Sfantul de la
Sambata Fagarasului
Parintele Arsenie Boca
Daca veti intreba vreodata un taran din satele
cuprinse intre Brasov, Fagaras si Sibiu daca a auzit de parintele ARSENIE BOCA,
fata lui se va lumina ca o zi de duminica. Te va prinde de mana, te va duce in
casa, aratandu-ti-l pe perete, printre icoane. In satele din Muntii
Fagarasului, parintele Arsenie e un sfant. La zece ani de la trecerea lui intre
drepti, magia fortei sale duhovnicesti e mai puternica astazi ca niciodata,
pilda vietii sale - un indreptar. Oamenii au nevoie de Dumnezeu. Martir al
Bisericii Ortodoxe, suferinta parintelui Arsenie Boca e rascumparata deplin de
iubirea profunda a celor care l-au cunoscut. Sunt mii! De la ei incepe legenda
Pe mormantul parintelui Arsenie Boca iarba nu se
ofileste niciodata, nici macar in iernile cele mai crancene. In noiembrie, de
ziua parintelui, e potop de lume la Manastirea Prislop. Mii de oameni vin aici,
asculta de la un cap la altul cuvenitele slujbe de pomenire, saruta apoi crucea
si pleaca, neuitand sa ia cu sine un pumn de pamant sfintit, spre protestul
vreunui preot din preajma, care ii cearta cu blandete: "Ajunge, oameni
buni, ca o sa dezgoliti sicriul".
Parca nici un duhovnic nu a fost mai iubit decat
parintele Arsenie. Fagarasenii - cel putin - il venereaza si ii spun, fara
ocolisuri: Sfantul. Multi l-au cunoscut si stiu ce spun. Nu l-au parasit
niciodata, urmandu-l de la Sambata la Prislop si de acolo, mai departe, la
Draganescu, langa Bucuresti. Si acum, in vorbele fagarasenilor amintirile dau
in clocot. Parca ar fi fost ieri: inalt, frumos la chip, cu ochi puternici si
patrunzatori, imbracat in rasa alba si vorbind cu glas tunator fiecaruia, dupa
greutatea pacatului savarsit:"Cati copii ai, femeie?".
"Doi", raspundea sfioasa femeia... "Si cu restul ce-ai
facut?"
Multe se spun despre parintele Arsenie Boca. A
fost un sfant? Avea darul rugaciunii inainte-vazatoare? Iesea el, asa cum se
zice, prin usile ferecatuite ale celulei de la Securitate? Pe zi ce trece,
oamenii care l-au cunoscut cu adevarat sunt tot mai putini si mai batrani. Te
intereseaza sa afli adevarul, dar el aproape ca nu mai conteaza. Exagerata sau
nu, imaginea parintelui Arsenie apartine de acum legendei...
Vazator cu duhul
Nu e usor sa scrii despre un om atat de puternic
ca Arsenie Boca. Viata parintelui avea partile ei ascunse, tainuite de
privirile oamenilor, asa cum era chilia sa de pustnic de pe Valea Sambetei - un
loc aproape inaccesibil, sapat in jgheabul unor pereti prapastiosi de stanca,
pe care parintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformand salbaticia
muntilor in altar de rugaciune si meditatie.
Dincolo de biografia sa bogata ca subiectul unui
roman (licentiat in teologie, medicina si belle arte, inchis doi ani la Canal
pe motive politice, alungat de la Prislop, scos din viata monahala de catre
comunisti si urmarit tot timpul de Securitate), parintele ramane unul din cei
mai mari duhovnici ai acestui secol. Nu intamplator oamenii l-au urmat peste
tot, nelasandu-l niciodata singur. Putini insa l-au cunoscut cu adevarat,
primind ingaduinta de a-i sta in preajma.
"Parintele era de felul sau tacut", isi
aminteste taranul Ion Lupu, de 76 de ani, din Voivodeni - Fagaras. Cat timp a stat la
Manastirea Sambata, pe care a renovat-o din temelii, il vedeam aproape in
fiecare zi. Niciodata nu l-am pomenit zambind sau vorbind mai mult decat
trebuie. Era aspru si cu sine, si cu ceilalti, ascunzand de
privirea oamenilor si postul, si rugaciunea. Da, parintele era vazator cu duhul. Cand m-am dus prima oara la dansul, a trebuit sa astept vreo doua zile pana
sa-mi vina randul la spovedanie. Imi lasasem treburile neterminate acasa si
stateam ca pe ghimpi. Parintele m-a observat si mi-a zis: <<Du-te sa-ti
vezi de joagar si apoi intoarce-te>>. In clipa aceea, am amutit. Intr-adevar,
imi citise gandul - mintea mea era la joagar si nu la spovedanie. Cateva luni
mai tarziu, cand deja incepuse razboiul, la usa chiliei se aduna puzderie de
femei. Voiau sa intrebe despre soarta barbatilor plecati pe front si erau atat
de multe, incat parintele nu mai avea timp sa le asculte pe fiecare in parte.
Se uita in multime si, aratand cu degetul, zicea: <<Tu, pune-ti o cruce
dupa casa... Tu, pregateste pachet, ca sotul tau e ranit, dar traieste>>.
Cateva zile mai tarziu, femeile se intorceau la chilie, spunand: <<Ai
avut dreptate, parinte. E ranit, dar traieste>>. Asa era parintele. Nici
nu deschidea gura, ca el iti si spunea pentru ce ai venit. Imi amintesc de un
soldat care voia binecuvantarea lui inainte de a pleca pe front. Cum l-a vazut,
parintele s-a schimbat la fata si i-a zis: <<Acuma vii? Regimentul tau a
plecat asta-noapte si esti dat dezertor>>. Asa a si fost. N-a mai apucat
sa ajunga la unitate, ca o patrula militara l-a arestat."
"Cine vrei sa-ti poarte crucea?"
Era parintele cu adevarat clarvazator, cum spun
toti cei care l-au cunoscut? Ion Lupu din Voivodeni e absolut convins ca asa
stateau lucrurile. Prin post si rugaciune, parintele stia toate cate aveau sa
se intample. Isi cunostea chiar si incercarile prin care urma sa treaca.
"Inainte de a fi arestat, l-am vazut intr-o dimineata cu o mare tulburare
pe chip. Ca niciodata, simtea nevoia sa vorbeasca despre sine si atunci mi-a
zis: <<Asta-noapte, mi-am vazut in vis camasa de botez. Am doua pete rosii pe
camasa. Am doua pacate, pe care trebuie sa le platesc in
curand>>. N-am inteles nimic din vorbele parintelui. Abia dupa ce l-au
dus la Securitatea din Brasov, am priceput de ce cu o zi inainte de arestare
m-a oprit, spunandu-mi: <<Sa nu mai vii la Sambata sa ma cauti. Daca ai
vreo trebuinta, sa strigi de acolo, ca eu te aud>>. Parintele isi
cunostea viata si de aceea nu-si pierdea niciodata calmul si seninatatea.
Inchis la Cetatuie, la Brasov, securistii au vrut sa-i tunda in batjocura barba
lui mare si neagra, dar - ca un facut - nimeni nu indraznea sa-l atinga,
speriati parca de privirea si de forta lui. Doar un tigan, pe nume Luca, plecat chiar din satul
meu, s-a oferit voluntar. Pazise porcii in Voivodeni si
acum ajunsese sublocotenent la Securitate. El l-a tuns, dar parintele l-a
avertizat: <<Ma, in curand ai sa te barberesti si tu>>.
Intr-adevar, nu a trecut nici o luna de zile si Luca a revenit in sat sa
pazeasca porcii, fiind dat afara din armata, ca apoi sa moara intr-un
accident."
Toata lumea care l-a cunoscut marturiseste ca se
intorcea de la parintele cu o mare usurare in suflet. Stramtorat de multime,
parintele Arsenie privea peste capetele tuturor, facand semn cu mana si
spunand: "Vino tu, amarato, ca ai ramas vaduva cu 8 copii", si femeia
se pornea pe plans ca asa era. Dintr-o privire ii separa pe cei veniti din
curiozitate, de oamenii cu probleme grele. Nimeni insa nu pleca neintarit cu un
sfat sau cu o vorba de imbarbatare. Chiar si cand, arar, certa pe cineva, o
facea duhovniceste, spre mantuirea sufletului. Un batran i se plangea, de
pilda, ca sotia ii este paralizata si fara putere, cerandu-i parintelui sa o
vindece, dar el l-a oprit, vorbind ca sa auda toata lumea: "Mosule, crucea
cine vrei sa o poarte in locul tau?".
Din zugrav pe suflete, zugrav de biserici
Intarit intru credinta si cu rabdare de sfant,
parintele Arsenie Boca si-a dus la randul lui crucea suferintei, trecand prin
iadul anchetelor si al detentiei, traind apoi cu demnitate umilinta exilului in
lume, pictand 15 ani Biserica din Draganescu, precum spunea Nichifor Crainic,
mentorul sau: "Din zugrav de suflete, iata-te zugrav de biserici. Fii
fericit ca mangai cu penelul pe cei desavarsiti".
Despre sederea sa la Draganescu se stie parca si
mai putin. Urmarit mereu, sacaitor, de Securitate, parintele evita sa vorbeasca
fagarasenilor veniti special sa-l vada de la sute de kilometri, incercand in
felul sau sa-i protejeze. Era imbracat simplu, ca orice mirean, avand mereu o
bundita in spate, din cauza racelii din biserica, unde isi desavarsea opera -
imnul pictural inchinat lui Hristos, liturghia imaginii si a trairii estetice. Satenii din Draganescu
aproape ca nu-l luau in seama. "Ii spuneam
Pictorul", isi aminteste Gheorghe Marinescu, astazi cel mai batran om din
sat. "Venise la parintele Bunescu sa picteze biserica si era foarte
retras. Abia acum imi dau seama de ce intorcea spatele multimii, facand cu
degetul la gura - semn ca e urmarit si ca nu poate sa vorbeasca. Am stat mai
mult timp in preajma parintelui, parandu-mi-se un om ca oricare altul. N-am avut
ochi sa vad, desi avea mare putere: imblanzea animalele doar cu o privire si nu
puteai sa-i ascunzi nimic. Iti stia cugetul si gandul cel mai ascuns. Imi
amintesc cum i-a spus unui taran din Fagaras, care isi lasase traista cu
mancare in curtea bisericii: <<De ce te ingrijesti de nimicuri? Traista
ta e pazita>>. Si intr-adevar, plecand de la el, omul si-a gasit bagajul
cu doi caini mari alaturi, stand ca niste paznici. Mi-e greu sa va raspund la
intrebari. Se spune despre el ca era vizionar si proroc. Eu stiu doar ca aici,
la Bunesti, cat s-a trudit sa picteze biserica, era foarte cumpatat si la
mancare, si la vorba; ca muncea fara mila, facandu-si singur mortarul si
canonindu-se pe schele, pana noaptea tarziu, incat parintele Bunescu, privind
picturile, zicea toropit de emotie: <<Parinte, ai pus o intreaga
dogmatica pe perete. Tu nu pictezi, ci predici fierbinte pe ziduri>>. Vorbele acestea le inteleg
abia acum.
In sinea lui, trebuie sa fi suferit mult. Ii parea
rau ca nu mai poate sluji in biserica, iar cand isi amintea de Prislop, ofta cu
amaraciune, acolo avand - din cate am inteles - un loc anume in care dorea sa
fie inmormantat. Stia sa rabde, insa. Chiar daca in ultimii ani slabise si era
bolnav si de plamani si de ficat, nu l-am auzit niciodata cainandu-se. Ii parea
rau ca nu le putea vorbi oamenilor asa cum dorea, dar tot el, imi amintesc, a
zis odata: <<Niciodata nu-i poti multumi pe toti. La Sambata, stateam si
36 de ore in spovedanie. Nimeni nu mi-a zis: Du-te, parinte, sa te odihnesti>>.
Asa era Pictorul nostru - neluat in seama de
bucuresteni, dar iubit ca un sfant de fagaraseni. A stat cu noi, dar n-am stiut
sa-l pretuim. Cand apareau pe drum fagarasenii, cu traistele grele si umflate,
satenii din Bunescu ziceau cu invidie si rautate: <<Ia uite cum ii cara
numai bunatati>>. Daca oamenii ar fi stiut ca in straiti nu era decat o paine mare,
ardeleneasca, de 4-5 kilograme, s-ar fi rusinat cu totii."
*
Parintele Arsenie Boca va muri pe 28 noiembrie
1989 si va fi inmormantat cinci zile mai tarziu la Prislop, in locul ales chiar
de el, in prezenta a 2000 de oameni. Si aici sunt multe taine si lucruri inca
nelamurite. Multi din cei cu care am vorbit sunt convinsi ca parintele a fost
schingiuit de Securitate, ca avea unghiile de la maini smulse si ca inainte de
a muri si-a avertizat calaii: "Spuneti-i lui Ceausescu ca nu mai apuca
Craciunul". Altii, care s-au ingrijit de inmormantarea parintelui, spun
dimpotriva ca a murit de moarte buna la Manastirea Sinaia, ca slabise din cauza
muncii epuizante si a numeroaselor boli pe care le avea. Conteaza mai putin
teama si retinerile unora de a vorbi despre acest lucru. Mai devreme sau mai
tarziu, adevarul va iesi oricum la iveala. E limpede ca parintele Arsenie Boca
nu a fost un om obisnuit si ca Dumnezeu a lucrat prin el neintrerupt. Timp de
aproape 50 de ani cat a durat regimul comunist, de-a dreptul sau cu subtilitate
perfida, s-a incercat ascunderea parintelui si a numelui sau. Faptul ca
imaginea lui tasneste acum, la zece ani de la moarte, mai stralucitoare ca
oricand, e semn ca cei fara prihana isi au plata lor, la adapost de invidia
patimasa a lumii acesteia.
Sincer
sa fiu, cand am aflat ca parintele Arsenie Boca a trecut in cele sfinte abia in
1989, ceva din adancul fiintei mele s-a cutremurat. Intreaga
mea viata mi-am petrecut-o alaturi, la nici 15 kilometri, de un mare duhovnic -
de un urias. Faptele si cugetul ma indeamna sa refuz ideea ca am fost
contemporan cu parintele. El apartinea, oricum, unei alte lumi - cea a
oamenilor drepti si adevarati. Nu intamplator, la Prislop, pe mormantul sau
iarba si florile nu se ofilesc niciodata.
SORIN
PREDA
Marturii
ardelenesti
Baglazan Dumitru (71 de ani) -
Porumbacu de Sus
"In fiecare noapte, la orele 12.00, se
deschideau singure usile inchisorii"
Eu am avut un unchi, care in ‘48 era ofiter de
Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el
cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras,
pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va
povestesc in continuare.
Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la
Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In
‘44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti
acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul
bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va
spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta
l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus
lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul
celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se
deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa
ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un
subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si
l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba
fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure
la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie
iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si
doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in
celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il
tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot
ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca
i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si,
de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe
comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal
mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.
Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in
noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide
rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu
curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu
am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa
vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat,
norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea
bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a
napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se
calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul
cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar
am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si
securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam
18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam
cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.
Telu
Oancea, sat Breaza - Fagaras
"Vorbea putin si cu miez"
Ce pot sa spun e ca parintele avea forta. Cand am intrat prima oara in
biserica, m-am asezat dupa cuviinta in dreapta, iar sotia mea in stanga, la
oarece distanta. Dupa slujba, s-a apropiat, aratand cu degetul spre mine si
apoi spre sotia mea. Din toata multimea aceea, ne-a ales doar pe noi, incat si
acum ma intreb de unde stia ca suntem sot si sotie. Apoi,
ne-a luat deoparte si ne-a vorbit. Pe mine m-a certat ca nu am credinta prea
multa, iar sotiei mele, careia ii scapa degetul si fusese la 5 doctori de pomana,
i-a spus: "Ma, tu esti bolnava, dar nu de doctori te faci bine. Daca vrei
sa te vindeci, nu mai fa lucrul pe care l-ai facut, iar raze nici atat". A
avut dreptate parintele. Si in momentul de fata, sotia mea isi foloseste mana
fara probleme. Asa era parintele - vorbea putin si cu miez. Predica insa
dumnezeieste. Nu te mai saturai ascultandu-l. Apoi a disparut, anchetat la
Brasov si dus doi ani la Canal, pentru ca spovedise sase partizani din munti. Niciodata parintele nu a
pomenit macar in treacat despre asta. Doar tata, care a fost
si el detinut politic, mi-a zis ca a stat in celula cu parintele Arsenie si
acolo un gardian il tot jignea: "Ba popa!". Atunci s-a intors
parintele si s-a uitat la el si gardianul a inceput sa se chinuie, tinandu-se
cu mainile de burta. Intr-un tarziu, vazand ca durerea nu inceteaza, a zis:
"Parinte, iarta-ma"... "De Dumnezeu sa fii iertat", i-a
raspuns parintele si pe loc omul si-a revenit.
Emilia
Butum - Fagaras
"Crezi ca parintele Arsenie este mort? Eu iti
spun ca e viu"
Cand s-a aflat de moartea parintelui si trebuia sa
mergem la inmormantare, fiica mea, care atunci avea 9 ani si care il indragea
foarte mult pe parintele, a tinut cu tot dinadinsul sa mearga si ea. Era toamna
spre iarna, era frig, trenurile pe vremea aceea nu erau incalzite, dar era
neclintita pe pozitie: "Si eu vin la parintele, iar daca nu ma luati, ma
pun eu in tren si ma duc". Iar daca voia sa mearga pentru ultima oara la
parintele, nu ne puteam impotrivi. A luat-o sotul meu si a dus-o la inmormantare.
De cum a ajuns in biserica, s-a desprins de tatal sau si s-a dus langa
parintele Arsenie. A uitat de parinti, de cei care mai erau acolo, de tot ce o
inconjura. Nu-i era frica ca este mort, nu a intimidat-o nimic. A ramas langa
parintele cat s-a putut. La plecarea de la inmormantare, a luat-o cineva cu
masina si a ajuns prima acasa, cand nu era inca nici unul dintre noi. A urcat
singura noaptea in bloc, refuzand sa fie insotita de cineva. A intrat fara
teama in casa, unde era o matusa si i-a spus acesteia: "Hai sa-ti spun
ceva. Dumneata crezi ca parintele Arsenie este mort?". Sora mea nu stia ce
sa creada, statea derutata. "Eu (continua fetita) atata iti spun, ca e
viu. Dar sa-ti spun altceva: daca te uiti in casa, il vezi?". - "Nu,
nu il vad." "Dar daca merg prin casa, auzi si tu pasii lui
insotindu-ma?" - "Nu, nu ii aud, dar eu sunt o pacatoasa, iar tu esti
un copil curat. Tu poate poti sa-l vezi si sa-l auzi, dar eu nu."
"Daca tu nu il vezi si nu il auzi, atunci sa nu mai spui la nimeni ceea ce
am spus eu, ca n-am sa recunosc la nimeni nimic."
Am vazut o femeie care isi pierduse un copil si
s-a dus la mormantul parintelui Arsenie sa se roage. Mai mare ii era disperarea
decat credinta si se intreba: "Ce poate sa faca un mormant? Caci vad ca
este un mormant ca oricare altul". Si, deodata, a cazut in genunchi
(pesemne ca i s-a aratat parintele) si a strigat: "Parinte, nu am stiut
cine esti! Parinte, te rog, ajuta-ma!". Credinta a cuprins-o chiar in
acele clipe si sufletul ei s-a luminat, iar buzele au eliberat in cuvinte
suferinta ei de mama. Dar aceste lucruri desi se stiu, nu le spune nimeni. Oare
de ce nu se spun lucrurile acestea? Sunt niste lucruri adevarate.