Calugarul meu basarabean

7 martie 1960

(...) Deodata, sus de tot, la cucurigu, în stînga, pe rîndul cel mai înalt, o mîna a ridicat un deget si-mi face semn sa urc.
Sa urc – dar cum? Mîinii – care desigur e înzestrata cu simtul vederii si pricepe ca ma rotesc în cautarea unui mijloc de ascensiune – i se alatura o a doua, soru-sa de buna seama. Ele schiteaza o catarare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clantanind, ma aflu îndeajuns de maimuta ca sa ma pot agata pîna sus tinîndu-ma de paturile de fier. O aratare înfofolita, mica de stat si îngrozitor de slaba, de o paloare ce s-ar putea sa tina de alta prisma cromatica decît a universului nostru, se da mai aproape de alta mumie si ma îndeamna tot pe muteste sa ma întind alaturi de ea; ma acopera cu o jumatate de patura zdrentuita. Si-mi sopteste: culca-te o tîra ca nu mai e mult.

(...) – Nu trec, îmi pare, nici zece minute si se porneste un zgomot mai mult decît asurzitor; al astrilor sfarîmati care în Le Napus de Léon Daudet provoaca disparitia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larma dementa; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodata, care si dupa aceea, de-a lungul anilor, ma va trezi la cinci, ba si cîteva minute mai devreme, din groaza anticipativa. Iuresul acesta sonor – de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? – patrunde pîna-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului si-si stabileste bîrlogul în locuri nestiute ale fiintei.
Minunile exista. Dumnezeu lucreaza mereu. Prevestirile lui N. N. P. se împlinesc pe loc. Abia înceteaza rafala de trîmbite ca vecinul meu binevoitor mi se recomanda: e un preot–calugar ortodox. Alaturi de el se trezesc alte doua naluci, una corpolenta si greoaie, alta zvelta si tinereasca: sînt doi preoti greco–catolici.
Stiu, în mijlocul tumultului care se isca în celula dupa ce ia sfîrsit desteptarea, cînd o mare de chelii umple spatiul si-n fata putinei acoperite s-a si format o coada ca de cometa, stiu ca am încaput în mîinile Dumnezeului celui viu.

(...) Calugarul meu e basarabean. E un om tînar, condamnat pentru a fi avut vedenii si a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiintarii schitului unde vietuise. Abia apuc – bat fierul cît e cald – sa-i spun ca sînt ovrei si ca doresc a ma boteza, ca se si arata de acord. E blajin, cu gesturi domoale si tacut. Cei doi greco-catolici sînt diferiti unul de altul. Parintele Nicolae, din Alba, tînar, e zglobiu si agitat, glumet si amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Parintele Iuliu e mare, voinic, sfatos si cît se poate de retras. I se citeste pe chip durerea provocata de faptul ca si fiica lui, calugarita, e condamnata; a facut parte dintr-un lot de monahii mistice. Daca-i vorba de împerecheri ciudate de situatii si cuvinte, îi spun am facut si eu parte dintr-un lot de mistico-legionari.

(...) Parintele Mina, calugarul ortodox, mi-a impus numai cîteva lectii de catehizare si le facem sezînd pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre usa, unul lînga altul, vorbind în soapte. Sîntem, fireste, amîndoi în uniforma de puscarias: bocanci fara sireturi, zeghe vargata (C.R.) si giorsita, bonetica (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurti, stau gata sa cada. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puscarie, de pîrnaie, nu de temnita grava.

10 – 15 martie 1960

Lectiile de catehizare merg foarte repede; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.
Nu se poate sti cînd vom fi scosi din celula 18 (e de tranzit) si raspînditi pe unde s-o nimeri. Este asadar bine sa nu mai amînam. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea si efectuarea botezului. N. N. P. a avut dreptate.

15 martie 1960

Catehizarea a luat sfîrsit. Botezul, hotarît pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la întoarcerea “de la aer”, cînd caralii sînt mai ocupati, cînd agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin în vazul tuturor. Conspiratia în plina zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov – Ovsienko. Eu unul nu voi iesi la plimbare. (Lucru usor deoarece m-a ros bocancul si am o umflatura purulenta pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit sa fiu dus cu toate ca ma prezint în fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si Al-G. ma trateaza aplicîndu-mi pe „buba“ un stergar muiat în apa viermanoasa din ciubar. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus ca „nici mort“ nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite).
Ramîn deci singur vreun sfert de ora cît dureaza „aerul“ - adica aproape singur, caci mai sînt cîtiva scutiti de plimbare pentru felurite pricini. Pustiita de zarva si forfota, camera ia un aspect si mai ciudat, ca o scena goala în care gramezile de recuzite îsi gasesc salasul la nimereala. Dar mai ales deosebirea sonora fata de camera plina este atît de izbitoare, încît am impresia unei taceri absolute – tacerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – s i ma pot linisti, reculege nitel.
Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubarul, tineta si un „rezervor“ cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera – e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare – si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa în „rezervorul“ purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina si greaca, trimis în judecata pentru a fi redactat ordinul de zi „Va ordon, treceti Prutul“. V. a fost directorul de cabinet al lui Ica si a purtat cu masina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul si altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngaduit altcuiva sa-1 scrie în numele sau. De ce 1-am ales pe V. pe care nu-1 cunosteam dinainte (ca de altfel pe cei mai multi din oamenii alaturi de care am complotat) si nu pe Al. Pal. – un vechi prieten, ma rog, prieten din ‘54 dar spirist si el, si apoi luasem hotarîrea de a ne considera prieteni din copilarie – ori pe dr. Al–G. a carui personalitate ma impresionase atît de puternic, care a si ramas pentru mine fiinta cea mai desavîrsit multilaterala pe care am întîlnit-o în puscarie si omul cel mai daruit cu virtutea curajului – Marinica P. a fost cel mai bun, la el bunatatea prefacîndu-se prin intensitate, si în inteligenta si în tact si în politete si în rafinament si în putere de judecata, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenti (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu, nu stiu sa spun.
Doi dintre detinuti, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e putin probabil. La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stînjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preotii greco-catolici: e lînga tineta si balie (am coborît cu totii de la cucurigu), si acolo recit Crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurari, e perfect valabil si fara de cufundare si fara de mir ungere. (Daca voi ajunge sa scap din închisoare cu bine, urmeaza, pentru taina mir ungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume îmi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-1 uit si apoi sa mi-1reamintesc).
Ritmul intens al celulei nr. 18 ne însfaca imediat. Parintii greco-catolici sînt de serviciu pe camera. Parintele Mina are de spalat o camasa. Doctorul Al–G. ne convoaca: vreo cîtiva stam înghesuiti pe marginea patului sau, altii pe a patului din fata. Se vorbeste în continuare despre teoria actului si astazi mie îmi revine a vorbi despre actul de creatie la Proust. Stam îngramaditi si vorbim aprig si în soapte. Multi dintre detinuti, atrasi de tot ce face „lotul Noica“, se strîng în jurul nostru. Se vede limpede ca timp de un ceas ori doua uita de locul unde se afla. Abstractiunea si documentarea îsi întind mrejele si-i rapesc nitel pe oameni întru bucurie, amagire.”

Nicolae Steinhardt,
fragmente din „Jurnalul fericirii“,
Editura Dacia 1997

Autobiografie

Din porunca I.P.S. Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa îndemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata în arhiva Manastirii Rohia.
Sînt nascut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna suburbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau în bune relatii cu preotul Marculescu de la biserica locala, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la scoala Clementa (în rastimp ne mutaseram în centrul orasului).
La liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi izraeliti care nu am venit cu certificat de la rabin ci am învatat religia crestina, avîndu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu de la biserica Sf. Silvestru, om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmînd, apoi, cursurile Facultatilor de Drept si Litere.
Mi-am terminat studiile în 1934, însa doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. Dupa aceea, pîna la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si în Anglia.
Reîntors în tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu – încetatenit prin lege individuala votata de parlament si ofiter de rezerva – fiind recunoscut „evreu de categoria a doua“, care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat totusi – desi puteam fi scutit – munca obligatorie si munca la zapada, însa în conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodata prea bine seama ca guvernul tarii – date fiind împrejurarile – nu putea proceda altfel si admirînd curajul si marinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru neamul românesc s-a întarit.
Greu m-am împacat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins în capcana de ademenirile acestui nou regim.
Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid care de altfel avea sa se descotoroseasca repede de ei.
Am suferit alaturi de atîtia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme îndelungata.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod.
Ma simteam din ce în ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina – Virgil Cândea si Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristica si de filosofia crestina.
Progresam asadar pe amîndoua planurile: teoretic si practic.
Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul si hotarîrea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram în starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.
Domnul însa lucreaza în chip tainic si umbla pe cai misterioase.
În 1959, grupul de prieteni caruia apartineam de cîtiva ani a început sa fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerîndu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punîndu-mi-se în vedere ca daca refuz voi fi arestat si implicat în „lotul intelectualilor mistico – legionar“.
Îndemnat cu putere de tatal meu (ca ci mi se acordasera trei zile de ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si învrednicindu-ma de harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat în cadrul „lotului mistico – legionar Constantin Noica – Constantin Pillat“ si osîndit la doisprezece ani munca silnica pentru crima de uneltire împotriva orînduirii Sociale a Statului.
Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi rezista doisprezece ani si ca voi muri în puscarie. Nu voiam sa mor ne botezat.
Domnul din nou mi-a venit în ajutor.
În prima celula în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu; de îndata ce i-am destainuit dorinta mea nu a stat mult pe gînduri.
Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe sectia a doua (unde în doua rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960).
Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui „hold-up“ un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati în celula.
Am fost botezat – valabil – în mare graba cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.
La iesirea din închisoare, în urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964) am desavîrsit botezul prin mir ungere la biserica Schitul Dârvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind si Sfînta Împartasanie.
De atunci am dus o viata crestina conform datinei si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream înca din închisoare.
Dupa moartea tatalui meu (în vîrsta de nouazeci de ani – 1967) am început sa-mi caut o manastire, am întîmpinat însa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic.
Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei episcopii; s-a opus episcopul Ciopran.
La Cozia, staretul Gamaliil Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut însa mie mult prea bîntuit de turisti si vizitatori.
Abia în 1973 Constantin Noica m-a înstiintat ca a fost la Cluj unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian Chira si ca a vizitat manastirea Rohia unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani. „Ti-am gasit locul potrivit“, mi-a spus Noica.
De îndata am plecat la Rohia, însotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ‘73 ne-a întîmpinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, odata mai mult Noica împlinind sarcina de înger calauzitor al meu.
Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cîteva zile, apoi pe cîteva saptamîni. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite.
În 1979, Parintele Serafim mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a îmbolnavit, apoi, foarte grav si a fost internat în stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit în ziua de 16 august în paraclisul noii cladiri de Parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus.
Binecuvîntarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.
Cunoscîndu-mi firea mai bine decît o cunosc eu, Parintele Serafim mi-a dobîndit de la bunii si îngaduitorii nostri ierarhi de la Cluj încuviintarea de a pastra o camera în Bucuresti unde sa ma pot duce din cînd în cînd spre a-mi continua într-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sînt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau biblioteca manastirii, m-am deprins sa nu lipsesc de la Sfînta Liturghie si de la miezonoptica – principalele momente ale disciplinei calugaresti – si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a învrednicit de Sfîntul Botez si de calugarie, mult mai mult decît putea nadajdui un ins ca mine.
Port din tinerete o cruce grea si urîta: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma întunec. Credinta îmi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-mi îngaduie sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah – pe masura darului, foarte putin adica, avînd totusi dreptul de a rosti: „Et in Arcadia ego“.
Fie numele Domnului binecuvîntat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg si într-o forma literara într-o naratiune intitulata „Jurnalul Fericirii“, care merge pîna în 1971.
Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 si restituit în 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor.
Apoi din nou confiscat în 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta ).

Nicolae Steinhardt
1987

Ce reprezinta botezul lui Nicolae Steinhardt?

– O comunicare cereasca –

De cîte ori mi se da posibilitatea sa evoc botezul parintelui Nicolae Steinhardt, mi se ofera prilejul de a evoca providenta divina, prin aceea ca eu am fost o mîna întinsa din partea Bisericii Ortodoxe Crestine în numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, parintele Nicolae, sa fie o mîna întinsa catre intelectuali si tineret si sa le spuna: „Iata, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfîntului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, caci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trait-o eu, imediat dupa savîrsirea botezului, de catre calugarul meu" (Pr. Mina), decît ca botezul este adevarat, ca Sfintele Taine sînt adevarate“ (Jurnalul Fericirii, Cluj, 1995, p. 85).
Da, vin sa spun, ca aici vedem o mîna a proniei dumnezeiesti. un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Împaratiei Sale, într-o perioada cînd puterea întunericului pagîn se abatuse asupra noastra si omenirea (o treime din lumea crestina) cazuse prada puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos, a fost umbrita de întunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost data la pamînt de pe firmamentul Bisericii Ceresti, iar societatea crestina fusese însîngerata, iata ce putem spune diferitelor categorii sociale din Rasarit, care au patimit ca si Nicolae Steinhardt, pe cînd se afla în penitenciarul Jilava, în anul 1960.
La acelasi penitenciar ma aflam si eu în acea perioada, în celula 18 de pe reduit. Era o celula foarte aglomerata, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; cînd, într-o noapte, usa se deschide cu zgomot si este împins în celula un om cu bocceaua sub brat, înspaimîntat si nedumerit, nestiind ce are de facut, toate paturile erau ocupate, ba erau si cîte doi în pat.
Eu, observîndu-l, i-am facut semn sa se urce la mine. El a gîndit atunci ca nu are altceva de facut decît „sa se urce ca maimuta pe craca“ (Jurnalul Fericirii, pp. 82-84). Îi zic: „Hai sa mai dormim o tîra, caci acusi se face ziua“. „Multe multumiri“ – raspunde noul venit si se supune docil.
Dimineata facem cunostinta, aflu ca este evreu si face parte din grupul intelectualilor Constantin Noica. Sînt condamnati pentru ca aveau clubul lor si convingeri crestine si de spiritualitate româneasca, nefiind de acord ci ideologia materialista atee, motiv pentru care au fost condamnati la ani grei de temnita, pedepsele fiind cuprinse între 10 si 20 de ani de închisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de închisoare, pentru ca era membru al acestui grup (toti, membri ai Uniunii Scriitorilor) si nu a primit sa-i denunte, ramînînd fidel prietenilor sai. Desi nu era crestin si nici de nationalitate româna, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, ramînînd alaturi de colegii lui din Uniunea Scriitorilor, aparînd alaturi de ei o cauza dreapta.
De la început, detinutul evreu s-a atasat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul ca eu n-am manifestat nici un fel de retinere fata de persoana sa, chiar daca el era evreu, iar eu, un paroh monah crestin. De asemenea, l-a impresionat si faptul ca eu eram condamnat tot pe motiv ca luasem atitudine fata de abuzurile autoritatilor comuniste, manifestate vis-á-vis de biserica. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, întarindu-se în convingerea ca nu a gresit cînd a ales sa lupte pentru o cauza dreapta.
„Iata cu adevarat israelitean în care nu este viclesug“ (Ioan, I, 46-48).
Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scris Moise în lege. Iar Domnul îl scoate în evidenta, aratînd ca este cu adevarat fara viclesug. Cînd l-a chemat Domnul, el a raspuns cu daruire pîna la jertfa, cu o mortificare întreita.
Da, de trei ori a dat dovada ca accepta lepadarea de sine (mortificarea) si anume:
– cînd s-a hotarît sa ramîna fidel grupului alcatuit din oameni de cultura crestini si români, fara sa-i tradeze;
– cînd a cerut botezul crestin, renuntînd la Legea Vechiului Testament;
– cînd a cerut sa depuna votul monahal în Manastirea Rohia, lepadîndu-se întru totul de duhul lumesc.
Iata ca Domnul ne cerceteaza prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credinta lor, marturisind-o chiar cu pretul vietii. Pentru aceasta, Domnul le confirma credinta lor si atitudinea lor statornica si demna pe care o scoate în evidenta prin faptul ca îl cheama pe Nicolae Steinhardt la botez. Aratînd ca botezul este adevarat si adevarate sînt toate Sfintele Taine.
Deci, cu alte cuvinte, si voi, cei din grupul Noica, aparati o cauza dreapta si sfînta.
Autenticitatea botezului crestin, a prezentei harului în Sfintele Taine, este confirmata si de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o traieste imediat dupa botez.
Iata cum ne vorbeste Domnul într-o perioada foarte critica, cînd în mod grav în special intelectualii se lepadau de credinta, propagînd ateismul si rationalismul pagîn.
Da, Domnul ne vorbeste prin israeliteanul în care cu adevarat nu este viclesug. „Veniti la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise în Lege.“
Am vrut, prin prezentarea de fata, sa atrag atentia intelectualilor si tineretului despre felul cum ne vorbeste Domnul.
Intelectualii din grupul Noica au marturisit credinta, iar Domnul le raspunde ca într-adevar credinta lor este sfînta si dreapta. Luptati pentru credinta cea dreapta, aparati credinta cea adevarata
As vrea sa fie, cele spuse, un imbold pentru ca si noi, astazi, sa facem mai mult pentru apararea dreptei credinte.
Cel mai mic dintre muritori,

Arhimandrit Mina Dobzeu

Manastirea „Sf. Apostoli Petru si Pavel“
Husi – judetul Vaslui

Moment de convertire la crestinism

Era catre sfîrsitul lunii februarie 1960, cînd deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar Bucuresti si ma alesesem cu o condamnare de 7 ani. Înca nu mi se comunicase sentinta.
În plina noapte, cu ochii legati, alaturi de un numar de detinuti am fost transportati în duba de la Securitatea de pe Uranus la închisoarea Jilava.
Stiam ca momentul primirii si trecerea pe poarta era importanta.
Iata-ma deci si pe mine intrat, la rînd, pe poarta principala, pe unde, dealtfel, aveam fericirea sa trec a doua oara. În închisoare prima oara fusesem în anul 1949, dar acum eram la închisoarea Jilava.
Dupa zanganiturile de arme ale soldatilor de paza si figurile încruntate, dupa înjuraturi si lovituri, urma dezechiparea si perchezitia amanuntita. Apoi eram condusi la celula, cu picioarele goale, pe zapada, avînd pe noi numai indispensabilii.
Sînt condus de un gardian pe un culoar întunecos si strîmt. Acesta deschide o usa si ma „invita“ înauntru.
Desi acolo la început mi se paruse a fi o celula goala am observat apoi printre paturi o fiinta îmbracata în haina vargata, un om care se bucura ca, de acum, nu va mai fi singur.
Nu a trecut mult si efectivul de detinuti din celula noastra a început sa creasca de la zi la zi. Usor-usor toate paturile au fost ocupate. Erau paturi etajate si puse pe trei rînduri. Celula adunase, zi de zi, detinuti, ajunsesem vro 60 de insi închisi în camera aceea iar eu ma aflam cu patul la etaj.
Apoi, în plina noapte, tîrziu-tîrziu, se deschise zgomotos usa aceea cu zavoare si, între detinutii abia intrati, observ pe unul, ce parea oarecum timid, ne trecut prin asemenea grele încercari, cu o boccea la subtioara. Ramasese în pragul usii privind la paturile – toate ocupate. Eu, vazînd ca ramasese fara un pat în care sa-si poata odihni trupul, îi si fac semn. Zic: „Urcati-va aici la mine!“
Steinhardt consemneaza si el momentul acesta în „Jurnalul Fericirii“. Descrie acolo cum eu m-am ridicat „ca o stafie“ – caci eram foarte slabit – si cum l-am invitat sa urce. Spune el, tot în „jurnalul Fericirii“, ca trebuia sa faca o escalada, ca „o maimuta care se urca pe arbori“.
Persoana respectiva, pe atunci necunoscuta mie, se bucura ca îi dadu cineva atentie si ca a fost primit într-un pat sa se odihneasca. Tin minte ca mi-a si multumit: „Mii de multumiri, cu mult afectiune!“, zise dumnealui.
Dupa ce ne-am cunoscut mai bine am simtit ca s-a creat între noi o strînsa prietenie putînd astfel sa-l aflu pe vecinul meu de pat si dupa nume.
El era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos si cu bune maniere, ce facea parte din grupul scriitorilor din Bucuresti condusi de domnul Constantin Noica, asa-numitul „lot Noica“. În grupul lor mai erau arestati vreo douazeci de intelectuali, pe lînga Constantin Noica si Constantin Pillat fiind si Alexandru Paleologu, Sergiu Al–George, etc. În tot acest grup doar Nicolae Steinhardt era evreu.Membrii acestui „lot“ erau împotriva ideologiei materialiste a socialismului si fusesera încarcerati în diferite celule. În celula mea din acest grup fusese numai Nicolae Steinhardt.
În celulele prin care ne-am perindat, între cei încarcerati erau si preoti de diferite confesiuni, romano-catolici, preoti ortodocsi, pastori calvini, evanghelisti, unitarieni, baptisti, adventisti, Martori ai lui Iehova. Însa de nici unul dintre acestia Nicolae Steinhardt nu s-a atasat asa de mult cum s-a atasat de mine. Stia, pe semne, ca daca eu sînt preot trebuie sa fiu si bun crestin, ca sufar în închisoare pentru o cauza dreapta, ca am luat atitudine pentru libertatea Bisericii, ca pot avea simpatie fata de oamenii de cultura, fata de intelectuali, de oameni cu maniere frumoase.
A vazut deci ca ma manifest sincer fata de el si s-a atasat foarte mult de mine, zicîndu-si probabil ca nici el nu a gresit ramînînd fidel grupului acela de intelectuali din care facea parte, fidel deci conceptiei lor culturale, spiritualitatii crestine si românesti. Si nu a gresit alegînd sa nu-si tradeze colegii, suferind cu demnitate pentru o cauza mai buna.
Nu vreau sa ma laud dar doresc sa amintesc aici ca, atît cît m-a vegheat atunci harul lui Dumnezeu, cautam sa-i ajut si eu pe detinutii bolnavi, facîndu-le cîte un masaj ori stînd la capatîiul lor. Pe cei ce nu puteau sa se poarte îi serveam la pat cu mîncarea ce o primeau.
Fiind crescut în manastire, acolo eram, ca de altfel în toate închisorile si coloniile de munca prin care am trecut, „preotul garnizoanei“ caci cunosteam întregul ritual al slujbelor bisericesti (precum cele Sapte Laude, Sfînta Liturghie, Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Domnului, pericopele din Apostoli si din sfînta Evanghelie, Prohodul Domnului, slujba Învierii, prohodul pentru morti – oficiat deseori pentru detinutii ce mureau în închisoare).
Tineam deci în celula diferite predici si meditatii, alaturi de alti preoti ortodocsi ori greco-catolici (cu acestia din urma pastrînd bune relatii fara a trada însa credinta mea ortodoxa).
Eu fusesem condamnat pentru ca protestasem în scris împotriva decretului 410/1959, în care se cerea reducerea personalului monahal, desfiintarea manastirilor si a schiturilor.
Domnul Nicolae Steinhardt, stiindu-mi povestea si vazîndu-mi stradaniile se ruga deseori împreuna cu mine. Îl impresionasera mult Psalmii lui David, pe care eu îi rosteam pe de rost.
Domnul Steinhardt s-a oprit deci la mine cu dorinta de a-l crestina. Îmi spunea: „Cine stie cît mai rezist în conditiile acestea grele, cu masa mizera si apa infecta, mai ales ca ma aflu si cu o infectie TBC intestinala. Vreau sa mor crestin!“ Si m-a rugat pe mine sa-l botez.
A fost, zic eu, impresionat mult si de faptul ca eu, auzind dorinta sa, m-am oferit imediat, fara sa-mi mai pun problema ca am putea avea necazuri, ca am suferi, daca ne-ar fi denuntat sau ar fi aflat cineva ce dorim noi sa facem.
Sigur, colegii de celula cu care s-a sfatuit, l-au întrebat în ce religie vrea sa se boteze si, cînd el a raspuns ca vrea sa fie ortodox, i-au raspuns ca, în cazul acesta, va fi botezat de „calugar“.
Atunci i-am cerut, ca pregatire catihetica, sa învete „Simbolul Credintei“, pe care i l-am explicat articol cu articol si pe care, în scurt timp, el l-a învatat pe de rost.
A mai învatat, pe lînga „Tatal nostru“ si alte rugaciuni. Tot în acele zile i-am vorbit si despre rolul pregatitor, pedagogic, al Vechiului Testament, care este faza pregatitoare pentru un popor prin care avea sa vina crestinismul, i-am vorbit de Legea Harului, venita prin Iisus Hristos, a Noului Testament, în care avem mîntuirea prin jertfa de pe Cruce si despre convertirea Sfîntului Apostol Pavel, care a avut o exceptionala chemare si care a staruit sa trezeasca rîvna între cei din neamul lui, mîntuindu-i pe unii dintre ei.
Observam, învatîndu-l toate aceste lucruri, ca era un bun cunoscator al religie. Îmi povestea cum, în copilaria lui, mergea alaturi de copiii crestinilor si colindau din casa în casa cu uratul, cum ciocnea oua de Pasti sau cum, ceva mai tîrziu, prin cercul lui de prieteni – scriitori, avusese ocazia sa cunoasca anumiti parinti duhovnicesti sporiti.
Dupa toate acestea, aflînd deci ca vrea sa fie botezat ortodox, am decis, fara zabava, ziua de 15 martie 1960 pentru a îndeplini dorinta sa.
Am asteptat vremea potrivita, cînd detinutii din camera au fost scosi la plimbare, iar dumnealui, sub pretext ca este bolnav, a ramas în celula. Pregatisem, în prealabil, toate cele cuvenite si îi spusesem ca, atunci cînd ma voi întoarce în celula, vom face botezul prin turnare de apa, cît mai discret posibil.
A fost un botez unic, oficiat într-o celula subterana de la Jilava, în prezenta mai multor preoti, dintre care doi, Parintele Fagarasanu si Parintele Nicolae, erau greco-catolici. Acestia stiau ca el vrea sa se boteze si au participat la acest eveniment, considerat astfel un botez ecumenic.
Slujba botezului am facut-o din memorie. Dupa ce am rostit exorcismele (lepadarile), l-am pus pe catehumen sa spuna de trei ori Crezul.Cum am mai spus, el stia bine catehismul ortodox.
Îl priveam si observam cum era cuprins de o bucurie indescriptibila. Îmi parea ca seamana în acele momente cu Sfîntul Apostol Pavel pe drumul Damascului.
Dupa ce am sfintit apa din ibric, am turnat-o peste crestetul lui, rostind solemn formula dogmatica:
„Se boteaza robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatalui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfîntului Duh. Amin!“
Apoi am cîntat cu totii: „Cîti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat. Aliluia!“
Chipul domnului Steinhardt iradia atunci o lumina divina, parea transfigurat, iar ochii nostri erau înlacrimati.
Apoi el s-a dus alaturi de ceilalti colegi de celula, cu totii bucurosi ca am asistat la acest deosebit moment.
Curînd dupa botez, la 11 martie 1961, ne-am despartit si nu ne-am mai întîlnit decît în anul 1964, anul eliberarii noastre, la penitenciarul Gherla.
Desigur, doream mult sa ne întîlnim si în alte conditii, mai ales ca trebuia sa primeasca si mir ungerea, imediat dupa iesirea din închisoare. L-am îndrumat, pentru a realiza acest lucru, catre Biserica Sfînta Ecaterina, de la Institutul Teologic, unde slujea pe atunci Parintele Theodorescu – om pe care îl cunosteam de mult, om cu multa demnitate, evlavie si cu un comportament demn de toata cinstea.
Dupa ce s-a eliberat din închisoare Steinhardt a uitat la cine trebuia sa apeleze pentru mir ungere dar a ajuns la Schitul Dârvari din Bucuresti, unde slujea tot parintele Theodorescu, stabilind împreuna data si ora cînd putea veni pentru a i se face mir ungerea.
Sigur, trecînd anii am mai tinut legatura, vizitîndu-ne reciproc. El îmi mai si scria, mai ales de sarbatori. În fiecare an primeam de la el cîte o carte postala, doar cîteva rînduri în care, de fiecare data, îmi multumea pentru momentul acela atît de important pe care l-a trait în închisoare.
Eu eram atunci la Manastirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi, unde ma chemase Prea Sfintitul Partenie. Acolo, la manastirea din centrul Husiului, a sosit prin 1971 Nicolae Steinhardt marturisindu-mi ca si-ar fi dorit sa ramîna alaturi de mine ca monah. N-am gasit însa întelegerea necesara înfaptuirii acestui lucru din partea Prea Sfintitului, pe vremea aceea comunistii nu dadeau voie sa primim personal, mai ales ca era vorba de un intelectual, evreu crestinat. L-am îndrumat atunci sa mearga la Înalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu si la Prea Sfintitul Justinian al Clujului, Vicarul.
I-am comunicat lui Steinhardt ca Înalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu ma cunostea bine si ca tinea la mine, colaborînd perfect duhovniceste.
Astfel, prin recomandarea mea, domnul Nicolae Steinhardt a fost într-un sfîrsit primit la Sfînta Manastire Rohia unde si-a gasit rostul de carturar si de scriitor, ocupîndu-se în acelasi timp si de voluminoasa biblioteca a manastirii, tinînd legatura cu Asociatia Scriitorilor si cu Academia Româna si continuîndu-si relatiile de prietenie cu colegii lui scriitori (în special cu domnul Ioan Alexandru, om de suflet si gîndire crestineasca).
Un alt moment important privitor la relatia mea cu Nicolae Steinhardt, o adevarata lucrare a Proniei divine, a fost si ultima noastra întîlnire, în penultima zi a suferintei sale, la 29 martie 1989, înainte de a-si da obstescul sfîrsit în spitalul de la Baia Mare.
Era luni seara cînd am ajuns la el, locuia la poetul Ioan Alexandru.
Cînd m-a vazut mi-a spus:
„Frate drag, sînt tare bolnav. Trebuie neaparat sa ajung la Bucuresti, sa ma vada un doctor... Voi pleca miercuri, am scos si biletul de avion!“
Doream sa mergem împreuna asa ca l-am întrebat daca nu pot gasi si eu un loc în acel avion. El a acceptat imediat si, prin cîteva telefoane, a mai obtinut înca un bilet.
A doua zi, marti, am plecat împreuna cu masina manastirii de la Rohia spre Baia Mare. Ajunsi în oras mi-a gasit o gazda si el a plecat sa se odihneasca la un prieten. Dar, dupa scurt timp, primesc un telefon prin care el îmi comunica faptul ca i se facuse rau în masina, ca va fi nevoit sa renunte la drumul spre Bucuresti si ca se va interna la spitalul din Baia Mare.
L-am vizitat spre seara la acel prieten care-l adapostea si, în cele cîteva clipe petrecute împreuna, mi-a spus: „Draga parinte, gîndul îmi spune ca Dumnezeu nu mi-a iertat pacatele savîrsite în tinerete si în întreaga mea viata. Merg deci acum pentru a ma înfatisa în fata Dreptului Judecator, stiind ca aspru voi fi osîndit pentru toate nelegiuirile mele!“
Desigur, ca preot am cautat sa-l linistesc si totodata sa-l conving ca aceste gînduri sinistre, momente de disperare, sînt soapte ale diavolului.
I-am spus: „Dumnezeu te-a iertat atunci cînd ti-ai marturisit pacatele, atunci cînd ai primit botezul. Caci prin botez se spala pacatul original si toate pacatele personale.
Cînd te-ai marturisit si ai luat hotarîrea sa te îndrepti pe drumul cel bun te-ai si îndreptat, Dumnezeu ti-a iertat atunci toate pacatele prin dezlegarea ce ti-a dat-o duhovnicul în numele Sfintei Treimi.
Apoi, odata intrat în monahism, ai facut înca un act de pocainta. Te-ai lepadat iar de duhul lumesc si te-ai hranit cu hrana duhovniceasca, traind viata de evlavie în fericire si dragoste si suflet blajin.
De ce mai pui la îndoiala ca Bunul Dumnezeu nu te-a iertat? Nu mai asculta soapta satanei!
Cu dumneata s-au petrecut lucruri mari si frumoase. Dumnezeu te-a ales, El te-a chemat, El te-a sfintit, El ti-a dat încredintarea ca este Dumnezeul milei si al îndurarii. El te-a primit cu drag, caci momente fericite ai trait, momente pe care le poti interpreta ca un semn, ca bucurii de paradis.
Dumneta ai gustat din acestea!”
Apoi, cam pe joi, eu am plecat la Bucuresti si apoi acasa, la Manastire, la Husi.
Sîmbata am primit o telegrama în care scria ca Parintele Nicolae a murit în spitalul din Baia Mare. Eram poftit sa particip la înmormîntare dar era drumul prea lung pentru a mai putea ajunge la timp.
Acesta a fost sfîrsitul lui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, cel adus în fata mea de Pronia divina.

Arhimandrit Mina Dobzeu

Manastirea „Sf. Apostoli Petru si Pavel“
Husi – judetul Vaslui