1. “Biserica
ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi
simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este
firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire,
nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care
trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat
Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici
slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au
căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire,
descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze
nestricată viziunea acestei firi omeneşti”.[…]
Prin cădere, omul a ieşit din această fire, a căzut din
firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în
istoria omului, să-Şi << suflece mâinile >> şi
să spună: << Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu
n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti>>. Dumnezeu a venit în istorie
să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate
rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi
moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo
Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost
blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi, cum
cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârşit
un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l
săvârşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere,
Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs
drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi,
deci, în Hristos, omul s-a desăvârşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament”. (Celălalt
Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de
folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen
Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti,
1994, pag. 25 şi 38)
2.
”Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate
direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin
călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în
păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi
caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este
adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă,
noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al
firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere
în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine
că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne
dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre
şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă,
adică viaţa veşnică”. (Ibidem, pag. 31)
3.
“La puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit
şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind
răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi,
cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii
şi văd acum că existenţa noastră aici, pe
pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre
nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui
Dumnezeu, adică veşnicia.
Primul
stagiu a fost viaţa noastră în pântecele maicii noastre.
A fost o gestaţie << mecanică>>, unde s-a format sistemul
acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existenţa
pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa
aceasta, se petrece a doua gestaţia; am murit ca să ne
năştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă,
în pântecele maicii, şi acum începe, de când ni se conturează personalitatea,
dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa
noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem
<<Amin>> cuvântul Lui, dacă avem încredere în El, ne
arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi ş, prin acest
dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc
continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului.
Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă
noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la
libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta
că şi ea este o <<gestaţie>> pentru viaţa ce
va să fie, adică viaţa veşnică. În pântecele
maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce
căutau acolo mâini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu
ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să
fie după aceea.
Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în
rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu
intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o
raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt
mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea
dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea
decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin
credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o
cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm
noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi
dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne
învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să
tăiem ombilicul dintre noi şi pântecele creaţiei acesteia. Şi
aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul
vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva
vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pântecele maicii sale,
nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el,
aşa şi noi, în pântecele vieţii acesteia, să ne
încredinţăm întru totul Domnului.
Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin
participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieţii ce va
să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este
deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, şi
ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea nouă, în Hristos; prin
eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin
câte puţin, să ne îndreptăm, să ne detaşăm, în
măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii
acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea
veşnică, adică al treilea stadiu vom muri până
la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii asteia, ca
să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie” (Ibidem, pp.
31-33).
4. “Tot ce
este durere în viaţă asta nu este decât o naştere, începând
chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere.
Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat
– şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se
nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi
acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză.
De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că
noţiunea <<criză>> vine de la grecescul
<<krisis>> care înseamnă judecată. În criză,
Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care
Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o
naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a
trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care
Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea” (Ibidem,
pag. 34).
5. “
<< Filosofia >> înseamnă în greceşte <<
iubirea înţelepciunii>> ori, pentru noi, înţelepciunea este
Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există.
Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie
pentru lumea asta – atunci să fim şi noi << nebuni>>, fiindcă
înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om” (Ibidem, pag. 35).
6. “
Originea nu este mai importantă decât faptul că exişti.
[…] Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se
naşte într-un cuib, până îi cresc aripile şi îşi ia zborul,
creşte în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce
în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îţi face aripi
duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui
şi zboară acolo, în veşnicie” (Ibidem, pag. 37).
7. “
Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu
neputinţă. Dar ceea ce este cu neputinţă omului,
Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele
Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere
şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet” (Ibidem, pag.
39).
8.
“Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele
roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este
singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire,
puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o
prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul
fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în
slavonă: << tot omul este minciună>>.
Omul,
dacă nu şi-a găsit să vorbim într-un limbaj modern –
identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună
până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a
numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească,
să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune
în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să se întrupeze,
să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să
trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi
moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul
Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a
putut şi să se înalţe la ceruri şi să şadă
de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă
vreţi calea << devenirii întru fiinţă>> a omului,
până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în
Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca
identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea
adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte
de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul şi
asemănarea cea dumnezeiască" (Ibidem, pp. 45-46).
9. “
Nu mai ştiu cine - i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de
fiecare dată, un om care mai trăieşte poate, preot ortodox,
parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocşii dacă
ştim unde este ortodoxia nu ştim însă unde nu este. Adică,
dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea
nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din faţa
noastră, dacă este sau nu ortodox în esenţă. Asta numai
Dumnezeu o ştie. Am găsit în toate religiile, în natura şi
filosofia lor, tendinţe către Ortodoxie. Bineînţeles că
se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da,
toţi au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este
adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale
omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă
minunez cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără
Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată
la primirea adevărului fără Hristos” (Ibidem, pp. 48-49).
10.
“În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud:
adevărul şi rătăcirea. Putem spune că Avram
bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se
ducă să-l ajute. Între cele două stări este o
prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om
<< amestecătură >> nemaipomenită de ceea ce poate fi
mai sfânt şi de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să
tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea di
urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un
potenţial mântuit” (Ibidem, pag. 49).
11.
“Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinţă
omului singur. Când vin tineri la mine şi-mi spun: <<Este aşa
de greu să mă rog, să mă schimb >>, le răspund:
<< Nu-i greu deloc; este cu neputinţă! >>. Dar, ca
să înţelegi sufletul, de ce-ţi este aşa de greu, trebuie
să şti că ceea ce încerci este cu nepuţinţă
pentru tine însuţi şi de aceea te întrebi: cum o să ajung
vreodată la asta? Soluţia este rugăciunea, iar când Domnul a zis
că << cele cu neputinţă omului sunt cu putinţă
lui Dumnezeu>> a spus-o ca pe o făgăduinţă; cred
că putem să luăm cu încredere o astfel de
făgăduinţă şi să căutăm ca Domnul
să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă
omului.
Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aş aminti cuvântul unui
teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât
se duce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Eu aş
confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost şi experienţa
mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât
o convingere intelectuală şi trebuie să vă spun că
această criză este o trăire, deşi eu atunci căutam
criterii intelectuale.
Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Şi cale a este
trăirea. Când se descoperă <<în duh şi în adevăr
>>, adevărul se duce, adică convinge toată firea,
până în măduva oaselor. Şi aceasta este puterea ortodoxiei, pe
care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ
sau un adevăr micşorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am
găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile şi religiile de
care am auzit câte ceva, cu intenţii de multe ori extraordinare, ci
adevăruri deplin care, negreşit, duce la Mântuire. Deci, una din
trăsăturile Ortodoxiei este această seducţie, este convingerea
omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima şi sufletul şi în cele din
urmă şi mintea. Că în duhovnicie mintea se converteşte
cel mai încet. Să nu vă smintiţi de lucrul acesta.
Caută omul de multe ori o dovado logică, ori logica seamănă
cu nişte rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că
logic nu există minunea. Dar, dacă ai experienţa
existenţială a minunii, logica ţi se transformă sau ţi
se modifică, îţi creşte şi atunci include şi minunea.
Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe
raftul acela unde se află credinţa. Şi logica << se
dezvoltă >> şi << se măreşte>>. Camera
şi rafturile se adaugă – nu-i aşa? – după cum vine
experienţa. Deci, întâi experienţa, iar raţiunea şi
logica vin după aceea şi explică, dar în viaţă
explică de mute ori târziu. De multe ori aveţi trăiri
neînţelese ani şi zeci de ani de zile şi, după zeci de ani
de zile, vine şi o explicaţie logică” (Ibidem, pp. 51-52).
12.
“ Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie
este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o
vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a
lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc
acum.
O
tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă
un suflet se mântuieşte după moarte şi ajunge la
viaţă, până la 12 generaţii de strămoşi se
împărtăşesc din această biruinţă, a zice, a
vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi , dacă ei
înşişi nu sunt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a
găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul
acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a
găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa,
în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care
le-am moştenit. Vechiul testament vorbeşte de păcatele care se
răsfrâng până la a treia generaţie numai. Dar iată că
aceşti călugări de la Athos învaţă că până
la 12 generaţii de strămoşii găsesc viaţa deşi
păcatul are energii numai până la a treia şi a patra
generaţie.
Mult mai
mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem
să ne încredinţăm Domnului, să ştie El ce face, chiar
când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri nu are aerul că
ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă
ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit
viaţa noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta
este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a
Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înţelegerea
aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă
şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind
poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei
măreţie nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie
de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta
nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne
mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult
nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va
dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă şi Domnul, când vorbeşte
despre sfârşitul lumii spune: << Luaţi seama… să nu
speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este
sfârşitul. Şi se va propovădui această Evanghelie a
Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate
neamurile; şi atunci va veni sfârşitul>>. Deci şi noi
să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt,
nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul
Lui în istorie şi puterea Lui e înfricoşătoare de
gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de
violenţă. Când Domnul îşi va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea
omului, atunci va veni sfârşitul. Atunci va pune capăt istoriei,
odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la
sfârşitul veacurilor” (Ibidem, pp. 52-54).
13.
“Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă
să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în
aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să
deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu
este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc,
ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de
păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el,
trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare
să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege
cea de a doua poruncă a Domnului: << Iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi>>. Aproapele tău, fie bun, fie
rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu
însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă.
Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să
ne cunoaştem.
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost
entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări.
Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui
călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire
şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din
copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice:
<< Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne
cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat
cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu
rugăciunea” (Ibidem, pp. 54-55).
14.
“Apusul n-a avut putere să reziste lumii şi de aceea în Apus
s-au închis biserici de bunăvoie, au fost transformate în magazii, au fost
dărâmate.[…] În Apus s-a creat mentalitatea că poţi face
orice, dar aceasta te împiedică să fii a lui Hristos Cel
adevărat. Noua Eră, de exemplu, promovează ideea că
totul este îngăduit, de la satanism până la filosofiile cele mai
înalte; numai smerenia, pocăinţa şi altele ca acestea sunt
lucruri interzise. Psihologic sunt interzise; numai Hristos Cel
adevărat este interzis. Căci sunt mulţi hristoşi –
şi nu vorbesc numai de antihriştii care înşală pe
mulţi – ci şi idei greşite despre Hristos Cel adevărat” (Ibidem,
pag. 56).
15.
“Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe
Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin
multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne
oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne
simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol
Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne
smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte
în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea
în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi
duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci
asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu” (Ibidem,
pag. 57).
16.
“Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul
Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta:
atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul
Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: <<
Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!>>. Şi noi,
păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm
şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus,
lângă <<râurile>> acelea ale Babilonului apusean, şi
gustăm şi vedem şi bem” (Ibidem, pag. 58).
17.
În perspectiva realităţilor actuale mântuirea este “ mult mai
grea şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune
în cartea lui despre << Măsuri eclesiaste>>: << Este un
privilegiu înfricoşat>>, întrucât cred că trăim
ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.
Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă
este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie
să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de
Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu
neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu” (Ibidem, pag.
61).
18.
“Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul
nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem
Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi
a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia,
este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde
ne-am născut. Ne-am născut într-un <<cuib>>, ca
şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor
creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne
luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul.
Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă
a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru
toate, recunoscător lui Dumnezeu.
Dar
observ nişte fenomene interesante. Mă simt mai aproape de voi decât
de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag şi cu
multă bogăţie sufletească, în pribegiile mele. Dar mă
găsesc mai aproape de voi, într-un fel şi chiar şi ce numesc eu
<<osemintele >> astea ale mele, care trag să mă
îngreuieze şi să mă doară, s-au mai consolat când am
început să zburăm pe deasupra meleagurilor româneşti şi a
pământului acesta” (Ibidem, pag. 62).
19.
“Căutaţi acum la Cuvântul Domnului, căci nu mai este vreme
pentru griji omeneşti. Îmi vin în minte două cuvinte din
Evanghelie. Mai întâi: << Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toatele
celelalte se vor adăuga vouă>>; şi al doilea cuvânt:
<< Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor
trece>>. Mergeţi la esenţial! Şi într-adevăr, am
văzut în viaţa mea că ţelul adevărat al omului,
adică înţelegerea minţii şi a gândului lui Dumnezeu pentru
om, mântuire şi tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Şi
e nevoie de rugăciune şi de înţelegerea aceasta a lui Dumnezeu,
chiar până la dragostea de vrăjmaş, cum spune Sfântul Siluan.
Adică să ştii că şi vrăjmaşul este
făptura lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeu îl poate lumina prin
rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili şi
îndruma să nu facă prea mult rău. Şi aşa nu numai pe
vrăşmaşi, dar şi necunoscuţilor şi
străinilor Dumnezeu le pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi
să nu-L trădăm pe Dumnezeu”. 26
20.
“Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul
rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul
vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne
cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi
Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult
Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I
aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu
pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul
provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a
făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să
fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie
care devine periculoasă, mortală, când e rău
întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de
comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea
cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din
gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe
trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate
ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi
regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în
rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.
Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică
trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de
comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă
informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te
iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se
împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la
nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l
spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.[…]
Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al
cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de
rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră
unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire,
în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi
Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că
şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea
culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea
se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua
a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta
Liturghie aminteşte şi momentul d la Cina cea de Taină, când
Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a
spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.
Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte,
care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care
noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii,
intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor
oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în
cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar,
dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să
priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată
străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au
împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele
Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte
Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu
a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină”
(Ibidem, pag. 65).
21. “Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea
vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea
şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la
Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci
mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi
duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei.
Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi,
în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne
înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina
Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin
Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea
în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi
anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt
păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus:
<< Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de
sfinţenia?>> Oare nu toţi sfinţii au spus: << Eu
sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta
era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh
şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o
viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau
mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea
preotului şi înaintea oricărui om.
Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului,
vădirea de păcat. Cel care ştie că-I păcătos, cum
Spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca
să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi ce
rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai
osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi
Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi
osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi
noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o
de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul
osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care
l-am osândit pe el.
Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu,
vădindu-mă pe mine de păcat mă învaţă să fiu
milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el:
<< Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe
robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi
în întuneric>>. Şi aşa în loc să osândim, în loc să
se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt,
să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh,
fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care
este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi
atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi
pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru
toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul
se va coborî în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc
să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu
rugăciune la el “ (Ibidem, pp. 70-71).
22. “Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea
experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de
frumuseţe de viaţă, de plăcere, de adâncime, de
înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a
păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin
rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care
Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul este
taină mare şi Părintele nostru Sofronie spunea că are
rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar
informaţie, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeaşi
liturghie (unii preoţi zilnic) şi să nu ne plictisim, cum ne
acuză unii că este ca şi cum am vedea aceeaşi piesă de
teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol.
Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om. Este
cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului
există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel
mai obişnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiţi îşi
spun: <<Te iubesc!>> ar putea unul să răspundă:
<< Ştiu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja>>. Aceasta
nu este informaţie, este comuniune. Le place să audă cuvântul
ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.
Cuvântul însă creşte mult mai mult în rugăciune, când ne
adresăm Domnului cu <<Tu>>. Biserica este cultură
fără egal, în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu
Însuşi Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la
mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui
cea fără de început.
Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare
atenţie. << Să luăm aminte – cum se spune la Liturghie –
Înţelepciune !>>. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când
suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de
dimineaţă, de seară ori înainte sau după
Împărtăşanie, trebuie să fim atenţi să nu
devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar
de mult preţ, cum pământul şi cerul nu au“ (Ibidem, pp.
76-77).
23. “Tot ce este în Biserică, precum şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul
lui Hristos ne cheamă din această lume la veşnicia lui Dumnezeu.
Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă
nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un
om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar
se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în
vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea
nu există şi omul nu poate muri.
Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea şi tot ce ne-a dat Biserica
şi experienţa Bisericii, experienţa celor ce au trăit, a
Părinţilor noştri, este comoara tăcerii, a
sărăciei în lumea asta, comoara muririi aş zice, lumii
ăsteia, puţin câte puţin. Nu numai că murim puţin câte
puţin prin bătrâneţe şi epuizare, dar
învăţăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de
moarte în sine, ci de câştigarea vieţii celeilalte. Numai în
viaţa aceasta putem câştiga viaţa cealaltă. De aceea
Biserica condamnă sinuciderea. Totuşi, viaţa aceasta, mai ales
de la căderea lui Adam, are şi un rol ambiguu în sensul că ne
face şi un obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi şi
viaţa veşnică. De aceea asceza Bisericii (şi aici
aş vrea să răspund şi la cealaltă întrebare care se
referă la asceză, adică dacă ea ne ajută la
cunoaşterea lui Dumnezeu) este a ne dezvăţa puţin câte
puţin de lumea asta, în măsura în care, dezvăţându-ne de
ea, o învăţăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea
aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt
ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în
inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de
sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt
trăiri duhovniceşti, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi.
În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care
trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei,
în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor
noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul
glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi
însă din caza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul
trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine
înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi
Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu
pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil
şi , aş zice, în stare să mântuiască. Nu există
şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea,
trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi aici aş vrea să spun
două lucruri. Dacă putem să rânduim în aşa fel viaţa
noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai
mult efort, sigur că da. Dar nu ştiu cum să o spun, fiindcă
fiecare aveţi viaţa diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc
fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va
năvăli şi aici şi tare mă tem că o să
vedeţi şi aici cum este acolo.
Apusul
nu mai simte nimic. Timpul trece şi tinerii se întreabă: <<
Unde merge timpul ăsta? De ce merge aşa de repede?>> Şi
mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că
vor fi scurtate. În greceşte,
acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut
pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda
de câteva elemente ale vieţii noastre, amintindu-ne de cuvântul
înmormântării care spune că toate sunt deşertăciune, care
nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: << Ce
rămâne după moarte?>>, răspundem: << Eu şi ceea
ce sunt>>. Dacă şi eu am devenit dragoste, tot restul sunt
pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu
putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există
alte posibilităţi. Iată una din ele:
Crucea este
blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare,
destinată celor mai răi nelegiuţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a
luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea ce mai mare,
căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare;
armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i
arma diavolului. Diavolul zice: << Dacă nu faci cum zic eu, te
voi chinui şi te voi omorî>>. Chinul şi moartea sunt crucea, pe
care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea
este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui
rău. Dar Dumnezeu a sfinţit-o şi i-a dat putere asupra celui
rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are
semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra
ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva.
Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea pot fi mântuirea” (Ibidem, pp.
79-81)
24. “Ce este asceza?
Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu
rugăciunea şi cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la
Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtăşanie,
fără de care murim de foame duhovniceşte). Numai cu
mijloacele Bisericii şi ale Domnului începem să trăim o
viaţă în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine
suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să
înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poţi să
compătimeşti pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii
tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul
sau slăbiciunea. De aceea şi Biserica ne învaţă nu să
ne închidem şi să ne ascundem, ci să ne deschidem şi
să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică
acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe
aproapele nostru” (Ibidem, pag.82)
25. “Mănăstirea noastră a primit întotdeauna ajutor de la
săraci, nu de la bogaţi. Bogaţii, săracii, nu ştiu
să compătimească; săracii, însă în sărăcia
lor, dau ca şi văduva din templu. Aţi văzut cum spune
că Domnul îi privea pe toţi care arunca bani în cutia templului.
Evanghelistul spune că unii aruncau mulţi bani, fiindcă erau
bogaţi, dar asta nu L-a impresionat cu nimic, dar văduva,
săraca, a aruncat doi bani, care nu reprezentau mai nimic. Şi Domnul
s-a oprit tocmai la darul ei, fiindcă pe aceşti doi bani se
zideşte Biserica lui Dumnezeu. Biserica nu stă în
cărămidă şi în piatră şi în ciment, ci în
inimă de om. Şi femeia aceea este cărămida; ea este
cimentul făpturii lui Dumnezeu şi ea pot să fi şi eu.
Şi când zic <<eu>> vorbesc şi de tine” (Ibidem, pag.
84).
26. “Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau
sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie
prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care
şi eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ţi face
rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi
mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia
să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care
ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci,
un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la
acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este
moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice:
<<Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru
este viaţa noastră>>” (Ibidem, pag. 86).
27. Nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi
păzesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi
ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit,
ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o
energie ce umple lumea. Când m-am întors
în Ortodoxie, energiile ei m-au învăţat multe lucruri, pe care le-am
intelectualizat după aceea.
Chemarea de la Dumnezeu
se poate asculta fără să te mai gândeşti la
consecinţe. Dacă ştii că-I de la Dumnezeu, este destul. Şi aici
începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea, nefiind o
disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine
deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea
ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească
mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire
– zic aici, în istorie – că până la urmă devenim om; nu mai este
omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un
Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărţiţi, în sensul
că unul poate alege calea asta şi altul pe cealaltă şi unul
poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum
ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de
mântuire al Său se va împlini întru totul.
Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune. În clipa când
simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea
până când devine clară, până când o confirmă într-un fel.
Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie
Dumnezeu, fără să ne gândim prea mult” (Ibidem, pp.
87-88).
28. “Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe
întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale
şi te rogi Domnului. Dar în acest <<mine>> se roagă
toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu
eşti un eu) şi în durerile mele şi în neliniştea mea
şi în căutările şi frământările mele te exprimi
şi tu, mai ales dacă am conştiinţa că nu sunt un
individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai
divizezi, moare.
Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile şi
căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial
fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea
să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru
aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum
înţelegem noi exteriorul), deşi nu eşti necunoscut, pentru
că în căutările mele, în năzuinţele şi
nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către
mântuire te cunosc pe tine, tu este acela, căci esenţial suntem
aceeaşi fire” (Ibidem, pp. 88-89).
29.
“Exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când
îngerul a venit şi i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica
Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca
ăsta?), reacţia ei, după ce s-a convins că este de la
Dumnezeu, a fost: <<Iată roaba Domnului, fie mie după
cuvântul Tău>>. Acesta trebuie să fie şi cuvântul de
ascultare al omului. Nu disciplină ci un <<da>>, un
<<Amin>> de dragoste şi de duioşie, de încredere în
Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, <<
şi din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avram>>. Adică:
<<Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce
ştii Tu>>” (Ibidem, pag. 90).
30. “Să căutăm mai întâi, patria noastră cea cerească,
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi mai
înainte de toate să căutăm la rugăciune. Sfântul cel mare
al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune
că greutăţile, neajunsurile şi tragediile vin în
viaţa omului fiindcă nu se roagă.[…] Fiecare cuvânt al
Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care,
dacă ajungem să-l înţelegem, cum se întâmplă
câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne
schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenţi la fiecare cuvânt
al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în Biserică,
şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de
rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe
care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să
devină cuvântul meu.
Şi de cât ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de
spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă
Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul omului, dar aude de multe ori
şi dorinţe pe care omul nici nu ştie să le formuleze în
cuvinte.
Dar care sunt prilejurile pentru
rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este prilej de rugăciune. Şi dacă am
primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă
în sufletele şi în inimile noastre, adică <<Doamne, Iisus e
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul>>, să o facem. Dacă însă n-o avem,
putem însă din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o
rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor
şi apărare de la Domnul. Am păcătuit? Să ne deschidem
inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte
să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil
să luam darul tămăduirii. Vedem
că cineva din fraţii noştri s-a smintit sau a greşit?
Aşa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru, şi pentru
fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut,
ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: <<
Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Deci, precum eu nu vreau
să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.
Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeţi pe noi, pe
slujitorii altarului, smintindu-ne şi smintindu-vă, făcând
lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea noastră sau înaintea
lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi,
fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne
putem călăuzi de la Duhul Sfânt; şi avem nevoie de puterea
rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi nevoie de darul Duhului
care se dă prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica
să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum şi
Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane” (Ibidem, pp. 91-93).
31. “Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie,
esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului
obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza
chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de
rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr
viaţa fiecărui creştin.
Părintele Sofronie spunea: <<Una este mântuirea omului, căci
Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi
Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie,
păcătosului>>. Deci şi mântuirea, aceeaşi este
şi calea, deşi în detalii, ia totul felul de forme.
La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea
şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeala şi în
învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan
menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în
condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni,
se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciunea, în gloată ca
şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea cât
şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.
Începutul
iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii
Părinţi: <<Eu sunt cel mai păcătos>>,
măcar să-ţi dai seama că tot păcatul
trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem
reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi.
Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci
şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca
Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi,
că şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă
schimb eu din acest <<aşa>> ? Dar el cum se schimbă din
acest <<aşa>>, chiar dacă <<aşa>> -ul
lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi
pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea
aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi
iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatul, care
e despărţire şi moarte, să devină – paradoxal –
viaţă şi apropiere, unire între oameni” (Ibidem, pp.
93-94).
32. “Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul
esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne
fie în armonie cu Dumnezeu. Aş recomanda tuturor linia aceasta;
adică să cerem lui Dumnezeu ca El să arate fiecăruia dintre
noi cuvântul călăuzitor. Chiar şi în lupta cu păcatul
trebuie să-I crem lui Dumnezeu: <<Doamne, ce este păcat în asta
şi ce nu este? Arată-mi
adevărul!>> Şi atunci, puţin câte puţin (că
trebuie răbdare multă şi trebuie să-I dăm timp lui
Dumnezeu să lucreze cu inima noastră înceată), Dumnezeu ne
va elibera. Şi starea ultimă a omului va fi o aşa eliberare, cum
păcătoşii nici nu-şi pot imagina. Fiindcă este
eliberare în duh şi în adevăr, în timp ce păcatul este
minciună! (Ibidem, pag. 97)
33. “Încercăm să ajungem la o stare potrivit căreia, în toate
circumstanţele, din toată inima, din tot sufletul nostru, iubim ce
iubeşte Dumnezeu şi urâm ce urăşte Dumnezeu. Şi asta
este libertatea adevărată” (Ibidem, pag. 99).
34.
“M-aş întreba ca psalmistul: <<Ce voi răsplăti Domnului
pentru toate câte mi-a dat mie?>> Şi răspund tot cu cuvintele
lui: << Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi
chema>>.
Răsplătirea noastră este să luăm de la Domnul
şi să chemăm pe Domnul: Şi în duhul rugăciunii, în
Ortodoxie, în duhul primit de la paharul Împărtăşaniei, se
petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibilă, anume
regenerarea omuli” (Ibidem, pag. 100)
35.
“Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi
înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept la un om mai cu
experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din
Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi
aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să
învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de
Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I
spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor
ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă
măcar unul este de la Dumnezeu.
Duhovnicia
trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la
duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva
duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să
speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important
din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o
disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea
adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată.
Ceri Domnului <<Doamne, spun-mi ce trebuie să fac în viaţa
mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i
părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!>> Şi
faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la
un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare,
căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l
întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre
ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către
Dumnezeu: << Doamne, Tu spune-mi un cuvânt>>.
Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe
lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, caută, la
rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: <<Doamne, dă-mi,
un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii
mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un
cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze
mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.>>
Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să
găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.
Fac aici o
mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de
Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se
întâmplă în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să
facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul
Serafim: <<Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa
mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?>> Şi el I-a
răspuns :<<Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu.
Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul
gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu
că este de la Dumnezeu>>.
Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce
să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de
asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi
aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu,
prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din
duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că
nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un
fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl
naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe
părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de
multe ori de-andărătelea!
Zic
asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate
ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o
să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu
vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele
duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu!
Cereţi Domnului: << Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul
potrivit!>> Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în
numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un
cuvânt pe care nu ştie nici ele cum este, cum spunea şi Sfântul
Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte
că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va
lăsa pe drumuri.
Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să
discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă,
că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci.
Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. <<Părinte,
cum înţelegi asta, cum trebuie făcu?>> Şi simţeam
că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea
de mine şi îmi ziceam: << Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu
voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg
cuvântul? Cum să fac,
dacă nu-l înţeleg mai bine?>>. Şi nu pricepeam atunci
că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă
duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă,
mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi
dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînţeles, dar
acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.
Nu căuta
lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca
argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul
acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine
şi Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic.
Fă o metanie şi spune-i părintelui:>> Binecuvântează,
Părinte!>> Ţi-e teamă că n-o să înţelegi?
Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la
început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l,
îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa
creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este
filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va
putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi
poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu
rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi
să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă
să-l împlineşti.
Cuvântul
lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul.
Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează şi te creează Te
face pe tine. Sigur că nu îl vei înţelege acum, că îl vei
înţeleg când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă.
Păstrarea cuvântului se asemănă cu pământul care-şi
ţine sămânţa ca să nu I-o fure pasărea. Păstrarea
cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul
tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie
că <<viaţa era lumina oamenilor>>. Vieţuind
după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta este
cuvântul pe care îl primeşti, el te va învia şi te va lumina” (Ibidem,
pp. 103-106).
36. “Mass-media, după cum se consideră în Anglia, este de
multe ori o dezinformare. Şi când este informaţie, ea este atât de
superficială, încât mă întreb dacă merită pierderea
pădurilor pentru rezultatul pe care îl dă!” (Ibidem, pag. 107).
37. “Lucrul căruia eşti gata să-şi sacrifici pe fiul
tău unul născut, acela îţi este Dumnezeu!” (Ibidem, pag.
111)
38. “Cred că nu trebuie să ne speriem atât nici de sectanţi,
nici de catolici, nici de uniaţi, etc., cât de păcatele noastre”
(Ibidem, pag. 113)
39. “M-a bucurat foarte mult să văd că o expresie greu de
tradus, din rugăciunea << Tatăl nostru>> s-a tradus în
româneşte: <<Pâinea noastră cea spre fiinţă>>.
Îmi pare rău că mai sunt şi alte traduceri. Nu-mi dau seama în
ce măsură traducerea din Apus: <<Pâinea noastră cea de
toate zilele>>, nu este greşită. În orice caz, traducerea << Pâinea noastră cea spre
fiinţă>>, am găsit-o foarte adevărată. Aş
spune chiar <<pâinea noastră cea întru fiinţă>>,
fiindcă prin împărtăşania cu Trupul şi Sângele
Domnului noi ne împărtăşim cu o viaţă pe care nu o
putem avea altfel. Acest Trup, frânt pentru noi, acest Sânge ce a curs
pentru noi, este viaţa unui Om care a cunoscut mizeriile noastre, Care a
cunoscut şi moartea, dar care a cunoscut şi Învierea şi care a
cunoscut şi Înălţarea şi şederea de-a dreapta
Tatălui” (Ibidem, pag. 116).
40.
“Tot ce este civilizaţie şi cultură eu o văd numai
ca o pregătire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este
rătăcire în acelaşi sens cu păcatul; evident nici
civilizaţia. Dar nu sunt decât pregătiri pentru înţelegerea
mai adâncă, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia în sensul
esenţial, şi să nu credeţi că dispreţuiesc
aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Şi noi avem Ortodoxia noastră,
care a luat forme istorice, geografice, culturale, dar să nu rămânem
la istoric, la geografic, la cultural ci să luam <<miezul>>;
să nu rămânem la coajă, ci să mâncăm
<<miezul>> dinăuntru muncii. Şi atunci, cred că
şi în cultura noastră vom putea să vedem, pe de o parte, ce este
frumos în om, ce este ortodox în el, iar pe de altă parte ceea ce este
intenţie” (Ibidem, pp. 117-118).
41.
“Nu este o greşeală iubirea lui satana, ci numai un
avertisment, pe care-l avem din experienţa Bisericii, de la Sfinţii
Părinţi. Atât timp cât suntem în slăbiciunea noastră
păcătoasă, omenească, atât timp cât mândria are putere
asupra noastră, fie ea cât de mică (mândria fiind tocmai
asemănarea cu satana), atât timp cât putem fi înşelaţi de
satana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat până la capăt
vrăjmaş al lui Dumnezeu. Noi cunoaştem pe Satana –
Vrăjmaş ca pe cel care nu pe se mai pocăieşte; nu mai este
loc de pocăinţă în sufletul lui şi, dacă el
însuşi s-a declarat aşa, dacă aşa îi este firea, atât timp
cât noi trebuie să urmăm, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu
păcate, drumul dumnezeiesc al mântuirii, este bine să ne ferim,
ascetic aş zice, a arăta în vreun fel iubire faţă de
vrăjmaşul absolut.
Am auzit –
trebuie să luăm aminte – că un număr de asceţi care au
ajuns la o iubire foarte înaltă au fost înşelaţi de o viziune a
lui satana, care s-a înfăţişat ca un prinţ extrem de
frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindcă Dumnezeu l-a respins
şi au căzut în capcana sa şi, din mila lor, am auzit că
s-au smintit şi au căzut în ură de Dumnezeu pentru iubirea de
satana. Văd că şi omul modern câteodată, în
îndrăcirea lui, tinde să fie aşa. Dar până nu ne
vădeşte Domnul pe cineva ca vrăjmaş până la
capăt, nici noi nu trebuie să-l punem în această categorie.
Şi încercăm, cu grijă, să trăim porunca iubirii
dată de Domnul. Dragostea trebuie să meargă până la
cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a găsi smerenia
şi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn:
<<Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui!>>”
(Ibidem, pp. 126-127).
42.
“Sub numele de cultură se impun astăzi tot felul de
stricăciuni. Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce
cultivăm aceasta şi devenim. Şi cultivarea pământului
este o cultură. Cultivarea păcatului este o cultură,
smintită, dar cultura lui Dumnezeu ne cheamă să cultivăm
iarăşi cele ale vieţii, ne invită să ne facem cultura
noastră în cuvântul Lui. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de
ştiinţă pun întrebări oamenilor Bisericii, ca de pildă
de ce nu au o doctrină despre ce se întâmplă cu copii care mor
nebotezaţi. Biserica, cultura Bisericii, nu ţine să ne
informeze. Prin Biserică Dumnezeu ţine să
împărtăşească omului din viaţa Lui. Dacă omul
primeşte, poate să meargă mai departe. Cum scrie în psalm,
<< adânc pe adânc cheamă>>. Adâncindu-se, omul descoperă tainele
adânci ale lui Dumnezeu, caută mai departe şi merge mai departe”
(Ieromonarhul Rafail, Biserica şi cultura, în “Epifania”, Nr. 5,
septembrie-octombrie 1999, pag.1).
43.
“După cunoştiinţele ştiinţifice, pruncului în
pântecele mamei i se dezvoltă, înainte de toate auzul şi poate auzi
glasul tatălui său prin acest simţ. Noi învăţăm
prin auz să ascultăm glasul Tatălui şi aceasta poate fi o
disciplină; este o auzire şi un discernământ. Discernem glasul
cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care nu-l
cunoaştem. Ajungem şi la o înfăptuire: auzim ceva şi facem
după ce auzim. Aceasta numim ascultare ca o cultură” (Ibidem).
44.
“Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult ca pe a lui
Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început a cultivat
moartea şi a picat în ea. Tot aşa, în contrast, cultivând Cuvântul
lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi
<<picăm >> în viaţă. Nu este o cădere, ci
un urcuş. Cultivând sămânţa vieţii, ea va încolţi, va
rodi şi aceasta este o cultură întreagă. Ziceam că şi
cultura pământului este o cultură. Şi aceasta este o
cultură a pământului care sunt eu” (Ibidem, pag. 5).
45.
“Tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta
omului nu are termen. Omul nu este numai un animal, căci el pofteşte
mai mult veşnicia, infinitul. Pe om nu-l satisface, nu-l odihneşte
decât nemărginirea lui Dumnezeu. Dacă pofta mea
năzuieşte spre acel Cuvânt, atunci nu mai e poftă în sens
peiorativ, ci dintr-o dată mă văd mai virtuos. Dar nu-i vorba de
virtute aşa cum înţelege în morală; este vorba de
viaţă, căci Dumnezeu la viaţă îl cheamă pe om. De
aceea şi Sfinţii au trăit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, s-au
nevoit de bucurie, s-au îndulcit de postiri şi trăiri aspre.
Nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului primit şi cultiva
prin anumite condiţii aspre atunci când era nevoie. Mucenicii se îndulceau
în moarte pentru Dumnezeu, decât să trăiască privilegiile
păcatului încă puţin timp. Şi îndulcirea aceasta nu este un
lucru al intelectului, ci este o trăirea care a dat putere. Când omul,
urmează şi cultivă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte
dintr-o dată că a găsit ce voia. Şi voia atât de
înverşunat , de înflăcărat, că este gata şi să
moară pentru ca dragostea lui Hristos să rămână în firea
sa, decât să cadă în smintirea dragostei” (Ibidem).
46. “Cuvântul
se împărtăşeşte numai prin vieţuire. Nu-i este
destul omului să studieze Scriptura, un studiu abstract. Nu e destul ca
omul să trăiască o viaţă înbisericită,
să-şi împodobească casa cu icoane, să asculte muzică
bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o
cultură înbisericită” (Ibidem)
47.
“Uşuratic zice omul că evreii au omorât pe Hristos. Nu-i
adevărat! Eu l-am omorât pe Hristos, şi-L omor zi după zi
cu toate păcatele pe care le fac, păcatele care sunt eu.
Că până la urmă, nu mai este vorba de făcut păcate, eu
sunt păcate. Asta e o judecată şi este judecat lui Dumnezeu care
se vădeşte în viaţa omului aşa cum omul îşi
adânceşte viaţa, şi omul începe să judece pe le însuşi
şi judecându-se, dacă primim în ascultare judecata lui Dumnezeu
spunem: Da, Doamne, ai dreptate, sunt cel mai urâcios dintre
păcătoşi. Cine a spus cuvântul acesta: << Sunt cel mai
urâcios dintre păcătoşi?>> Toţi sfinţii” (Ibidem,
Despre înviere, în “Credinţa străbună”, Nr. 5/1994, pag. 8).
48.
“În loc să facem ca Adam când îl auzim pe Dumnezeu venind în inima
noastră ca să vădească păcatul, în loc să ne
înfricoşăm de Dumnezeu şi să ne ascundem după copaci,
în loc să ne ruşinăm de El şi să ne acoperim cu
frunzele îndreptăţirilor noastre, noi trebuie să venim
urâţi, păcătoşi, murdar, ruşinaţi înaintea lui
Dumnezeu, cu cuvintele canonului şi cu toate cuvintele de rugăciune,
unde spune: <<Miluieşte-mă Dumnezeule după care mila
Ta>>. Şi atunci căutăm de la Dumnezeu
îndreptăţire, acoperire şi prin asta am scurtat drumul
nevoinţei noastre; drumul ascultării e cel mai scurt, pare cel mai
anevoios, dar e cel mai uşor” (Ibidem).
49.
“…vedem la sfinţi mântuiri de rămâne omul aşa că nu mai
ştie ce să gândească. Sf. Maria Egipteanca este unul dintre
exemplele cele mai izbitoare a tainei mântuirii, taina dragostei lui Dumnezeu,
a înţelepciunii lui Dumnezeu şi gândirii de nepătruns a lui
Dumnezeu” (Ibidem).
50.
“Pocăinţa este schimbarea la faţă a omului, cum s-a
schimbat la faţă Mântuitorul pe Sfântul Munte Tabor” (Ibidem).
51.
“Pocăinţa nu-şi are capăt pe pământ, ci se
desăvârşeşte în veşnicie” (Ibidem).