De ce suferim din dragoste?

Interviu cu monahul Savatie (Baştovoi) realizat de Alina Grigoraşcenco

în cadrul emisiunii “Miracol şi credinţă” la radio “Antena C”

- Dragostea e un sentiment pe care îl trăieşte orice tînăr. Dar de multe ori acest sentiment provoacă suferinţe. Cum să ne protejăm de rănile săgeţilor lui Cupidon?

- Dragostea nu numai că este un sentiment pe care-l trăieşte orice om, ci am putea spune că ea este însăşi viaţa şi scopul vieţii. Depinde în ce fel înţelegem noi dragostea. Pentru că există mai multe definiţii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultură, au definit-o din punctul lor de vedere. În înţelesul obişnuit, deja consacrat, dregostea este relaţia dintre bărbat şi femeie, care de cele mai multe ori se limitează la una trupească. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralistă, adică dragostea la nivel de suflet, spirituală – platonică şi dragostea afrodisiacă, adică trupească.

Orientalii au o carte despre dragoste care se numeşte “Kama-sutra”. Această carte cuprinde şi descrie poziţii ale corpului prin care se poate obţine maximum de plăcere trupească, denumită orgasm în psihanaliză, psihiatrie şi în limbajul uzual. Acestei cărţi noi, creştinii, îi opunem altă carte a dragostei – Evanghelia. Dumnezeu însuşi este dragoste – spune apostolul şi evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.

De ce dar apare această suferinţă dincolo de plăcerea, bucuria întîlnirii dintre bărbat şi femeie, care prin unirea lor se fac un trup, după cuvîntul lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu a sădit în trupurile noastre această pornire a unora către alţii – bărbatul către femeie şi femeia către bărbat. Care este o tendinţă şi o atracţie firească.

Dar de multe ori această lege a firii este încălcată prin homosexualitate la bărbaţi sau lesbianism la femei. Adresîndu-se romanilor, apostolul Pavel le spune că au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricăcios şi s-au închinat făpturii stricăcioase. Ce înseamnă asta?

Avem această situaţie atunci cînd omul, uitînd pe Dumnezeu, îşi face din persoana iubită idol – un înlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cînd toate aspiraţiile, toate ideile sale despre bine şi frumos, el le investeşte în această persoană iubită şi mai tîrziu nici nu le poate vedea altfel decît prin această persoană.

Lucrurile sunt bune şi frumoase atîta vreme cît relaţia lor este reciprocă. Dar în momentul despărţirii omul suportă un mare şoc. Viaţa lui se goleşte de ceea ce a avut el mai important. Pentru că aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplasează şi devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune şi apostolul Pavel: “căci odată căsătoriţi trupurile voastre nu vă mai aparţin, ci trupul bărbatului este al femeii şi trupul femeii este al bărbatului”. Pentru a evita această suferinţă firească şi după cum vedem, uşor de explicat, atitudinea noastră trebuie să fie foarte corectă, înlăturînd excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc...

• Cum poţi să eviţi excesul atunci cînd eşti îndrăgostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cînd se îndrăgosteşte, omul adesea pierde acest control.
• Noi spunem că inima este oarbă, dragostea este oarbă. Însăşi apariţia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obişnuit să-l numim aşa, nu este, de cele mai multe ori, însăşi dragostea. Atunci cînd Eminescu spune că este “un instinct atît de van, ce le vine şi la păsări de vreo două ori pe an”, el nu greşeşte deloc, chiar dacă el însuşi era pradă acestui sentiment.

• A spus-o într-un acces de luciditate?

• A spus-o mai degrabă într-un acces de misoginism. Se vede că suferea mult de pe urma relaţiei sale cu Veronica Micle, care la rîndul ei era căsătorită, şi nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori întîlnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate şi care nu sînt deloc înţelepciune. De ce?

Spre deosebire de această atitudine a romanticilor, pe care o găsim şi la Shopenhauier, la Nietzshe, la mulţi alţi filozofi – de diminuare a rolului şi a însemnătăţii femeii (ei înşişi fiind, în acelaşi timp, nişte desfrînaţi), în ortodoxie nu există această atitudine faţă de femeie, chiar dacă există călugărie.

Misoginismul, dispreţul faţă de femei, este un păcat care strigă la cer . Atunci cînd diminuăm sau înjosim făptura lui Dumnezeu, zidirea mîinilor Lui, pe motiv că este femeie, noi ne ridicăm împotriva a Însăşi Făcătorului şi prin aceasta arătăm că Dumnezeu a comis o eroare şi a creat o făptură imperfectă.

Femeia nu este mai puţin perfectă decît bărbatul. Noi învăţăm doar atît – că femeia are o voinţă mai slabă decît bărbatul. În Noul Testament Mîntuitorul Hristos o recuperează pe Eva cea căzută, prin care a pătruns păcatul în lume şi o ridică la demnitatea care o poate întrece pe cea a bărbatului.

Uitaţi-vă cine este primul om care-l îtîmpină pe Hristos după înviere – este chiar Maria Magdalena, desfrînata despre care aflăm din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – mininea învierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a înviat şi a fost restabilit.

Spre deosebire de acest fel de a vedea şi a înţelege femeia, există asceza, monahismul oriental – cel budist sau krişnait, care cultivă iarăşi o atitudine dispreţuitoare faţă de femeie şi faţă de actul trupesc.

Repetăm că în ortodoxie, chiar dacă se presupune asceza şi se recomandă, deoarece însuşi apostolul Pavel, atunci cînd dă sfaturi celor căsătoriţi, spune “fraţilor, iată vremea s-a scurtat, cei căsătoriţi să fie ca şi cei necăsătoriţi”, aceasta nu se face din desgustul faţă de femeie. În canoanele apostolice şi la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preoţilor care se îngreţoşează de femeile lor pe motiv de falsă evlavie, “căci Dumnezeu a făcut femeie şi bărbat” se spune acolo.

Uitaţi-vă o atitudine corectă şi umană, dacă vreţi, spre deosebire de alte moduri de asceză care au fost şi la grecii antici – şi Aristotel a fost un timp ascet… Deci iată un mod de a evita suferinţa – prin asceză. Dar el nu este întotdeauna pe măsura şi în puterea tuturor. Însuşi Hristos cînd a fost întrebat a spus – cel care poate încăpea, să încapă.

• Dacă una din metodele de a evita suferinţa în dragoste este monahismul – dar nu oricine ar fi în stare să aleagă această cale – logic ar fi să presupunem că altă variantă este căsătoria? Este oare căsătoria, cea bazată pe principii creştine, o garanţie a faptului că vom fi protejaţi de suferinţe?

• Despre aceasta, iarăşi apostolul Pavel spune foarte bine… Vedeţi, la întrebările cele mai subtile şi curioase Biblia are întotdeauna răspuns. Şi un răspuns cel puţin interesant. Apostolul Pavel spune aşa : “Recomand şi bine este să fiţi ca mine” – adică feciorelnici, necăsătoriţi. “Dar celor care nu pot – să se căsătorească. Însă acestora zic că vor avea suferinţă în trupurile lor”. La ce se referă ap. Pavel? Tot el în altă parte explică: “căci cel căsătorit caută să facă voia femeii, iar cel necăsătorit face voia lui Dumnezeu” Tot aşa se spune şi despre femei, adică vor face voia bărbatului.

Aşadar, cum poate să aibă suferinţă în trup, după ce se află într-o relaţie binecuvîntată de Dumnezeu, prin taina cununiei de către Biserică, deci este în afara desfrînării, în afara păcatului despre care Biserica învaţă că el singur este cauza suferinţelor noastre. De unde dar această suferinţă în trupurile celor căsătoriţi?

Răspunsul e simplu. Atunci cînd lumea se căsătoreşte, nu ştie ce jug îşi ia. De aceea, cînd alegem căsătoria noi de fapt ne luăm o povară mult mai grea decît călugăria, dacă ar fi să ţinem cont de poruncile evanghelice şi dacă ar fi să nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al creştinului şi al oricărui om – cel al mîntuirii şi al întîlnirii cu Dumnezeu. Cînd Apostolul spune: “cei căsătoriţi să fie ca şi cei necăsătoriţi”, la asta se referă.

În primul rînd, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relaţiilor intime] – posturi, sărbători. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. În afară de aceasta se interzic relaţiile în perioada alăptării, începînd de la momentul zămislirii. Din clipa în care femeia a aflat că este însărcinată, relaţiile sînt oprite. Pînă după încheierea perioadei de alăptare.

Foarte mulţi dintre oamenii sau tinerii care, deşi umblă la biserică, se vor ortodocşi, totuşi, nu îndeplinesc această restricţie, deloc neînsemnată, a Bisericii. În afară de aceasta, este evident că orice metodă de contracepţie este exclusă şi condamnată – avem exemplul lui Onan, cel care luînd de nevastă pe văduva fratelui său, şi-a aruncat sămînţa pe pămînt, pentru a evita zămislirea şi a fost omorît de Dumnezeu. Acest păcat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt păcat care este avortul, sau spirala, care este şi ea un avort... mai timpuriu, aşa o prezintă şi medicii, fiindcă spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cînd zămislirea a avut loc şi se elimină practic un embrion, pur şi simplu mai mic decît cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operaţie chirurgicală.

Trebuie să ne înspăimînte această situaţie, cînd femeia se face stăpînă a corpului său, în sens rău. În situaţia cînd Dumnezeu ne spune că tu însuţi nu poţi face un fir de păr alb sau negru, să ne dăm seama cît de mare este păcatul cînd noi singuri ne distrugem trupurile noastre şi a altora, nu dăm şansa la viaţă pruncilor care ar fi putut să se nască, căci pentru aceasta a lăsat Dumnezeu relaţia binecuvîntată între femeie şi bărbat. Şi atunci cînd spunem că vrem să ne căsătorim pentru a prelungi spiţa neamului omenesc şi anume de asta nu ne călugărim, atunci să urmăm acestui gînd şi nicidecum altfel.

Iulius Evola, un eseist italian, observă un lucru în cartea sa “Metafizica sexului”: toţi spun că zămislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cît de mare este spaima tinerei fete sau femei de a rămîne gravidă”. Deci, altul este scopul – satisfacerea poftei trupeşti celei mai joase. Şi anume astfel ajungem să înjosim femeia - cînd ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.

Aici suntem puşi în faţa celui mai aprig misoginism, nu în cazul ascezei şi al călugăriei. Să luăm relaţia trupească dintre un bărbat şi o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toată dragostea lor se risipeşte degrabă. Şi unul şi altul se îndreaptă către alt partener şi aşa la nesfîrşit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cînd urmează plînsete, disperare, sinucideri, suferinţe, despre care vorbim, despre care se cîntă în cîntecele pentru tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?

Acest fapt este ridicat la nivel de mare dramă a umanităţii. Să vedem ce se află în spatele acestei drame? Cu adevărat iubirea unei persoane faţă de alta? Sau aspiraţiile şi tendinţa către satisfacerea necesităţilor trupeşti? Vedem că nici căsătoria nu numai că nu ne scuteşte de suferinţa pe care le avem în afara ei, ci uneori o poate agrava. Totuşi, această suferinţă doar în căsătorie poate fi evitată, în afara ei nicicum. Nu trebuie să uităm că scopul , frumuseţea şi rostul ei constă în a da naştere unor noi făpturi, oameni pe care atît tatăl, cît şi mama trebuie să-i educe, să-i crească. Şi atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideşte familia. Evident, atunci această suferinţă este omisă. Timpul pe care cei căsătoriţi şi-l acordă unii altora are şi el o însemnătate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei căsătoriţi să nu se despartă pentru mult timp unii de alţii, pentru a nu da prilej de suferinţă, prilej de desfrînare.

• Părinte, este interesant ceea ce spuneţi, dar cred că mulţi dintre tinerii de azi înclină spre alte concepţii despre viaţa în familie. Cel puţin există o concepţie mai mult sau mai puţin generală, potrivit căreia sexul ocupă un loc important în familia modernă. Chiar conform opiniei specialiştilor multe familii se destramă din cauza incompatibilităţii sexuale.

• Tocmai ceea ce am spus pînă acum. Asceza ortodoxă vine să evite chiar acest lucru. Da, pînă la un punct distracţiile şi vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului şi greutăţilor acestei vieţi. Emil Cioran spunea că orgasmul este suprema stare şi singura care îl poate smulge gîndului morţii, spaimei şi haosului morţii. Tantrism prostesc.

Dar haideţi să ne uităm treaz la lucruri. Da, este bine pînă la un punct, dar nu întotdeauna sîntem tineri, nu întotdeauna sîntem sănătoşi. De ce să nu presupunem întîmplarea tristă în care nevasta sau soţul nimereşte într-un accident şi jumătate de an trebuie să stea la pat. Anume în această situaţie, dacă soţii trăiesc într-un regim tumultos al relaţiilor trupeşti, vor apărea certurile. De ce să uităm că există boli atît femeieşti, cît şi bărbăteşti, care pot interveni pe neaşteptate – fie impotenţa la bărbaţi sau cancer sau oricare altă boală la femei. De ce aceşti oameni ar trebui să se despartă? De ce trebuie să aducă atunci în viaţa lor pe altcineva mai tînăr, mai sănătos, de ce trebuie să sufere copiii de pe urma acestei triste întîmplări, de care nimeni nu este protejat?

Iată de ce avem nevoie să îndreptăm sentimentele şi relaţiile noastre în sfera care este eternă, veşnică, unde iubirea este nestrîmtorată de factorii exteriori, unde nimic nu o poate strîmtora şi schimba – nici bătrîneţea, nici boala, nici despărţirea. Despre aceasta ne învaţă Hristos în Biserica Ortodoxă.

• Cum e posibilă o asemenea performanţă în familia modernă? Cum să stimulăm nu dragostea firească ci pe cea duhovnicească în relaţiile dintre soţ şi soţie?

• Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat ştiind de micimea noastră şi ştiind că nimic nu facem gratuit şi fără scop, recomandîndu-ne să nu ne pierdem viaţa în plăceri trupeşti, ne oferă în schimb alte plăceri – mai mari şi mai superioare – cele duhovniceşti.

Atunci cînd renunţăm la plăcerile şi îmbrăţişările trupeşti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obţinem în schimb o plăcere şi mai mare – pe care o primim în scurtă vreme după îndreptarea noastră. Desigur nu atît de scurtă ca în yoga sau alte curente disciplinare (zîmbeşte).

Întîlnirea cu Dumnezeu poate fi bruscă şi spontană. Despre aceasta avem pilde şi în Pateric. Un frate căzuse şi vine la părinte, la stareţ, şi-i spune: avva am căzut, dă-mi trei ani ca să mă pocăiesc. El zice: e mult, fiule. “Atunci cît – unul?” “E mult, fiule”. “Patruzeci de zile?” “E mult, fiule. Dacă te pocăieşti cu adevărat, Dumnezeu în trei zile poate ierta păcatul tău”.

Deci, să nu-L uităm pe acest Dumnezeu al nostru care ştie să ierte neputinţele noastre într-un timp atît de scurt, să ne scutească de urmările faptelor noastre urîte. Căci El a zis: Cel care-şi va lua crucea şi-mi va urma mie, va căpăta răsplata nu numai în viaţa de dincolo ci o va simţi şi aici pe pămînt. Aici pe pămînt răsplata constă anume în echilibrul sufletesc, liniştea, pacea şi iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea însăşi, o poate da, nu numai nouă, ci şi apropiaţilor, semenilor noştri, pe care-i iubim.

Căci spune proorocul – multe poate rugăciunea dreptului înaintea Domnului. Deci, îndreptîndu-ne noi înşine viaţa vom avea trecere şi îndrăzneală la Dumnezeu să cerem pace, dragoste şi iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar şi pentru duşmanii noştri, după cum avem poruncă. Şi astfel să contribuim la restabilirea armoniei şi a dragostei pe care a avut-o şi a pierdut-o Adam.