Cel mai bun parastas pentru cei morţi

 

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viata noastră petrecută cu luare aminte, nevointa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul.  Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti,  pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dum­nezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. "Uită-te ce nepot am făcut!" spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viata cea veşnică.

Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nos­tru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi.

 

Judecata de Apoi

 

- Părinte, cum se curăţă sufletul?

- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, să­vârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi,

atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea con­templaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor, însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai îna­inte de învierea obştească dacă se va curaţi cu desă­vârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?

- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipa starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: "Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?", deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă, îşi va aduce aminte de soacra e care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel, şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în  el.   Sau  monahii  vor vedea greutăţile încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-ai înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dum­nezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut nici binecuvântările şi posi­bilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gân­dul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: "Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?" sau: "Tu vei merge în iad, iar tu in Rai", ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie.

 

Viaţa ce va să fie

 

- Părinte, am adus dulciuri să le împărţiţi.

- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spu­ne: "De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât de mult ne emoţionau acelea!", în timp ce acum ne tre­saltă inima văzându-le.

- Părinte, cum vom putea înţelege aceasta încă de acum?

- Dacă o veţi înţelege de acum, nu o veţi spune în cealaltă viaţă. Oricum, cei care se află acolo sus o duc bine. Ştii ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer? Slavoslovesc pe Dumnezeu.

- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune şi "rămăşiţe pământeşti"?

- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dum­nezeu va învia şi trupul, deoarece cu el a trăit şi a păcătuit, în cealaltă viaţă toţi vor avea acelaşi trup -trup duhovnicesc - aceeaşi înălţime şi cei scunzi şi cei înalţi, aceeaşi vârstă şi tinerii şi bătrânii şi pruncii, deoarece sufletul este acelaşi. Adică va exista o vârstă îngerească.

- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor vedea pe cei care vor fi în Rai?

-  Ascultă, aşa cum în vreme de noapte cei care sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul unei camere luminate, tot astfel şi cei care se află în iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pen­tru ei un iad şi mai mare. Şi iarăşi, precum cei care în timpul nopţii se află în lumină şi nu-i văd pe cei care sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de i-ar vedea pe cei osândiţi ar suferi, s-ar întrista pentru chinurile acelora şi astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci acolo "nu este durere...". Şi nu numai că nu-i vor vedea pe acela, dar nici măcar nu-şi vor aduce aminte că au avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. "în ziua aceea vor pieri toate gândurile lui", spune psalmistul. Pentru că de şi-ar aduce amin­te, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că nu mai există alţi oameni, şi nici nu-şi vor mai aduce aminte de păcatele pe care le-au făcut. Fiindcă de-şi vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor mărime de suflet nu vor putea suferi gân­dul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.

Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg, însă cu toţii se vor simţi deplini şi niciunul nu va cunoaşte mărimea bucuriei şi a veseliei celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaşte unul că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista nemulţumirea: "De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?". Adică în Rai Fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăţia ochilor sufletului său. Iar măsura în care flecare va vedea slava lui Dum­nezeu nu va fi hotărâtă de EI, ci va depinde de propria curăţie.

- Părinte, unii nu cred că există iad şi Rai.

- Nu cred că există iad şi Rai? Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistentă, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta. Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.

Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc., atunci trăieşte iadul, în timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, etc., atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucu­ria şi durerea. Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: "A venit fratele tău din Ame­rica", etc., şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează probleme de conştiinţă? Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai tre­zit. Sau ai un vis urât, în care se face că î-ţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: "Bine că a fost numai un vis!". Adică sufletul participă şi la bucurie şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pen­tru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic - Doamne fereşte! - în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?

- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori niciunul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.

Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim in împărăţia Lui cea cerească. Amin.

 

 

Moartea este o despărţire pentru câţiva ani

 

Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este numai o trecere dintr-o viată în alta. Este o despărţire pentru o mică perioadă de timp. Precum atunci când cineva, să spunem, pleacă în străinătate pentru un an, cei ai lui se mâhnesc deoarece se vor despărţi de el vreme de un an, sau dacă va lipsi zece ani sunt cuprinşi de mâhnirea despărţirii de zece ani, tot astfel trebuie să vadă şi despărţirea de persoanele lor iubite prin moarte. Dacă moare cineva iar cei apropiaţi ai lui sunt în vârstă, să spună: "Ne vom întâlni după cincisprezece ani". Iar de sunt tineri să spună: "Ne vom întâlni după cincizeci de ani". Fireşte, îl doare pe fiecare moartea unei rude, dar este trebuinţă de înfruntare duhovnicească. Ce spune Sfântul apostol Pavel? "Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde". De câte ori să-l fi văzut aici pe pământ? O dată pe lună? Să se gândească că acolo îl va vedea mereu, numai atunci se justifică să ne neli­niştim, când cel care pleacă nu a avut o viată bună. Dacă, de pildă, a fost nemilostiv, atunci dacă într-adevăr îl iubim şi vrem să-1 întâlnim în cealaltă viaţă, trebuie să facem multă rugăciune pentru el.