea era mai putin literară, dar era în duh,
prindea duhul cu care fusese scrisă de Arhimandritul Sofronie.
Dintre cărtile pe care le-a scris Părintele Paulin Lecca, cărti care au
apărut la noi, vă pot spune câteva: Frumosul divin în opera lui Dostoievski,
apărută anul acesta la Editura Fundatiei Dosoftei, dar înainte ca aceasta să
apară în librării, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe
Părintele în câteva rânduri spre a conferentia despre acest subiect. A fost
impresionant. Tin minte că eu eram student în anul acela si am fost si eu la o
asemenea prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultăti si
întrebau: “Cine vorbeste astăzi? Ce e atâta lume aici, ce se întâmplă?”
Si noi spuneam: “Vine un părinte extraordinar!” “Ei, un preot - spuneau neîncrezători
- dar hai să-l văd si eu, că nu degeaba s-a strâns aici atâta lume”. Si când a
început acest părinte să vorbească, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe
locuri, pentru că nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost
aula plină-plină, ca în perioada Pastilor, când vorbea Părintele Teofil de la
Sâmbăta.
Avea o figură sfântă; se vedea că Duhul Sfânt sălăsluieste în el... Seninătatea
lui, căldura pe care o răspândea în jur, deschiderea lui atrăgea si încânta
foarte mult pe oricine, indiferent de formatie sau de vârstă. În plus,
Părintele era un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul în
care vorbea, din felul în care reactiona spontan atunci când era interpelat,
l-am surprins în situatii când făcea praf cu o singură replică.
Părintele a avut foarte multe cărti pe care le-a dat în manuscris pe la
alti duhovnici din tară pentru a fi revizuite si prefatate, dar din păcate
multora din aceste lucrări li s-a pierdut urma. Bunăoară, mi-aduc aminte de
traducerea din ruseste a Pelerinului rus, făcută de Părintele Paulin,
traducere mult superioară celei frantuzesti, dar care nu a văzut vreodată
lumina tiparului (între timp, traducerea Părintelui Paulin Lecca a fost editată
- n.red.).A apărut această carte deja, tradusă si din limba franceză, si din
rusă, dar traducerea din rusă nu e a Părintelui Paulin. Sau alt exemplu, a
revizuit o carte tălmăcită de Ieromonahul Calinic de la Schitul românesc
Prodromu, din Sfântul Munte, cu titlul Carte pentru lucrarea inimii -
iată înclinatia către rugăciunea lui Iisus -, sau Din viata si învătătura
staretilor de Igor Smolici, tălmăcită de Părintele Paulin în româneste. Altă
carte este Patericul Lavrei Pecerskaia, care are o prefată de Părintele
Paulin. Mai are o traducere, Telul vietii crestine, după Sfântul Simeon
Noul Teolog. Are o cărticică iarăsi, foarte-foarte frumoasă, o carte de
rugăciune, intitulată sugestiv Rugăciunea vamesului; este într-un limbaj
foarte viu, si dacă citesti această carte ai impresia că parcurgi confesiunile
Fericitului Augustin. Am stat si m-am întrebat de multe ori, si Părintele
Paulin, mi-amintesc acuma, se întreba si el si zicea: “Ai văzut rugăciunile
Sfintei Împărtăsanii?” “Le-am văzut”, răspundeam. “Toate păcatele sunt pomenite
acolo - continua el -, cele de noapte si cele din zi, cu lucrul si cu cuvântul,
mângâierile si desfrânările mărturisite ba de Sfântul Ioan Gură de Aur, ba de
Sfântul Vasile, ba de Sfântul Simeon Metafrastul... Tu chiar crezi că sfintii
acestia au făcut aceste păcate? Eu nu cred...!” Si adăuga: “Dar în clipa în
care un om îsi analizează viata si se găseste păcătos, atunci el trebuie să se
considere mai păcătos decât toti păcătosii”.
În Rugăciunea vamesului, dar parcă mai evident în jurnalul său De
la moarte la viată, Părintele Paulin Lecca poate fi numit un al doilea
Fericit Augustin. Cu o dezinvoltură si cu o nonsalantă greu de închipuit,
întocmai ca si Fericitul Augustin, Părintele îsi povesteste toată viata lui din
tinerete. Dezarmant de sincer mărturiseste cum era student, cum îi plăcea să
bea, îi plăceau fetele, cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile - toate
astea până la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea De la
moarte la viată. Câti dintre noi stim că titlul acestei cărti este un stih
dintr-o frumoasă cântare bisericească din vremea Pastilor, si anume din
Cântările Învierii: “Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm, / Pastile Domnului,
Pastile, / Că de la moarte la viată si de pe pământ la cer / Hristos Dumnezeu
ne-a trecut pe noi...”. Deci titlul cărtii este de fapt o expresie din această
extraordinară stihiră. E adevărat că de la moarte la viată trece cititorul când
parcurge această carte a Părintelui Paulin. Acum, fie vorba între noi, în
legătură cu ceea ce spuneam mai înainte, eu, care l-am cunoscut personal, nu
pot să cred că Părintele Paulin a făcut toate acestea...
Cei care citesc cartea lui sunt atrasi de lectură pentru că sunt ajutati
să-l vadă pe Dumnezeu asa cum este în realitate: Dumnezeu iertător, Dumnezeu
bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei dacă au păcătuit si au gresit. Cartea
aceasta a încântat multi tineri care au avut o viată departe de Hristos si care
după lectură si-au revăzut viata si s-au îndreptat. Stilul lui si talentul lui
literar sunt impresionante, iar cartea, după cum spune Valeriu Cristea, “e o
carte decât care nu stiu să se fi scris o alta atât de frumoasă (...) fericită
e editura care publică o astfel de carte...”.
Cartea începe cu găsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul
Mănăstirii Frăsinei. Dar fratele Victor nu e altul decât Părintele Paulin
Lecca; deci iată câtă smerenie. Nu a spus: “Asta este viata mea”, cum apar azi
nenumărate jurnale duhovnicesti, în care desi oarecum ascuns lasă să se
înteleagă de fapt al cui este jurnalul. Ei nu, în acest caz nu se stie
cine a fost fratele Victor. Caietul începe cu o initiere în rugăciune, mă rog,
se trece imediat la viata lui, iar caietul se încheie în finalul cărtii prin
cuvintele: "Aici se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat
eu este relatarea, imediat înainte de încheiere, unde se arată cum fratele
Victor, după ce a făcut experienta călătoriei în tinuturile Transnistriei,
propovăduind acolo si mai apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat să pună
mâna pe armă împotriva fratilor săi, după toate acestea se povesteste
întoarcerea lui la mănăstire si el spune: “Doream să mă întorc la mănăstire ca
să-mi regăsesc chiliuta mea, pădurea, păsările si pe părintii luminati care
m-au primit prima oară când am venit în mănăstire... Ardeam de bucurie să mă
întorc în mănăstirea mea”. Deci e clar că autorul cărtii nu poate fi decât
Părintele Paulin Lecca.
Părintele Paulin Lecca nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să
plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El
ajunsese la o curătie încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i
spuneai: “Părinte, acela e un ticălos, nu vrea să se îndrepte; Părinte, nu sta
de vorbă cu el!”, răspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”.
În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva
ar fi păcătos.
Părintele Paulin Lecca, după cum am mai spus, a plecat în toamna anului
1992 din mănăstirea noastră. Intuiesc o întrebare pe care doriti să
mi-o puneti: “De ce a plecat Părintele?”. Părintele Paulin a venit cu multă
dragoste la noi, dar în curătia la care ajunsese, considera toti oamenii
curati, la rândul lor. Nu putea concepe că cineva ar putea fi fariseu, ar putea
fi un om care disimulează. În conjunctura aceea, după Revolutie, în perioada
alegerilor din acea toamnă, Părintele Paulin Lecca aprecia în mod deosebit o
personalitate politică pe care nu se sfia să o declare în mod deschis
harismatică. Un om care pe noi ceilalti ne intriga. Si auzind părerile
Părintelui Paulin, multi dintre noi eram dezamăgiti. Poate sminti pe unii ca un
călugăr de talia Părintelui Paulin Lecca avea si o preferintă politică. Dar
uite că era un om într-o mănăstire căruia nu-i era indiferent cine va conduce
tara lui, din care făcea si el parte, si nu întâmplător. (Ca o paranteză, el se
considera mai român decât toti românii, spre deosebire de multi basarabeni de
astăzi care spun: “Nu, noi nu suntem români, noi suntem moldoveni”. Părintele
Paulin Lecca spunea: “Eu sunt născut, nu făcut (român)”.). Acestei
personalităti considerate harismatice el s-a grăbit să-i scrie, să o laude, iar
persoana politică i-a răspuns cu o scrisoare chiar la noi în mănăstire. Când a
auzit de aceasta, un alt părinte, de aceeasi talie duhovnicească, vietuitor în
mănăstirea noastră, dar având altă înclinatie politică, l-a întrebat mirat:
“Cum ai putut să faci un asemenea lucru? Nu-ti dai seama că este un om care
disimulează?”, si asa mai departe, si s-au certat părintii ca doi copii, ca doi
bătrâni ajunsi la curătie, contrazicându-se, fiecare cu argumentele lui, dar
faptul că i-a putut scrie acelei persoane si pe deasupra că a primit si răspuns
nu a putut fi iertat de celălalt părinte.
Povestind lucrurile acestea, îmi vine în minte o istorioară pe care nici nu
îmi mai aduc aminte unde am citit-o. Se spune că un jurnalist, umblând prin
locuri pustii, departe de orice asezare omenească, dă întâmplător peste un
pustnic. Bătrânul, care nu mai văzuse fată omenească de multi ani, se ispiti
si-l întrebă pe drumet: “Fiule, cine mai conduce tara asta?” Iar jurnalistul:
“Dar matale cine crezi?” “Apoi după mine - răspunse pustnicul -, ar fi acela,
cum îi zicea, Dej”. “Ehe, taică, nu mai e demult acela!”, râse ziaristul si
continuă: “Dar de Ceausescu ai auzit?” “De cine? ...usescu? Cine mai e si
ăsta?” “Ăsta a condus tara până la o vreme, tataie, dar acum nu mai e nici
ăsta! De Iliescu ai auzit?” “Vai de păcatele mele, da’ cine-o mai fi si ăsta?”,
se văita pustnicul. Iar ziaristul se întristă deodată si se gândi: “Doamne,
mi-am pierdut atâtea luni si atâtia ani din viata mea preocupându-mă de oameni
de care altii mai întelepti decât mine nici măcar nu au auzit...”. Si plecând
din locurile acelea, se hotărî să nu mai facă politică.
Deci din cearta aceasta oarecum copilărească, Părintele Paulin a plecat.
Când am auzit, m-am întristat foarte tare. Au trecut niste ani buni, eu am
terminat facultatea; l-am reîntâlnit pe Părintele Paulin întâmplător prin
Bucuresti, si revăzându-l îmi reaminteam brusc de cearta lui. Atunci mă
întrebam în sinea mea: “Doamne, oare oamenii acestia se vor împăca vreodată?” Nu
îmi puteam explica nici atunci disputa aceasta pentru o chestie atât de
măruntă, parcă incompatibilă cu viata călugărească adevărată. Dar celălalt
părinte s-a dus si l-a vizitat la mănăstirea unde s-a retras, undeva lângă Râmnicu
Vâlcea, la Mănăstirea de maici Rogozu, dincolo de Mănăstirea Podul Bulgarului.
Aici maicile l-au primit cu multă dragoste. Pe spatele cărtii De la
moarte la viată este chilia Părintelui de la Rogozu, cu candela aprinsă, cu
crucea lui, cu Ceaslovul si patrafirul asezate pe măsuta lui de
rugăciune. Acolo, la Rogozu, Părintele a fost foarte-foarte fericit. Era căutat
de foarte multă lume. Acolo l-a căutat si părintele cu care se certase. Iar
Părintele Paulin l-a întâmpinat cu cuvintele: “Stii ce? Eu te-am iubit
dintotdeauna si te iubesc si acuma si nici o clipă nu am fost supărat pe tine!”
Si au râs amândoi ti s-au îmbrătisat, după care au slujit Sfânta Liturghie
împreună. Când am auzit un asemenea fericit deznodământ, m-am dus cu gândul la
domnitorul Radu, domnitorul Tării Românesti, si la Sfântul Patriarh Nifon al
Constantinopolului. Acesta din urmă nu a vrut să binecuvinteze cununia unei
nepoate de-a domnitorului, care se făcea între rude. Si atunci acestia s-au
certat. Sfântul Patriarh Nifon a plecat din nou la Muntele Athos. Ulterior,
peste ani, prin anumite demersuri, moastele Sfântului Nifon au fost aduse în
tară, la Mănăstirea Dealu. Ele au fost asezate peste osemintele domnitorului.
În clipa atingerii, moastele au izvorât mir, iar oasele domnitorului au albit,
si asa au înteles oamenii că cei doi s-au iertat. Eu m-am bucurat însă la
gândul că n-a fost nevoie să se facă asa ceva la doi părinti pe care îi
consideram deopotrivă mari duhovnici.
Când am auzit că anul acesta, în ziua a doua a lunii februarie, Părintele
Paulin Lecca a trecut la cele vesnice, m-am lăsat cuprins de o mare tristete,
căci mi-au revenit în minte toate momentele petrecute lângă el. Atunci am
înteles cum trec Părintii pe lângă noi, nepăsătorii... M-am gândit atunci la
tot ce mi-a spus el, si parcă aceste cuvinte aveau altă valoare acum. Faptul că
Părintele m-a spovedit atâta timp, că m-a încurajat pentru preotie si m-a
recomandat pentru aceasta, deschiderea cu care el mă primea de fiecare dată -
aveam sentimentul că îmi cunosteam gândurile si lucrul acesta mă ajuta să mă
destăinui, mă îmbrătisa, se deschidea cu atâta căldură încât puteam să-i spun
cele mai ascunse gânduri ale mele -, îmbărbătarea pe care o simteam când plecam
din chilia lui vor rămâne în inima mea pentru totdeauna.
Era un om intransigent, altminteri, fapt care i-a si adus peregrinarea
aceasta de o viată, de la o mănăstire la alta. Când îi venea ceva să spună -
tipul basarabeanului -, Părintele Paulin Lecca o spunea fără ocolisuri. Ti-o
trântea în fată fără să te menajeze nicidecum. Dar altfel era un om cald.
Mi-aduc aminte că după o spovedanie m-a îndemnat: “Primeste preotia. Tu nu-ti
dai seama ce înseamnă să proscomidesti, să slujesti Sfânta Liturghie, să faci
să Se nască Hristos la Sfânta Proscomidie, să vii si să tii cu mâinile tale pe
Hristos prefăcut în chip de pâine si de vin... E o taină foarte mare”.
Din păcate n-am fost la înmormântarea lui si nici măcar n-am putut ajunge
până acum la Mănăstirea Rogozu. Nu-mi pot explica de ce vestea mortii
lui a fost oarecum tăinuită de maicile de acolo.
Mi-amintesc de un alt moment legat de faptul că mi-a fost duhovnic. Cum vă
spusei, mă spovedeam la Părintele, iar acesta, ca un adevărat Părinte, prelua
toate frământările mele, toate problemele mele, toate angoasele, că vorba ceea,
erau destule în perioada de noviciat. Într-o seară, având tot felul de gânduri
si ispite, îmi făceam rugăciunile de seara foarte tulburat si frământat. Era
târziu, cam 10 noaptea, era toamnă. Si cu nelinistile astea cumplite m-am
muncit eu vreo oră. După o oră am plecat istovit către chilia Părintelui
Paulin. Stătea undeva sus, la o - să zic asa - mansardă, într-o
casă mai mare, cu etaj. Mi-aduc aminte că avea de acolo o vedere foarte
frumoasă, cuprindea cu privirea toată valea mănăstirii noastre, albia râului de
pe firul văii, chiliutele si biserica mănăstirii, crucea din deal. Deci m-am
dus la Părintele. Când mă uit, storurile erau trase, adică nu storuri, lăsase o
pânză, un cearceaf peste geamuri. Am presupus că Părintele se odihneste, si
deodată mi s-a făcut foarte frică. Am început să mă rog, dar pe măsură ce mă
rugam, frica era din ce în ce mai mare; mă rugam si mi se făcea tot mai frică. Atunci am înteles că nu prea stiu să
mă rog. M-am întors în chilie si m-am frământat toată noaptea, de gânduri, de
ispite; n-as putea să redau cum au fost gândurile astea ale mele si ispitele. Si
pe deasupra, o teamă nedefinită mă stăpânea, nu stiam sigur de cine si de ce
mi-era teamă. Dar stiu că abia spre dimineată, când s-a crăpat de ziuă si prima
rază de lumină a intrat în cameră, atunci m-am linistit si m-a cuprins o pace
adâncă si am adormit atât de profund, încât nici toaca nu am mai auzit-o. Si
imediat cum m-am trezit, tusti la Părintele Paulin în chilie. “Părinte,
Avva - îi zic -, uite ce am pătit astă-noapte”. El mă întreabă
repede asa, că era foarte iute, foarte vioi: “Când, la ce oră?” “La orele zece
seara!” Si spune: “Si la mine a fost!” Si zic: “Ce?” “O neliniste, o teamă...”.
Părintele îmi descria chiar starea în care fusesem, dar fără să-i fi spus ce-a
fost. Deci toată starea mea sufletească prin care am trecut, pe care am
încercat-o si în care m-am zbătut, Părintele o simtise si el. Si atunci am
înteles ce însemna comuniune, comuniune cu Părintele tău duhovnicesc, care se
roagă pentru tine, care simte problemele tale, cum ati citit în Pateric sau
în cărtile noastre de spiritualitate.
Multe lucruri pe care le făcea Părintele Paulin Lecca eu nu le-am înteles
atunci. Poate că nici acum nu le înteleg în profunzimea lor. De pildă îi plăcea
foarte mult să stea la Sfânta Liturghie. Nu stiu dacă a lipsit vreodată în trei
anotimpuri, si parcă nu e întâmplător numărul de trei, cât a stat în mănăstirea
noastră. Mi-aduc aminte de zilele când îmi venea mie rândul dă slujesc - eram
proaspăt hirotonit -, venea în biserică si-mi zicea: “Stii ce, te rog frumos,
lasă-mă cu tine în altar când slujesti!”. El nu vroia să slujească decât în
sobor si în sărbătoare. În zilele de rând nu slujea, medita, se
ruga, se împărtăsea când dorea. Si-mi zicea: “Lasă-mă cu tine în altar!”, dar
el stia că mie nu-mi place să mai fie altcineva cu mine în altar când slujeam. La
epicleză se uita la mine când ridicam mâinile. El vroia să vadă cum e Sfânta
Liturghie la mine. Si se uita... Mă uitam si eu la el, oarecum cu jenă, cu
rusine, căci lacrimile curgeau, nu puteai să le tii, iar el se uita la mine si
plângea si el de bucurie. Iar eu mă rugam de el: “Părinte, nu mai rămâneti în
altar când slujesc Sfânta Liturghie!” “Nu, te rog - zicea -, lasă-mi bucuria
aceasta, căci asa Îl simt pe Hristos mai aproape”. Iar eu îl lăsam.
Dar într-una din zilele de vară - tin minte că a fost o săptămână de
secetă, grea secetă în anul acela, se crăpase pământul, călugării se rugau
pentru ploaie, iar Părintele Paulin mă învătase că pot să mă rog si eu ca preot
slujitor, scotând părticele la proscomidie si să pun chiar ectenii pentru
ploaie în cadrul Sfintei Liturghii, rugăciuni care se încheiau asa: “... cu
lacrimi ne rugăm Tie, auzi-ne si ne miluieste pe noi”. Iar lacrimile veneau,
căci era Sfânta Liturghie, si Părintele Paulin se uita, si l-am văzut că s-a
întunecat deodată la fată si s-a supărat, nu mi-a zis nimica si a plecat din
altar. După câteva zile a venit un potop si o ploaie ca pe vremea lui Noe. Si
ploua, si ploua, si să vezi zile de ploaie! S-au inundat
straturile de flori, brazdele de legume, ploaie, ploaie, ce să spun, nu se mai
oprea. Si Părintele Paulin, prin curtea mănăstirii, ridica
mâinile la cer si striga: “Cu lacrimi ne rugăm Tie, auzi-ne, Doamne, si ne
miluieste pe noi”, si striga, si adăuga: “Asa a făcut ticălosul ăsta mic” si
arăta spre mine. Si zicea: “Asa a făcut. Îl învată el pe Dumnezeu când să dea
ploaie!”. Lucrul acesta de a striga prin curtea mănăstirii m-a umilit în fata
tuturor călugărilor. Putea părea o nebunie sau un act necugetat în mintea
celorlalti, eram doar fiul lui duhovnicesc. Dar el stia de ce o face sau poate
că Dumnezeu i-a dat să facă asa, că pe mine m-a îndreptat, nicicum nu m-a
supărat, m-a făcut să fiu mai atent la mine însumi. Era un om intransigent, îti
dădea peste nas. Când gresea un om, nu îl menaja. Îti spunea: “Nu-mi place de
tine, ai o privire tulbure care nu-mi spune nimica, nu pot să citesc în
sufletul tău...”. Era un basarabean dintr-o bucată.
“Ticălosul ăsta mic” care eram eu a trebuit să mă duc cu el la Mănăstirea
Arnota. Nu întelegeam de ce Părintele părăsise obstea, asa că îl întrebam tot
timpul: “Părinte, de ce pleci de la Arnota, de ce lasi obstea?” Zicea: “Pentru
că am făcut si eu un ucenic acolo, l-am făcut preot si uite, nu mă ascultă, nu
vrea să mă asculte. Nu mai pot să stau; nu m-a ascultat, trebuie să plec”.
Deci m-am dus cu Părintele Paulin la Arnota ca să-si ia lucrurile de acolo,
să-si aducă crucea, să-si aducă cărtile - avea foarte multe cărti , multe cu
dedicatie de la însăsi autorii lor, multe cărti de teologie, de teologie
patristică -, avea, de asemenea, multe amintiri, tablouri. Nu realizam atunci
dacă erau chiar opere de artă, dar mie mi se păreau foarte frumoase, si, cum
spunea cineva, chiar dacă nu aveau talent cei care le pictaseră, erau sincere,
si pentru Părintele, cu atât mai mult, aveau altă semnificatie, probabil că
erau de la fii duhovnicesti.
O să spun un lucru care pe multi îi poate sminti, îi poate contraria, dar
asta o fac ca să-l întelegeti pe Părintele asa cum era. Asa a fost toată viata:
când avea ceva de spus, spunea, când îi plăcea ceva, spunea, dar când nu,
spunea nu. Era un om cald, care stia să plângă cu cei ce plâng, stia să râdă cu
cei ce râd, stia să sufere cu cei ce suferă. Era un om dintr-o bucată, iar mie
mi-au plăcut întotdeauna oamenii ăstia, asa încât nu o să mă sfiesc să spun
niste lucruri despre Părintele, care să-l arate asa cum era.
Am ajuns la Mănăstirea Arnota, iar Părintele Paulin îmi tot pomenea de
ucenicul neascultător. Când l-am cunoscut si eu pe acest fiu duhovnicesc al
lui, mie mi s-a părut a fi ascultător si smerit. Nici la ora aceasta nu pot să
îmi închipui în ce o fi constat neascultarea acestui monah fată de Părintele
Paulin, dar pot să spun că Părintelui Paulin îi jucau lacrimile în ochi de
întristare când vorbea cu acela. Îmi povestea, uitându-se în jur cu tristete:
“Eu am venit la Arnota de multă vreme, eu am avut grijă de bisericuta aceasta
si de chiliile acestea...”. Mănăstirea Arnota este un loc extraordinar de
frumos. Trebuie să-l fi văzut pe Părintele Paulin cum povestea despre Matei
Basarab. Îl urmăreau turcii, iar unul dintre arnăutii săi s-a dezbrăcat si a
zis: “Doamne, ia hainele mele si domnia ta dă-mi-le pe ale tale!”. Iar domnul a
dat hainele lui cele scumpe arnăutului, după care s-a băgat cu o trestie în
lac. Si au venit turcii, au căutat locul, l-au căsăpit pe asa-zisul domnitor,
pe arnăutul travestit în haine de domn, iar Matei Basarab a scăpat respirând
din mlastină cu acea trestie. După ce au plecat turcii a iesit, dar mai târziu
avea să ridice pe locurile acelea o mănăstire, Mănăstirea Arnota. Ei, trebuie
să-l fi văzut pe Părintele Paulin, când povestea momentul acesta, cum plângea
si cum tremura. Era un om fierbinte Părintele Paulin, un om care trăia tot ce
spunea; totul era viu în el, nimic conformist sau de complezentă, nimic nu
spunea gratuit.
La Arnota mi-a arătat toate lucrurile de pe acolo, mi le-a explicat, am
mers în chilia lui - o chilie cu adevărat călugărească, în toată simplitatea
ei. Dincolo de cărti, pe care eu nu le consider o avere în sensul profan, căci
ele sunt o avere spirituală, si de acele tablouri amintite, Părintele Paulin nu
avea prea multe lucruri. Aproape nimic: un pat, o masă. Trăia în deplină
simplitate. Iar aceasta era a unui staret, mă rog, a unui ex-staret de acum.
Am mers si am mâncat. Era
într-o sâmbătă seara. A doua zi am fost la Sfânta Liturghie. Părintele
Paulin nu a slujit, a stat numai în altar. Mi-amintesc că a slujit acel preot,
ucenic duhovnicesc al Părintelui Paulin, si a făcut-o cu o cumintenie, cu
sobrietate, iar mie mi-a plăcut foarte mult si iarăsi mă tot întrebam în ce a
constat neascultarea lui.
Dimineata, în acea duminică, Părintele Paulin a făcut un lucru care pe mine
m-a cutremurat. Mai jos de mănăstire era o carieră de piatră, o exploatare de
calcar, mi se pare, iar acolo îl cunostea si ultimul muncitor. Era Părintele
lor cel mai apropiat. Vai, era jucăria lor. Stiti cu ce
bucurie veneau la el? Precum vin copii la jucării. Veneau adesea după alimente,
după un ban, după una, după alta, căci Părintele Paulin era de o deschidere
extraordinară. Pe scurt, era Părintele lor. Iar Părintele s-a dus în mijlocul
lor si le-a zis: “Ba, uite, eu am să plec din mănăstire, si vă iubesc pe toti.
Vă iubesc pe toti si vreau să vă las lucrurile mele!”. A lăsat mănăstirii
lucrurile de valoare, cărtile, tablourile, iar lucrurile lui personale le-a dat
lor. I-a adus pe toti sus, la mănăstire, în chilia lui, si le-a împărtit tot.
Plângea si împărtea. E un moment în fata căruia am rămas uluit. Nu stiam ce să
zic, nu stiam ce să înteleg. Părintele, ucenicul său duhovnicesc, nici nu a
trecut să întrebe ce se întâmplă. Paradoxal, cu aceeasi neschimbată cumintenie
si ascultare îsi vedea în continuare de treburile lui. Părintele Paulin i-a
spus: “Eu o să-mi împart lucrurile la muncitori”. El a zis: “Faceti cum
credeti”. Si le-a împărtit pe toate si plângea. Mi-a spus: “Haide să plecăm
repede, haide să plecăm si să ne întoarcem la mănăstirea noastră!” Am plecat si
până la mănăstire - sunt niste sute de kilometri bune - n-a mai scos nici un
cuvânt. Tot timpul a plâns.
Momentul acesta eu nu l-am înteles atunci. Era poate revolta unui om. Si
multe momente au mai fost pe care eu nu le-am înteles. Părintele Paulin era un
om care dădea căldură, care răspândea căldură si apropiere sufletească, dar
care trebuie că si avea nevoie de aceasta. Eu cred că a făcut-o într-o criză de
căldură, de apropiere, de ingratitudine din partea celuilalt părinte, dintr-o criză
de recunostintă din partea acestuia. Acela mi s-a părut un monah foarte aspru,
îsi făcea datoria cu sobrietate, dar Părintelui Paulin nu i-a arătat prea multă
afectiune. Poate avea vreun motiv să se poarte atunci asa. Nu stiu, dar stiu
sigur că Părintele Paulin suferea de criză de comuniune, căci îi plăceau
oamenii calzi, oamenii care se deschideau. Pierdea cu ei zile, nopti în sir,
uneori nu-i păsa nici că a început vecernia, nu-i mai păsa de nimic. Când se
deschidea si se dăruia unui om, atunci se dăruia integral.
La noi în mănăstire aveam un monah minunat, Părintele Pantelimon. Era unul
din Părintii nostri îmbunătătiti. Noi, ceilalti, când ăl vedeam ne apucam si-l
trăgeam de mustăti, de barbă, ca si copiii aceia din primele istorioare ale
copilăriei noastre. Doar că palme nu-i dădeam, dar ne jucam cu el si el făcea
doar atâta, înclina capul într-o parte si se bucura. Chiar si staretul nostru
se juca cu Părintele Pantelimon. Îl lua pe după gât: “Ce faci, năsicutule?”, îi
pupa mâna , pe când el se străduia din răsputeri să si-o tragă din strânsoarea
staretului. Această joacă si gesturile de dragoste dintre călugări le vedea si
Părintele Paulin. Iar el spunea: “Vezi, pe mine nu mă iubeste, cu mine nu se
joacă asa, de ce se joacă numai cu Părintele Pantelimon?” “Păi sfintia voastră
impuneti o anumită sobrietate, dar părintele Pantelimon nu impune, îti vine să
îl iei si să îl bagi în sân”. Iar el iară: “Nu, nu, nu, nu pot să înteleg asta,
nu tine...”. De unde se vede că Părintele Paulin a suferit asa de o criză de
comunicare, desi noi, toti fratii, îi arătam dragoste.
Acesta a fost Părintele Paulin Lecca. Multi din mănăstirea noastră l-au
iubit, dar nu l-au apreciat la adevărata lui valoare atâta timp cât a fost
printre noi, cum se si întâmplă în general cu toti oamenii, cu toti crestinii.
Toti avem parte de un părinte duhovnicesc, fie el un părinte obisnuit care să
nu exceleze, cel putin vizibil, prin veleităti spirituale, prin anumite harisme
si daruri mai putin comune. Dar numai după ce acestia se duc începi să îi
apreciezi si să-ti dai seama ce a însemnat prezenta lor în viata ta si sfatul
pe care ti l-au dat. O legătură cu un părinte duhovnic trebuie păstrată cu
orice sacrificiu, cu atât mai mult cu cât omul acela ti-a arătat că este un
părinte duhovnicesc. Sunt foarte multi părinti duhovnicesti care la un moment
dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorbă, printr-o inconsecventă
sau o aparentă lipsă de căldură, dar tu trebuie să păstrezi legătura cu
duhovnicul tău orice ar fi. Să nu cauti prea mult la el. Sfântul Ignatie
Brancianinov spune că atunci când îti cauti duhovnic, mai întâi retrage-te si
vezi în ce măsură viata lui si principiile după care se conduce se regăsesc în
principiile evanghelice. La fel si Părintele Paulin Lecca zice că dacă nu se
regăsesc îndemnurile evanghelice în sfaturile duhovnicului, să nu le respecti.
Acest lucru pare a fi o scădere a lui si se contrazice cu felul lui de a fi,
plin de căldură si de apropiere. Aceasta înseamnă să cauti un duhovnic bun, cum
a făcut si Părintele Paulin Lecca - prin mănăstiri, prin pustii, prin
Transnistria si pe unde nici nu ne închipuim -, dar o dată ce l-ai găsit, să-l
păstrezi. O spune unul care nu si-a păstrat duhovnicii, si aceasta pentru că nu
am fost consecvent în legătura mea cu ei. Spun asta cu vehementă, cu atât mai
mult cu cât întâlnesc tineri care nu sunt consecventi, care nu rămân la
duhovnicul lor si caută în permanentă un altul mai bun, mai grozav. Nu cred că
este potrivit. Dacă ai încredere si dacă vii cu toată sinceritatea, Dumnezeu
poate să pună pe buzele oricărui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poti
astfel progresa, dar asa, dacă rătăcesti permanent - e o amăgire.
Viata Părintelui Paulin
este o viată de căutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul si
binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu l-au cunoscut,
căci spre deosebire de multi părinti duhovnicesti care i-au învătat pe oameni
fiind mari în Împărătia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a si scris multe lucruri
si acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie să fii în duhul
Părintelui Paulin ca să întelegi ce a scris el si în Frumosul divin...,
si în De la moarte la viată. Încă o dată, această carte este un adevărat
testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librăria “Mihail
Sadoveanu”, la câteva zile după moartea Părintelui Paulin Lecca. M-am gândit că
acest bătrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului
Întâmpinării Domnului. Cred că se poate face o analogie între Sfântul Simeon
care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Părintele Paulin care a avut o
viată de continuă căutare: L-a căutat pe Mântuitorul ca să Se nască în inima
lui, s-a apropiat de El si n-a putut să moară decât primindu-L în brate pe
Hristos, iesindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat că, în general,
marii părinti duhovnicesti care au trecu dincolo ne-au părăsit în ajunul
marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Pasti sau a Crăciunului. N-as
vrea să pară cuiva fortată constatarea, dar este o realitate.
Protos. Ambrozie,
Schitul Darvari (Bucuresti)