IN CAUTAREA APROAPELUI PIERDUT

Cuvant de indreptatire

Primul lucru pe care l-am aflat despre Dumnezeu a fost ca Dumnezeu sta pe nori si are o scara mare cu care se suie in cer. Eram copil si poate ca mi-ar fi placut sa fie asa. Tatal meu insa mi-a scos repede din cap aceasta imagine copilareasca, zicandu-mi ca norii sunt formati din vapori de apa si ca nimeni nu poate sa stea pe ei, ca pica jos. Acelasi lucru mi l-a spus si invatatoarea la scoala. Gagarin, dupa ce a zburat in cosmos, mi-a zis ea, nu a vazut acolo nici un Dumnezeu. De atunci am ramas convins ca Dumnezeu este o mare minciuna.

Eu am crescut in familia unui propagandist de “ateism stiintific”, care a facut filozofia la Leningrad, si am fost educat sa cred ca Dumnezeu e o inventie. Aveam pentru aceasta o multime de dovezi. Era plina casa cu carti despre grozavia Inchizitiei, despre scarnaviile pe care le faceau calugarii prin manastiri, despre popii care mancau gainile vaduvelor in post.

Credeam toate acestea si ma intaream in aceasta credinta. Credeam, pentru ca tot ceea ce citeam in acele carti si tot ce imi spunea tatal meu le vedeam in realitate la credinciosi si, mai ales, la preoti. Vedeam atata lipsa de omenie la toti cei care se numeau pe sine slujitori ai lui Hristos.

Dar Dumnezeu m-a luat, cand ma asteptam mai putin, si m-a facut calugar, chiar slujitor al altarului Lui. Totusi, eu nu pot arata nici un preot cu degetul ca sa zic: “Cutare m-a convertit la Hristos”. Nu spun ca nu am cunoscut preoti, am cunoscut si chiar am stat cu ei la masa. Am cunoscut preoti, dar nici unul dintre ei nu mi-a vorbit despre Hristos.

Eu tot nu ma mai satur sa ma uit la Biserica lui Hristos din afara, ca un necredincios, si sa ma minunez de “vrednicia crestinismului si de nevrednicia crestinilor”, dupa cum se exprima un arhimandrit rus din secolul trecut. Cat de ascuns este Dumnezeul crestinilor! Dar pana a ajunge sa cunosti vrednicia crestinismului, te izbesti de nevrednicia crestinilor, ca de o vama nesuferita, pe care putini au rabdare sa o treaca.

Prejudecatile despre falsitatea crestinismului, pe care omenirea le-a fabricat cu genialitate, sunt cred ca cea mai mare ispita pentru omul contemporan. Iar cei care niciodata nu mai obosesc inmultindu-le sunt chiar credinciosii si preotii.

Cel mai mult ma nedumereste la credinciosi, si pana astazi, stupoarea pe care o arata atunci cand aud ca cineva nu crede in Dumnezeu. “Vai, cum sa nu credeti in Dumnezeu? Da’ se poate?” Dar ce ai facut tu, credinciosule, ca fratele tau sa creada in Dumnezeu? Aceasta intrebare si-o pun foarte putini.

Cat de mult poate sa scarbeasca agresivitatea credinciosilor, modul ingamfat in care ii ataca pe necredinciosi. “Artistii sunt niste rataciti si indraciti; oamenii de stiinta, de fapt, nu stiu nimic!” etc. Dar toate se spun cu atata incultura si, ceea ce este chiar infricosator, cu satisfactia demonica ca aceea nu se vor mantui.

Marturisesc ca eu insumi am fost furat de acest val, din cauza cartilor pe care le citeam la pasirea mea in crestinism. Este un prilej pentru mine, asadar, sa aduc si public pocainta mea in fata celor pe care i-am jignit in vreun fel in articolele mele de inceput, oameni de cultura sau fete bisericesti. Ii rog sa puna totul pe seama ravnei de inceput si sa ma pomeneasca in rugaciunile lor.

Poate ca acestea toate m-au facut sa propun un fel de cod al misionarului ortodox, dupa exemplul Sfintilor Parinti. Exista o multime de carti care il invata pe credincios cum trebuie sa se comporte in biserica, cum sa aprinda lumanari, cum sa scrie pomelnice, cum sa-si faca semnul crucii. Dar nu prea exista carti care sa-l invete pe credincios cum trebuie sa se comporte in afara bisericii, desi, dintr-o saptamana intreaga, acesta petrece in biserica doar doua ore.

Este un indemn de a renunta la tot ce este de prisos si fals in viata noastra. Dumnezeu S-a facut om si a vietuit printre oameni, in timp ce noi ne separam de ei, devenind niste paiate cu chipuri de falsa evlavie. Cred ca e timpul sa ne inomenim si noi, cum a facut-o odinioara Dumnezeu, si sa pornim in cautarea aproapelui nostru pierdut.

Ianuarie 2002,
Schitul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Bogaltin

Calea spre inima omului

Propovaduirea invierii este si astazi la fel de actuala ca si in primele zile ale crestinismului. Catedralele marete, hramurile cate unui Sfant sau Sfinte, care aduna zeci de mii de credinciosi, tarabele pline de cartile Sfintilor Parinti si posterele cu patriarhul din dughene nu sunt numaidecat o dovada ca mesajul evanghelic a fost infaptuit. Nu este nici un motiv a crede ca vremea predicii a trecut si ca acum traim triumful crestinismului. As spune chiar ca multi traiesc un fel de posteritate a crestinismului, crezandu-se in masura sa “indrepte” pe ici colo ceea ce Apostolii si Sfintii Parinti “nu au inteles bine”. Ma refer si la conferintele si simpozioanele interconfesionale, la saptamanile de rugaciune comuna etc.

Exista tot ce vrei in aparatul Bisericii, cu parere de rau din ce in ce mai asemanator cu alt aparat, nevrednic de pomenire. Exista posturi de radio, gazete, exista chiar preoti de serviciu care pot oferi Sfanta Impartasanie trecatorilor curiosi si turistilor la orice ora, fara spovedanie si fara Liturghie. Exista, intr-un cuvant, o mare “intelegere” pentru omul modern. Numai “propovaduirea invierii cea minunata” nu exista, nu exista invierea sufletelor noastre.

Leonid Ilici Osipov, un profesor de la Academia Teologica din Moscova, atragea atentia la una din conferintele sale ca Hristos ocupa un loc din ce in ce mai neinsemnat in Biserica. Totul se reduce la parada de vesminte frumoase si la profesionalismul corului. Azi poti vedea scene cand preotul cu potirul este impins intr-o parte: “Hai, va rugam, mergeti cu impartasania mai incolo, ca e timpul sa vorbeasca mitropolitul si trebuie sa filmam”. Si eu zic ca avem deja simptomele unui crestinism fara Hristos.

M-am gandit care ar fi una din diferentile dintre misiunea crestina din primele veacuri si cea de astazi. Si cred ca una ar fi aceasta: pe atunci existau prostituate convertite care atrageau in Biserica incomparabil mai multa lume decat un preot din zilele noastre. Pe atunci o fosta desfranata se ostenea si convertea barbati care mai tarziu deveneau preoti, dar azi preotii nu se ostenesc pentru o desfranata macar sa o aduca printre credinciosii de rand. Nu ma indoiesc ca sunt mii de femei si barbati pe care preotii ii impartasesc fara socoteala, desi se afla in acest pacat, dar asta nu inseamna convertire.

Astazi exista doua generatii de preoti: cei care au terminat proaspat facultatea si practica un laxism exagerat si cei de moda veche, care sunt mai severi. Amandoua aceste atitudini, si laxismul si severitatea, sunt bune si amandoua sunt rele. Amandoua sunt bune cand urmaresc recuperarea si vindecarea omului bolnav de pacat, dar amandoua sunt rele cand il arunca pe om in nenorocire, fie in nepasare, fie in deznadejde, chiar pana la caderea din credinta.

A banaliza acest pacat, cum se intampla in marile orase, inseamna a anula rostul venirii lui Hristos in lume. Dar, totodata, a te ingretosa de pacatosi si a-i ataca de pe amvonul bisericii in predici apocaliptice, ca pe unii care nu mai au nici o scapare, este, la fel, o incalcare a iubirii lui Hristos. Ceea ce lipseste azi nu sunt cartile de catehism. E plin de carti si cartulii de predici la sarbatorile bisericesti, chiar carti despre feluritele pacate, cu draci si dracusori, cu vedenii amenintatoare si asa mai departe. Numai calea care duce la inima omului nu se cunoaste. Hristos sta la usa si bate, nu cumva sa-L alungam noi cu amenintarile si cu retetele noastre de mantuire, inainte de a face un lucru atat de obisnuit, care ni se cere. Acest lucru este de a ne alipi urechea de inima careia vrem sa-i vorbim si sa pandim de care parte se ascunde Hristos, pentru ca El se ascunde numaidecat si in acea inima.

Invierea - un semn fagaduit “neamului viclean si desfranat”

Hristos a sfintit toate caile posibile de a ajunge la El si nu a facut diferenta intre cei feciorelnici si cei care au venit la El dupa o viata pacatoasa. De multe ori chiar ii lauda pe cei din urma. Din acest punct de vedere, este interesant ca dupa inviere, Hristos S-a aratat intai nu feciorelnicului Ioan, ucenicului Sau iubit, nu Maicii Domnului, ci S-a aratat unei foste prostituate: Mariei Magdalena (Mc. 16, 9). Despre aceasta femeie din Magdala Proloagele marturisesc cu simplitate ca “ea este cea dintai vestitoare a invierii si cel dintai martor al deplinei noastre mantuiri prin inviere”.1 Dumnezeu, care Si-a ales mai inainte o Marie Fecioara pentru nasterea Sa, acum si-a ales o Marie fosta prostituata spre binevestirea Invierii Sale din morti. Cumva, aceasta desfranata convertita s-a facut pentru noi “nascatoare a vestii invierii”. Apostolii insisi, care s-au facut mai tarziu lumina a lumii, aveau inima impietrita in fata vestii invierii, numind-o pe Maria nebuna si calomniatoare (Lc. 24, 11). Inima unei prostituate convertite insa a fost mai aproape de Dumnezeu. Si asta pentru ca bucuria Invierii trebuia vestita nu unui neam de feciorelnici, ci tocmai acelui “neam viclean si desfranat” (Mt. 16, 4), pe care il mustra si pentru care moare Hristos.

Merita remarcata contributia prostituatelor convertite la opera mantuirii noastre, de la aceasta Marie Magdalena pana la sfintele femei despre care marturiseste traditia bisericeasca si pe care le vom pomeni si noi pe parcurs. Moartea Apostolului Pavel, cel mai mare predicator al crestinatatii, despre care Sf. Ioan Gura de Aur spunea ca Biserica nici nu va mai avea un al doilea Pavel, este o dovada a importantei pe care o acorda Dumnezeu convertirii desfranatilor. Pavel moare intr-o imprejurare aparent nedemna de un apostol “care s-a ostenit in propovaduirea Evangheliei mai mult decat ceilalti” (I Cor. 15, 10). Acesta nu moare pentru ca a refuzat sa jertfeasca idolilor, nu moare nici ca Stefan, ucis cu pietre de multimile iudeilor infuriati.2 Dimpotriva, Pavel fuge de fiecare data de aceste ocazii de martiraj. El, care altadata a fugit de iudei “coborat peste zid intr-un cos” (F. A. 9, 25; vezi si F. A. 14, 6), desi “nu punea nici un pret pe sufletul sau, numai ca sa implineasca slujba pe care a primit-o de la Domnul Iisus” (F. A. 20, 24), accepta la Roma o moarte dubioasa. Marele Pavel va muri din cauza unei biete fete din haremul lui Neron, pe care o convertise la crestinism.

Intoarcerea desfranatilor de la faptele lor este la fel de mare ca si convertirea paganilor. In general, desfranarea este vazuta in Scriptura ca o suma a tuturor pacatelor, iar in Vechiul Testament desfranarea avea si sensul de idolatrie (Iez. 16, 20; Lev. 17, 7; Lev. 20, 5 s. a.) Pentru ca cel mai cumplit idol, caruia nu este om care sa nu-i aduca jertfe, este chiar trupul nostru (Gal. 5, 19-21). De aceea si Hristos, vrand sa insumeze toate pacatele omenirii, ne numeste “neam viclean si desfranat” (Mt. 16, 4).

“Cine este fara de pacat,sa arunce primul piatra”
(Pe marginea unui articol impotriva homosexualilor)

Ceea ce m-a determinat sa scriu pe aceasta tema a fost un articol indreptat impo-triva homosexualilor, pe care l-am citit intr-o vestita revista ortodoxa din Romania, tiparita cu binecuvantarea Sfantului Sinod.3 Nu era un articol adresat homosexualilor, ci un articol scris impotriva homosexualilor. Aceasta atitudine am remarcat-o cam in toate articolele si predicile pe aceasta tema, atitudine pe care credinciosii o cunosc foarte bine. Nu stiu de ce, majoritatea predicatorilor care vorbesc in numele Bisericii Ortodoxe se simt datori sa-si indrepte de fiecare data discursul lor anume impotriva homosexualilor, impotriva prostituatelor, impotriva drogatilor, fara a lasa macar sa se intrevada intentia recuperarii lor.

Acest articol intrece orice masura in acest sens, pentru ca, in afara de citatul din Levitic (20, 13), prin care se recomanda uciderea celor care “se culca om cu om ca si cu o femeie”, se recurge si la un articol din Pravila lui Vasile Lupu, care porunceste nu doar uciderea celor ce vor fi aflati ca au facut acest pacat, ci chiar si trupurile lor dupa moarte sa fie arse.

Mie personal imi este greu sa intrevad scopul acestui articol, mai bine zis, refuz sa-l inteleg. Sfintii Parinti ii numesc pe cei care dau astfel de sentinte ucigasi de frate. Am auzit ca in SUA unii ca acestia pot fi dati in tribunal. Am auzit acest lucru spunandu-se cu indignare, desi eu, cu umila mea minte, indraznesc sa spun ca aceasta lege este poate una dintre putinele bune din Occident. Spun asta nu pentru ca vad in ea o aparare a homosexualitatii, ci pentru ca o percep ca pe o mustrare a celor care, sub pretextul moralitatii, de fapt isi vomita setea lor de ucidere, sete care nu de putine ori a devenit fapta, ca sa ne aducem aminte de calvarul Inchizitiei romano-catolice din Evul Mediu. Incuviintez aceasta lege pentru ca Insusi Hristos a zis ca “cel ce se manie pe fratele sau, vrednic va fi de osanda” (Mt. 5, 21). Si o mai spun pentru ca Hristos a mustrat aceasta pornire in iudei, atunci cand au vrut sa o omoare cu pietre pe femeia prinsa in adulter, desi si aceia, aparent, indeplineau tot o porunca din Levitic (20, 10). Hristos n-a facut asta ca sa incalce porunca Tatalui, data lui Moise, nu a facut-o nici pentru a apara adulterul, ci a facut-o numai pentru ca iudeii ar fi omorat-o nu de dragul respectarii poruncii, ceea ce lui Finees “i s-a socotit intru dreptate” (Ps. 105, 30-31), ci de dragul uciderii. A mai facut-o Hristos si pentru a le atrage atentia zelotilor moralisti asupra pacatelor lor personale: “Cine este fara de pacat, sa arunce primul piatra” (In. 8, 7).

Ma gandesc daca fata Bisericii noastre ar fi fost aceeasi, daca Apostolii ar fi adoptat aceeasi atitudine propovaduind grecilor homosexuali. Poate ca nu chiar intamplator Dumnezeu a ales pentru scrierea evangheliilor limba acestui popor vestit pentru urgiile si betiile sale.4

Daca e sa ne intoarcem in Vechiul Testament, atunci nu numai homosexualii trebuie omorati cu pietre. Sa-i omoram si pe cei care nu-si asculta parintii (Lev. 20, 9), pe toti cei care, sarmanii, au fost sa-si ghiceasca (Lev. 20, 6), pe cei care s-au culcat cu femeia altuia (Lev. 20, 10), pe toti cei care s-au culcat cu femeie in timpul scurgerii ei (Lev. 20, 18). De fapt, ar trebui sa fie omorati si cei care se casatoresc cu cei de alta credinta, cei care nu duc sangele la Templu (Lev. 17, 4). Si ar mai fi o gramada de pricini de moarte, dintre care, macar una, se potriveste si cititorului acestei carti.

Daca Leviticul ar fi ramas in vigoare, atunci ar fi trebuit sa fim omorati toti cu pietre de iudei, ca pagani. Dar de asta a venit Hristos, ca sa ne ia piatra din mana si sa puna in loc inima noastra. Lege noua ne-a dat noua: sa ne iubim unii pe altii (In. 13, 34).

Am cunoscut odata un homosexual, dar nu oricum si nu oriunde. S-a intamplat in puscaria din Tighina. Manastirea noastra avea un paraclis in puscarie si eu il mai insoteam uneori pe ieromonahul nostru care slujea acolo. Eu eram obisnuit cu puscariasii de mic, ca erau multi in satuletul unde am copilarit. Pe deasupra, am un unchi care a stat de cateva ori in puscarie, un verisor si mai multi dintre prietenii din copilarie. Deci, stiam multe despre viata lor, dar niciodata nu am avut ocazia sa o vad cu ochii mei, pentru ca, cel putin la noi, nici nu poti, numai daca nu ajungi tu insuti sa fii inchis.

Trebuia sa ajung calugar ca sa-mi implinesc acest vis ciudat al copilariei mele. Si iata ca odata, dupa slujba, parintele ma intreaba daca nu vreau sa vad cum arata un sezo. Acest sezo este o celula de corectie, de fier, cam de un metru de lata si vreo doi de lunga, in care este si patul si WC-ul, fara ferestre. Din aceasta celula condamnatul este scos din cand in cand in hol, care arata ca un manej de plasa de fier, si impins ca o minge de rugby de la unul la altul de cativa baieti zdraveni, care striga si-l lovesc cum stiu ei. Astfel de manevre se fac pe neasteptate, asa incat pe urma e destul numai sa auzi strigate si sa innebunesti de frica.

“Hai, zice parintele, ca trebuie sa marturisesc pe unul in sezo. Acest ieromonah stia foarte bine tot codul puscariasilor pentru ca tatal sau a stat multi ani in puscarie. Zic: “Ce trebuie sa faci ca sa nimeresti acolo?” “Ei, poti sa faci multe, dar asta sta din alte motive. A vorbit odata ce nu trebuia si baietii au fagaduit ca-l taie. De asta e mai bine pentru el sa stea in sezo, ca acolo nu-l ajunge nimeni”.

Am intrat pe holul acela rece ca un abator. Exista astfel de locuri care simti ca pur si simplu te expulzeaza afara, ca pe un corp strain. Asa te simti, de exemplu, in morga. Aceeasi stare m-a cuprins si aici, unde au fost ucisi atatia oameni si atatia s-au sinucis. Gardianul ne-a deschis usa de fier si ne-a lasat singuri.

Cand s-a deschis usa insa, am simtit o pace si o liniste ca intr-o chilie de calugar. De fapt, celula aceea nici nu arata altfel. Intr-un coltisor avea un mic iconostas unde ardea candela si cateva carti. Pe o masuta mica era deschisa cartea “Despre alcatuirea spovedaniei” a parintelui arhimandrit Ioan Krestiankin. Insusi intemnitatul ne-a intampinat cu o pace la care ajung numai marii nevoitori. Era un blond inalt, cu parul scurt, slab, cu ochelari cu lentile groase si buze foarte mari. Acesta nu a schitat nici cel mai mic semn de mirare si nici o emotie din cele firesti pentru un om care nu vede lumina zilei. Nu arata insa nici instrainarea unui schizofrenic. Ne-a zis numai “buna ziua, parintilor”, cu un fel de dragoste calma, care nu mai are nevoie de cuvinte. A urmat un dialog cu totul obisnuit, numai din “ce mai faci, cum te mai simti” si “bine, multumesc”. Era insa atata dragoste in toate.

Parintele a amanat marturisirea, dar, iarasi, acela nu a aratat nici un semn de nedumerire. A intrebat numai: “Atunci, cand binecuvantati sa ma pregatesc, parinte?” Asa ne-am despartit. Si, iarasi, nu a zis niciodata “mai stati”. Cum ne-a intampinat, asa s-a si despartit de noi.

Am ramas atat de coplesit de sfintenia acelui puscarias, incat la iesire l-am intrebat pe parintele de ce nu aduce niste impartasanie din biserica sa-l impartaseasca. Atunci parintele mi-a zis ca inca nu poate sa-l impartaseasca. Si am inteles ca e bolnav de boala pe care o deprind multi in puscarie. In ochii mei insa el a ramas la fel de sfant, pentru ca am vazut lupta lui, pe care Dumnezeu a rasplatit-o cu atata pace. Asupra cestui om se implinea atat de expresiv teologia Sf. Macarie Egipteanul despre coexistenta harului cu pacatul in sufletul si in trupul omului.

Pe urma mi-a povestit parintele ca acesta are mama calugarita undeva in Rusia. Mai avea de stat inca vreo cinci ani si se elibera. Cred ca va incepe o viata noua, daca nu-l vor taia “baietii” pana atunci

Improvizatii pe marginea primului capitol din Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel

1. Cum il citam pe Pavel?

Este adevarat ca Apostolul Pavel, in epistola sa catre romani mustra homosexualitatea, din care predicatorii nechemati citeaza, de regula, numai doua versete: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat pe ei unor patimi de ocara, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii; asemenea si barbatii, lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altii, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand in ei rasplata cuvenita ratacirii lor” (Rom. 1, 26-27). Dar a rupe din context aceste cuvinte pentru a-ti sustine o atitudine de inchizitor este o abordare sectanta a Scripturii. Altminteri discursul Apostolului Pavel este mult mai complex, presupunand niste etape pregatitoare, dar si o incheiere extraordinara, care nu sfarseste nicicum cu aceasta simpla constatare. De aceea, as vrea, pentru o mai buna introducere in tema, sa ma opresc putin asupra acestui prim capitol din Epistola catre Romani a Sf. Apostol Pavel, ca la un model de predica pe care ar trebui sa-l urmeze toti cei care se adreseaza acestor sectoare atat de vulnerabile ale societatii noastre, cum sunt homosexualii, prostituatele, oamenii care se drogheaza si alte firi sensibile.

2. Intre a lauda si a mustra

In primul rand, Apostolul Pavel nu isi incepe cuvantarea cu versete din Levitic, adica nu cu o condamnare, ci cu un cuvant despre Hristos, al carui rob si propovaduitor se declara. Pavel, ca orice om normal, isi da seama ca nu te poti duce la niste oameni, care de altfel recunosteau o multime de “autoritati divine”, cum erau romanii, si sa le spui: “Gata, pentru tot ce ati facut pana acum o sa ardeti in foc, pentru ca asa a zis Hristos”. Pentru romani Hristos era un zeu printre altii, mai exact, romanii nici macar nu-L considerau zeu, ci simplu om, iar pe crestini ii numeau atei pentru faptul ca se inchina unui om care fusese omorat si nu se inchina zeilor nemuritori. Deci, Pavel nu-L prezinta pe Hristos ca pe un judecator, pentru ca romanii, popor de juristi, erau satui de judecatori cam cum sunt romanii satui de comunisti, ci le prezinta un amanunt in acelasi timp socant si ademenitor. Le spune ca Hristos a inviat din morti si ca el, Pavel, a primit har sa cheme neamurile la aceasta credinta, prin care, se intelege, se poate dobandi invierea din morti si viata vesnica.

Apoi Pavel le capteaza atentia si mai mult, el incepe sa-i laude pe romani ca neam. Aceasta lauda nu este o simpla magulire lingusitoare, ci, pentru un neam de cuceritori, care tineau toata lumea la picioare, era un fel de a le arata ca ii intelegi, ca ii cunosti si ca esti solidar cu ei. De altfel, vedem ca Pavel isi incepe mai toate epistolele sale cu un cuvant de lauda. Acelasi lucru il face Pavel si in Areopagul Atenei. El nu incepe prin a condamna idolatria grecilor, desi acest pacat este mai mare decat homosexualitatea, ci chiar ii lauda pentru evlavia pe care o au fata de acesti idoli, zicandu-le: “Barbati atenieni, in toate va vad ca sunteti evlaviosi” (F. A. 17, 22). Apostolul nu lauda inchinarea la idoli propriu-zisa, ci pornirea fireasca a inimii spre cinstire, incercand sa dea un alt curs energiei sufletesti a acelor oameni.

Scopul lui era de a inlocui ierarhia lor valorica, iar orice schimbare de acest fel indigneaza, scandalizeaza. Cu atat mai fireasca este indignarea in materie de credinta, pentru ca a-ti pierde credinta inseamna a muri. Si chiar daca te poti naste din nou, printr-o credinta mai buna, moartea oricum trebuie sa aiba loc, iar asta nu se face fara durere. Ca cineva sa accepte aceasta durere, aceasta moarte de dragul tau, adica a credintei pe care o propovaduiesti, trebuie mai intai sa se incredinteze ca esti cel putin un om de treaba si ca stii ce faci. Intr-un cuvant, omul te crede numai dupa ce se convinge ca esti un cunoscator al vietii si al sufletului omenesc si ca modul tau de viata este superior celui pe care l-a dus el. In acelasi timp, nu trebuie sa uitam ca in momentul in care propunem cuiva credinta noastra noi insine suntem pentru el modelul realizat al omului in viziunea acelei credinte. De aceea, nimeni nu ne va lua in serios daca nu vom arata multa ingaduinta, rabdare si dragoste.

3. Nu incepe cu daramarea idolilor,

lasa-l pe ascultator sa si-i darame singur

Cunoaste mediul din care provine ascultatorul si nu lovi ceea ce este valoros in ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinta sau viziunea lui despre viata, nu aduc nici un folos. Cei mai multi cred ca daca incep a apara cu inversunare o dogma de credinta, atragandu-si in felul acesta dispretul ascultatorului, patimesc ca marturisitori. Nu este adevarat. Sfantul Teofan Zavoratul ii numeste pe acestia, scandalagii (kricuni), si ii indeamna sa-si pastreze curajul marturisirii pentru situatiile in care Dumnezeu intr-adevar le va cere sa-L marturiseasca. Nu-i nici un eroism in a marturisi atunci cand nu exista pericolul mortii. Zice Sfantul ca adevarata marturisire este atunci cand ai de ales intre a-L marturisi pe Hristos, cu pretul vietii sau a muri, cu pretul lepadarii de Hristos.5 Daca vezi ca ascultatorul tau nu este gata sa primeasca un adevar de credinta, mai bine schimba tema discutiei sau taci si vezi-ti de treaba ta. Asa ne indeamna si Apostolul Pavel: “V-am scris sa nu va amestecati cu desfranatii, dar nu am spus, desigur, despre desfranatii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre rapitori, sau despre inchinatorii la idoli, caci altfel ar trebui sa iesiti afara din lume... Caci ce am eu ca sa judec pe cei dinafara [necredinciosi]? Pe cei din afara ii va judeca Dumnezeu” (I Cor. 5, 9-13).

Aceasta atitudine ii scandalizeaza pe zelotii din bisericile noastre: “Cum sa nu marturisim pe Hristos?!, noi nu ne lepadam de credinta noastra!” Sigur ca este motiv de tulburare, sa le iei oamenilor un prilej atat de ieftin de a se simti “mucenici”. Apostolii insa nu considerau lepadare de credinta evitarea conflictelor inutile pe seama credintei. Aceasta am vazut-o din atitudinea, citata mai sus, luata de Apostolul Pavel fata de idolii atenienilor (F. A. 17).

Si mai clar strabate diplomatia Apostolilor in timpul rascoalei argintarului Dimitrie, cand o piata intreaga de efeseni “au strigat intr-un glas ca la doua ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!” (F. A. 19, 34). Acest Dimitrie, care se temea ca din cauza propovaduirii Apostolilor isi va pierde meseria, caci era faurar de idoli, a starnit cetatea si cerea sa fie judecat Pavel si ceilalti. Atunci secretarul, potolind multimile, a zis: “Barbati efeseni, cine este intre oameni, care sa nu stie ca cetatea efesenilor este pazitoarea templului Artemisei celei mari si a statuii ei, cazuta din cer? Deci, acestea fiind mai presus de orice indoiala, trebuie sa va linistiti si sa nu faceti nimic cu usurinta. Caci ati adus pe barbatii acestia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeita voastra” (F. A. 19, 35-37).

Care a fost reactia Apostolilor la aceste cuvinte, prin care se spunea clar ca nu o hulesc pe zeita Artemisa? Oare nu inseamna aceasta ca se leapada de Hristos? Totusi ei nu au sarit cu gura sa explice ca, “de fapt, domnule secretar, noi o hulim pe Artemisa”. Au facut-o de frica oare? Nu, pentru ca mai inainte ni se spune ca abia il puteau tine pe Pavel sa nu se bage in mijlocul multimii revoltate (19, 30-31). Apostolii au inteles ca pur si simplu o astfel de marturisire n-ar fi adus nici un folos si ca mai de folos era atunci ca gloata sa se linisteasca si sa se imprastie pe la casele lor. Un rationament atat de simplu, atat de omenesc.

De fapt, de ce ar trebui sa ne mire diplomatia Apostolilor, cand avem in Vechiul Testament exemplul lui Iosif. Oare cum a trait Iosif la curtea lui Faraon, slujindu-l cu atata devotament incat a ajuns sa fie numit mai mare peste tot Egiptul? Cine cunoaste putin istoria religiilor stie ca Faraon nu este un simplu conducator, ci Zeul suprem al egiptenilor, un fel de amestec dintre Ra si Isis. Iosif nu doar ca a acceptat inelul lui Faraon, ci chiar s-a casatorit cu fiica lui Poti-Fera, marele preot din Iliopolis. Totusi, el nu si-a calcat credinta in Dumnezeul Cel Viu, caci fratilor sai, inainte de a le descoperi adevarul despre sine, le-a zis: “Eu sunt om cu frica lui Dumnezeu” (Fac. 42, 18). Iosif nu a trancanit zadarnic in palatul lui Faraon despre desertaciunea idolilor, ci a preferat sa le arate egiptenilor puterea Dumnezeului evreilor, in care credea. Pana la urma, Faraon a ajuns el insusi un propovaduitor al Acestui Dumnezeu, incat “a zis Faraon catre toti dregatorii sai: Am mai putea gasi, oare, un om ca el, in care sa fie Duhul lui Dumnezeu?” (Fac. 41, 38).

Despre Sfantul Vasile cel Mare se zice ca, auzind pnevmatomahii ca apara dumnezeirea Duhului Sfant, au trimis niste iscoade sa-l asculte la predica. Dar Sfantul, cand i-a vazut in biserica, nu a pomenit nimic despre Duhul Sfant in toata predica sa, incat unii ortodocsi stapaniti de duhul “certarii pe cuvinte”, il invinuiau ca nu cinsteste Duhul Sfant.6

Insusi Hristos ne-a invatat aceasta diplomatie. Uitati-va cu cata atentie Se propovaduieste pe Sine iudeilor. Desi era Dumnezeu adevarat, Se multumea sa se prezinte ca simplu prooroc, invatator s. a. m. d. A lasat aceasta misiune mai mult pe seama Apostolilor. Respecta cu strictete toate prescrierile Legii lui Moise, desi a venit sa o inlocuiasca. Spune chiar ca de-L va huli cineva pe El, i se va ierta, dar hula impotriva Duhului Sfant nu Se va ierta, desi este deopotriva cu Duhul Sfant. Aceasta a facut-o nu pentru ca hula impotriva lui Hristos este un pacat mai mic, ci pentru ca nu pretindea de la evrei sa-L recunoasca indata ca Dumnezeu, pe cand despre Duhul Sfant evreii stiau de la prooroci. Iata cata ingaduinta arata Hristos fata de prejudecatile iudeilor si a oamenilor in general. De aceea, atunci cand saducheii l-au intrebat daca se cuvine a da bir Cezarului, le-a zis sa dea Cezarului ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Saducheii au pus aceasta intrebare pentru ca Cezarul era vazut de romani ca un zeu, iar a plati bir zeului putea fi inteles si ca o aducere de jertfa. Dar pentru ca aceasta nu presupunea si marturisirea Cezarului ca zeu, Hristos o ingaduie. Mii de crestini insa au primit sa moara pentru ca au refuzat sa arda tamaie pentru Cezar, pentru ca tamaia inseamna a recunoaste ca Dumnezeu si a te ruga aceluia.

Lucrurile de taina ale credintei nu se spun oricui. Daca vrei sa descoperi ceva din acestea, fa-te mai intai prieten cu ascultatorul tau, castiga-i dragostea. Ca nici Hristos nu a spus tuturor lucrurile de taina, ci prietenilor: “V-am numit prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute” (In. 15, 15). Celorlalti insa le vorbea in pilde.

A cere celuilalt sa creada ca si tine, chiar de la prima discutie, este tot una cu a te duce la o femeie pe strada sa-i zici: “Daca nu vii cu mine sa stii ca esti proasta”. Te poti alege, in cel mai bun caz, cu o privire dezaprobatoare, daca nu cu o palma. Daca vrei sa o cuceresti, ii castigi mai intai increderea si admiratia. Cam asa este si cu predica.

Desigur, impotriva exemplelor aduse de mine se pot aduce o gramada de canoane si citate din Sfintii Parinti. Eu insa cred ca toate acelea erau intr-adevar bune in Imperiul Bizantin (perioada cand s-au alcatuit canoanele), cand, incepand de la imparat si pana la ultimul om, umblau cu totii la biserica, iar ereticii erau in minoritate. Astazi insa, desi se aduce cifra de 80% romani ortodocsi, care, chipurile, exprima cifra reala, totusi se potrivesc mai mult metodele de predica de pe vremea Pantheonului.

Este aceasta oare o dovada ca Sfintii se contrazic intre ei? Cred ca e mai degraba ceea ce a zis Apostolul Pavel, ca “Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17).

Ceea ce zic eu nu este o reteta, ci tocmai o propunere de a renunta la retete. Nu neg ca si canoanele au fost inspirate de Duhul Sfant, dar cred numai ca Duhul Sfant lucreaza in fiecare om in functie de ceea ce este el. In Odessa o femeie s-a sinucis dupa ce preotul a atacat-o cu versete din Apocalipsa, pentru ca isi facuse pasaport de plastic. Acesta era preocupat mai mult de amanarea sfarsitului lumii, vestit de niste calugari neseriosi de pe Athos, decat de mantuirea sufletului acelei femei. Preotul a citat cuvintele Duhului Sfant, numai ca el insusi nu a avut Duh Sfant. De aceea si darul cuvantului se numara printre alte daruri ale Duhului Sfant, si nu-l are oricine, dupa cum nu oricine are darul rugaciunii, darul lacrimilor etc.

Nu trebuie sa ne simtim datori sa mustram pe nimeni, nici pe prostituate, nici pe homosexuali, nici pe necredinciosi, nici pe cei de alta credinta. Sa nu confundam agresivitatea noastra cu ravna pentru credinta, dupa cum ne indeamna si Sfantul Ignatie: “Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne, urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in seama?” 7

E drept ca Apostolii in Liconia le-au vorbit bastinasilor pe fata de desertaciunea idolilor. As vrea insa ca fiecare dintre predicatori sa-si poata aduce ascultatorii in starea in care i-au adus Barnaba cu Pavel. Liconienii au fost atat de coplesiti de faptele acestor doi slujitori ai lui Hristos, incat preotul lui Zeus, care era si mai marele cetatii, a adus tauri si cununi ca sa-i jertfeasca lui Pavel si Barnaba, pentru ca ziceau: “Zeii, asemanandu-se oamenilor, s-au coborat la noi!” (F. A. 14, 11). Atunci Apostolii si-au rupt vesmintele si, sarind in multime, au strigat: “Barbatilor, de ce faceti acestea? Doar si noi suntem oameni, asemenea patimitori ca voi, binevestind sa va intoarceti de la aceste desertaciuni la Dumnezeul Cel viu” (14, 15).

Ca si Iosif pe Faraon, Apostolii i-au convins pe liconieni nu atat cu cuvintele, cat cu faptele. Aceasta intamplare azi o putem intelege metaforic, pentru ca nu prea mai avem de a face cu inchinatori la idoli. Idolii de azi sunt patimile care ii arunca pe oameni in pacatele corespunzatoare. Daca ar fi sa-l echivalam pe Zeus cu una dintre patimi, fara indoiala aceasta ar fi desfranarea. Departe de noi faptele si puterea Apostolilor. Cati “preoti” ai acestui zeu grozav ne intampina zilnic, dar niciunul nu ne aduce nici tauri, nici cununi.

4. Evita sa declansezi

prejudecatile celuilalt

Este foarte important sa evitam declansarea prejudecatilor. Nu da niciodata raspunsurile asteptate. De exemplu, cand un harizmat iti spune ca are descoperiri de la Duhul Sfant, nu-i raspunde ca “si satana ia chip de inger al luminii”. Acela deja asteapta acest raspuns, pentru ca asa i-a zis pastorul ca raspunde un ortodox la aceasta provocare. Raspunzand astfel, tu nu faci decat sa intaresti credinta interlocutorului tau in infailibilitatea si vizionarismul pastorului sau. In aceeasi clipa el simte ca tot ce a invatat in secta sa este dumnezeiesc, iar tu devii in ochii lui un exemplar tipic de om inselat de diavol.

M-au invitat odata niste prieteni misionari sa merg la o disputa cu harizmatii, la cererea unui preot de tara. Aceasta a avut loc chiar in casa lor de rugaciune si au luat parte numai liderii sectei. La un moment dat acestia au pierdut firul metodicii lor de discutie cu ortodocsii, deoarece noi nicidecum nu am pronuntat cuvintele “Sfintii Parinti” si “sfanta traditie”.

Sa vedeti in ce incurcatura il pune pe un sectant faptul ca nu te porti asa cum l-au invatat pe el la cursurile de evanghelizare. De exemplu, acestia abia asteapta sa ridici putin vocea ca sa inceapa: “Vedeti, nu aveti duhul dragostei lui Hristos, asa v-ati invatat voi, preotii, numai sa conduceti si toata lumea sa va pupe mana”.

Dupa ce discutia “oficiala” s-a incheiat si fiecare din noi a ramas fata in fata cu cate un grupulet de sectanti, eu m-am gandit sa-i fac o surpriza celui care vorbea mai mult. Taman cand interlocutorul meu delira fascinat de cele cateva cuvinte grecesti prin care incerca sa-mi arate ca Biblia ortodocsilor nu-i buna, in loc sa-l numesc satana si sa-l blestem, eu m-am apropiat si l-am luat prieteneste de umeri, chemandu-l de-o parte. Zic: “Tu din ce sat esti, frate?” Acesta, fastacit cu totul, mi-a raspuns: “Din Copanca...” Zic: “Si asa te-au invatat pe tine in Copanca sa talcuiesti Scriptura?” Zice: “Nu, ca satul nostru nu-i departe de manastirea voastra si eu de multe ori am fost la manastire...” Zic, fara sa-l las din brate: “N-ar strica sa mai mergi la manastire, ca maica-ta cred ca merge”.

Sparge tiparul, simplifica discursul, adu-l pe interlocutor la normalitate. Smulgeti-va din suvoiul de citate si versete din Biblie, care transforma totul intr-un fel de show. Vorbiti ca doi oameni de treaba, pur si simplu, nu ca doi concurenti la alegeri. Hristos ramane acelasi, indiferent de cate citate stie fiecare. Invingator este cel care a instaurat dragostea, nu cel care a stiut sa citeze mai spectaculos Scriptura.

Am aratat, desigur, numai un exemplu cum se poate face acest lucru. Anume in acest fel trebuia dezarmat un tanar harizmat din Basarabia. Fiecare insa trebuie sa se adapteze in functie de iterlocutor. In cazul adus, am procedat astfel din cateva motive. In primul rand, stiam ca sectantii n-au voie sa numeasca frate pe un ortodox (in special harizmatii si martorii lui Iehova).8 In clipa in care eu l-am imbratisat de fata cu membrii sectei lui si i-am zis “frate” acesta si-a pierdut graiul, la propriu. Pentru o chestie de asta poti fi dat afara din secta. Totodata, eu stiam ca el nu se poate apara de imbratisarea mea, pentru ca altfel ar fi parut lipsit de dragoste, pe care chiar mai inainte sustinea ca nu o au ortodocsii. In al doilea rand, analizandu-i gesturile, mi-am dat seama ca este de la tara. Atunci, peste primul soc, am adaugat altul: in loc sa ma stingheresc din cauza cuvintelor grecesti, asa cum i-a zis lui pastorul ca trebuie sa reactionez, sau sa-l blestem, eu l-am intrebat din ce sat este. Iar aceasta este cea mai grozava arma: sa-l readuci pe om la origini. Nu este deloc acel mod jignitor de a numi pe cineva “taran”, ar fi pacat, ci tocmai aducerea la origini in sensul cel mai profund. Sa-l simplifici pe om.

Satul este varsta inocentei, varsta fericirii. Intrebati-o pe o prostituata din ce sat este (cele mai multe sunt de la tara, caci saracia le-a adus la asta), dar intrebati-o cu blandete, si veti vedea ca se insenineaza. Aproape nimeni nu pacatuieste in sat, toti pacatuiesc departe de satul lor. Chiar si cele mai ieftine prostituate nu se culca cu barbatii din satul lor si din cauza asta de multe ori sunt plefturite de acestia: “Cum adica, cu strainii te culci, iar cu noi nu te culci?” Desfranata nu poate pacatui in satul ei, acesta este locusorul ei sfant, paradisul ei. Aici este mama ei si copilaria in care ar vrea sa se intoarca, atunci cand ii este greu. De aceea l-am intrebat pe fratele meu harizmat din ce sat este, pentru ca sa i se faca dor de inocenta de odinioara, cand mergea cu mama lui la biserica si nu pocea cuvintele ca pe casetele cu predici din America. Numai asa isi putea da seama cat de artificial era felul lui nou de viata.

Satul sensibilizeaza tocmai pentru faptul ca exprima originea. Din acest punct de ve-dere, toti oamenii sunt oarecum de la sat, adica au in strafundurile lor nostalgia sim-plitatii, nostalgia originilor. Ea poate fi provo-cata foarte usor prin aducerea discutiei despre parinti, despre oamenii dragi in general.

S-a intamplat sa fiu intr-o noapte pe o strada laturalnica din Chisinau. Cand am ajuns in dreptul unei tarabe, o femeie vesela, ascultandu-si prejudecata ei despre calugari, ma striga: “Parinte, ii pacat sa fumezi?”. Eu insa i-am dat peste cap asteptarile. M-am oprit, am facut cativa pasi inapoi, pentru ca de felul meu merg foarte repede si am rugat-o sa repete intrebarea. Atunci ea si-a dat seama ca a pus aceasta intrebare doar ca sa se distreze, convinsa ca nu o voi baga in seama, caci stia si ea foarte bine raspunsul. M-am oprit doar ca sa-i spulber aceasta prejudecata. Exista o multime de oameni pentru care preotii, mai ales calugarii, nici nu sunt oameni, sunt doar un fel de personaje din bancuri. Intr-un cuvant, nu sunt reali. Acesti oameni nu au vorbit niciodata in viata cu un calugar, pentru ei e o mirare chiar si faptul ca monahii stiu sa vorbeasca. Acum, aceasta femeie nu era bucuroasa de ceea ce a facut, ca un copil care apasa, in joaca, butonul de la masina de spalat si nu mai stie sa-l opreasca. Zic: “E pacat, dar sunt pacate si mai mari decat fumatul”. “Da? Care-s ele?” Si pentru ca am vazut in ea o sinceritate copilareasca (rusinea il aduce pe om la aceasta stare), am hotarat sa-i povestesc despre pacate. Am facut asta pentru ca stiam ca nimeni in viata inca nu i-a vorbit despre pacate si nu avea nici o vina ca era asa cum era. In jurul nostru s-au strans si celelalte femei care vindeau cu ea si, din intrebare in intrebare, am facut o seara de catehizare. Dintr-odata insa a coborat dintr-o masina un tanar beat, asa cum stiu sa se imbete tinerii in Chisinau, si, venind la ele, cauta prilej de scandal. Nu tin minte cum a izbucnit neintelegerea intre ei, dar acesta a inceput sa le zgaltaie masa si sa le ameninte ca le bate. Pe moment nu stiam ce-ar fi mai bine sa faca un calugar: sa stea sau sa plece? Dar pe urma mi-au venit in minte niste cuvinte de-ale Sfantului Ioan Gura de Aur despre facatorii de pace si m-am apropiat de tanar. Acesta avea in mana o sticla de vin din care mai tragea cate o inghititura. Zic: “Ce sarbatorim, frate?” si-l iau de urmar, ca pe un cunoscut. (Trebuie sa stiti ca acest a lua de umar la rusi inseamna a arata ca esti de o potriva, ca il tratezi de la egal la egal. Este si foarte riscant, de altfel, pentru ca poti lua o bataie foarte buna pentru asta). Acela se uita la mine si cu greu se dezmeticeste, vazind ca sunt calugar. Zice: “E ziua mea si am facut un chef cu baietii”. Zic: “Esti din Chisinau sau esti student?” Acesta imi intinde sticla si mie, iar eu le indemn si pe femei: “Beti de sanatatea fratelui, ca-i ziua lui”. Eu ma gandeam sa golim mai repede sticla aceea, ca sa nu-si piarda acela mintile cu totul, ca era la limita. Ele insa vroiau s-o faca pe sfintele fata de mine si refuzau. Zic: “Scoateti paharele”, pentru ca stiam ca au obiceiul sa tina sub tejghea paharele cu care beau votca. Acela imi zice, sorbind din sticla: “Nu sunt din Chisinau, sunt din satul cutare si sunt student”. Zic: “Ai parinti batrani? E greu acum in sat, vine si iarna. Le-ai taiat lemne pentru iarna?” Si atunci, tanarul acesta, care era gata sa rastoarne si sa bata, si-a bagat capul in umarul meu, scrasnind: “Nu, nu le-am taiat lemne”. Si a inceput a plange in hohote ca un om care isi plange un mort, nemaitinand seama de femeile acelea. Asa am plecat amandoi imbratisati.

Ne-am despartit tarziu cu acel tanar si nu l-am mai vazut de atunci. Poate daca l-as intalni nici nu l-as mai cunoaste, pentru ca era noapte si nu i-am vazut bine fata.

Prejudecatile stau intre slujitorii lui Hristos si restul lumii ca un zid. Le stim cu totii care sunt ele. Deci, sa nu le hranim prin purtarile noastre. Cei dintai se grabesc sa-i eticheteze pe ceilalti, iar aceia inca nu au avut ocazia sa scape de urmarile ateismului stiintific si a umanismului desacralizat. De aceea, de multe ori, e nevoie de actiuni socante care sa darame, ca un fulger, zidul acesta al indiferentei.

Am fost si eu martor la o convertire care ar putea alcatui un capitol dintr-un pateric contemporan. M-am intamplat cu un ieromonah de la Noul Neamt in Chisinau, trimisi cu ceva ascultare de la manastire. Pe drum acesta m-a invitat sa mergem la verisorul lui, cu care nu s-a vazut de la intrarea lui in manastire. N-am vrut sa-l refuz, desi mie nu-mi prea place sa intru in case straine neinvitat.

Cand am intrat in casa, m-a izbit acel duh cumplit al pustietatii, care mie imi era cunoscut. Verisorul acesta concubina cu o fetiscana care se prostitua prin Grecia. El insusi era hot de masini si hot de tot ce vrei. Pe masa erau cateva sticle de votca ieftina, niste lamai si parca niste peste. Tot atunci mai intrase o pereche, cam cu aceleasi indeletniciri. Toti fumau, si barbatii si fetele.

Inchipuiti-va cum aratau doi calugari la aceasta masa. Prietenul meu inca avea ce vorbi cu ei, ca-i cunostea, eu insa chiar nu aveam nici un rost acolo. Cu toate ca, se pare, rostul a fost acela de a vedea si de a putea scrie acum despre asta.

Atmosfera aceea de betie ruseasca era atat de apasatoare, incat incepuse sa-mi macine incetul cu incetul linistea sufleteasca. Vedeam ca ma cufund intr-o tristete aproape bacoviana. Si la toate acestea a pus capac purtarea prietenului meu. Acesta s-a pus umar la umar cu ceilalti si bea votca cu lamaie. Am inceput sa ma ingrijorez. Zic: “Acesta acus se imbata si, pana la urma, ne mai trezim in pat cu vreo femeie”. N-am indraznit insa sa-i spun nimic, ziceam si eu “Doamne Iisuse...” cum puteam, asteptand sa se termine totul mai repede.

Pana la urma m-am cufundat in judecare, convins ca ceea ce face el chiar e un mare pacat, ca nu este el ca Sfintii Parinti care recurgeau la astfel de metode extreme pentru a castiga un om. Ca, oricum, un om ca varul sau nu-l convertesc nici o mie de Sfinti. Mai ales ca acela nu mai sfarsea cu glumele si batjocura. Asa am si plecat, cu acest gust amar de zadarnicie.

Peste cateva luni insa ne-am pomenit cu acel var la manastire. Acesta se intalnise cu un om caruia ii furase BMW-ul, dar, spre mirarea lui, acela nu i-a luat masina, ci doar i-a zis: “Sa stii ca tu nu o sa mori de moarte buna”. Aceasta intamplare l-a determinat sa lase viata pe care a dus-o si sa aleaga monahismul.

Fratele acesta a petrecut in manastire doar cateva luni si a murit. In timp ce umfla roata de la camion, ca avea ascultarea asta, de la presiune, i-a sarit discul in frunte. A mai trait cateva zile in spital, in coma. In ultima zi s-a sculat si a umblat, spre mirarea medicilor. La capul lui statea un frate rus, care-i canta “Bucura-te, Stapana, milostiva pentru noi inaintea lui Dumnezeu mijlocitoare”. Ii placea si-l ruga pe fratele sa-l cante iarasi si iarasi. A murit ascultand acest cantec.

Atunci am inteles ca prietenul meu ieromonah, atunci cand il judecam eu, nu a baut votca, ci dragoste.

Si acesta este un fel de a infaptui cuvintele Apostolului Pavel, care raman la fel de valabile si astazi, in ciuda comportamentului de lemn pe care si-l insusesc crestinii: “Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa dobandesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt sub lege, ca sa dobandesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am facut ca unul fara lege, desi nu sunt fara legea lui Dumnezeu, ci avand legea lui Hristos, ca sa dobandesc pe cei ce nu au Legea; cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc; tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii” (I Cor. 9, 20-22).

5. “Fii aspru cu tine

si ingaduitor cu ceilalti”

Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care ii remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. A vedea calitatile ascunse insa este o insusire a celor care au un exercitiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fara darul lui Dumnezeu. A striga in dreapta si in stanga si a fagadui degraba iadul este propriu ravnei trupesti. Oamenii sfinti insa, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea aceasta atitudine. Caci dragostea, spune Sfantul Serghie de la Radonej, inseamna a fi aspru cu tine, dar ingaduitor cu ceilalti. Cred ca masura desavarsirii noastre duhovnicesti o putem deduce din felul in care ne raportam la oamenii care inca mai savarsesc cele mai cumplite pacate.

6. Lauda si castiga

In Patericul Egiptean ni se povesteste o intamplare care intareste traditia de predica a Apostolului Pavel. Se spune despre avva Macarie Egipteanul ca se suia odata la schit la muntele Nitriei. Si daca s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului sau: “Mergi mai inainte putin”. Si mergand el mai inainte, s-a intalnit cu un slujitor de-al elinilor. Si strigandu-l fratele il chema, zicand: “Demone! demone!, unde alergi?” Si intorcandu-se acela, i-a dat batai si l-a lasat mai mort. Si luand lemnul alerga. Si mergand putin mai inainte, l-a intampinat avva Macarie alergand si i-a zis: “Mantuieste-te, mantuieste-te, ostenitorule!” Si minunandu-se, elinul a venit la el si i-a zis: “Ce bunatate ai vazut la mine de m-ai heretisit asa?” I-a raspuns lui batranul: “Te-am vazut ostenindu-te si nu stii ca in zadar te ostenesti”. I-a zis si el lui: “Si eu pentru heretisirea ta m-am umilit si am cunoscut ca din partea lui Dumnezeu esti. Dar alt calugar intampinandu-ma, m-a ocarat si eu i-am dat batai de moarte”. Si a cunoscut batranul ca ucenicul lui este. Si tinandu-se slujitorul elinesc de picioarele lui, zicea: “Nu te voi lasa de nu ma vei face calugar!” Atunci au venit deasupra unde era calugarul si l-au tinut pe dansul, si l-au dus la biserica muntelui. Si vazand pe slujitorul elinesc impreuna cu batranul, s-au uimit. Si l-au facut calugar, si multi dintre elini s-au facut pentru dansul crestini. Deci, zicea avva Macarie: “Cu cuvant rau si pe cei buni ii faci rai, si cu cuvant bun si pe cei rai ii faci buni”.9

Odata a venit la Sfantul Siluan Athonitul un preot tanar din Rusia si i s-a plans ca e foarte grea viata de preot. “Dar ce necazuri ai?”, l-a intrebat Sfantul. “Nu mai razbesc cu sectantii astia”, i s-a plans preotul. “Dar cum procedezi cu ei?” “Ei, le spun adevarul, ca-s in ratacire si ca daca n-o sa vina la dreapta credinta o sa mearga toti in iad”. Atunci Sfantul i-a zis: “Nu asa, prietene, tu zi-le mai intai despre faptele lor bune. Zi: ce bine ca si voi credeti in Hristos, ca propovaduiti milostenia si dragostea. Si abia dupa asta, cu multa ingaduinta, vorbeste-le si despre dogmele credintei”.

Multi credinciosi, citind si auzind ca mandria este un mare pacat, nu mai lauda niciodata pe nimeni, nici chiar pe copii, de frica sa nu “cada in mandrie”. Eu cand aud pe cate cineva care, plecand capul cu prefacuta smerenie, incepe sa indruge la “vai, parinte, nu mai spuneti, ca o sa cad in mandire”, il intreb daca nu cumva in restul timpului se afla in smerenie. De regula, acesti oameni sar ca fripti, “se smintesc” cand ii indemni la normalitate. “Cum sa lauzi pe cineva? Ca pe urma si-o ia in cap!” Oamenii nu inteleg ca si lauda si mustrarea sunt pentru oameni si ca prin amandoua se modeleaza omul. Multe familii credincioase, care isi educa copiii intr-un zelotism exagerat, tinandu-i in picioare ore intregi la paraclise si acatiste se mira ca acestia, cand se apropie de adolescenta, incep sa nu mai umble la biserica.

Sfantul Teofan Zavoratul, care a fost un mare ascet, ii mustra pe parintii care fac acest lucru. El le recomanda sa nu-i oblige pe copii sa se roage cu rugaciuni din carte, ci sa rosteasca ceea ce le spune lor inima: “Doamne, ajuta; Multumesc Tie, Doamne; Slava Tie, Doamne” ori de cate ori isi aduc aminte de Dumnezeu. Aceasta tocmai pentru a nu li se lehamisi de rugaciune, pentru ca rugaciunea nu trebuie sa fie o norma, ci o necesitate.

Sfantul Serafim de la Sarov, care a petrecut in genunchi pe o piatra o mie de zile si nopti, iarasi avea o foarte mare ingaduinta pentru neputintele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la manastirea Diveevo sa manance de patru ori pe zi, obicei care se pastreaza si astazi, ceea ce pentru greci este o sminteala. Sfantul nu numai ca le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dadea voie sa tina pesmeti sub perna si sa rontaie si noaptea, daca le e foame, numai “sa nu se mahneasca”.

Acest “sa nu se mahneasca” este o piatra de temelie in viata duhovniceasca. Marii asceti stiu ca pentru o mahnire, chiar si inconstienta, adusa cuiva Dumnezeu nu mai primeste rugaciunea. Grija de a nu mahni e atat de mare la oamenii desavarsiti, incat, fiind intrebat odata de ucenici ce vor face daca vor vedea pe un frate dormitand in biserica, Sfantul Pimen a raspuns: “Eu, cu adevarat, de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc”.10

Lauda sfintilor, a oamenilor duhovnicesti, nu este o linguseala, ci o vedere a binelui din celalalt. A fi sfant inseamna a-i vedea pe toti oamenii mai sfinti decat tine. Aceasta este definitia crestina a sfinteniei. Ce-i de mirare, dar, ca sfintii ii lauda pe pacatosi? Condamnabila este lauda vicleana, ce se face pentru a obtine niste profituri, asa cum isi lauda angajatii patronul, dar nu si lauda izvorata din dragoste. Cei desavarsiti nu mai au nevoie sa fie laudati, dar nu si cei neputinciosi. In cazul acestora, a nu lauda, de multe ori, echivaleaza cu a mahni, vedem aceasta mai ales la copii. De aceea sfintii recurg la lauda, fac multe pogoraminte.

Lauda, pentru incepator, este o incurajare. Si mai ales sfintii, pentru ca mustrau atat de rar, recurgeau la lauda, ca ucenicul sa inteleaga ca faptele pentru care nu este laudat nu sunt atat de bune ca cele laudate. Dar si in cazul laudei, si in cazul ingaduintei, sfintii nu au urmarit decat un singur scop: dragostea, acel “sa nu mahneasca”, pentru a-l castiga pe om pentru Hristos.

7. “Dragostea toate le crede” I Cor. 13, 7

Despre acelasi Sfant Pimen, care era mare pentru ca “acoperea pacatele altora”, se povesteste un caz potrivit pentru discutia noastra. Trebuie sa se stie ca, in monahismul ortodox, a face milostenie calugarul, lasand nevointele sale, nu este vazuta ca o virtute, ci ca o scadere. Aceasta pentru ca monahul a implinit toata porunca milosteniei atunci cand s-a lepadat de toate, devenind sarac pentru Hristos. Calugarul poate sa faca milostenie numai din cele pe care i le aduce lumea, dar nu poate sa lase rugaciunea, tacerea si privegherile pentru a se indeletnici cu dobandirea banilor pentru milostenie. Sfintii Parinti spun ca aceasta pornire in calugar este un inceput de mandrie si inselare, caci prin milosteniile acestea materiale vrea sa-si odihneasca cugetul cum ca a facut ceva bun. E un fel de a placea oamenilor. Intr-un cuvant, milostenia materiala e treaba mirenilor, nu a calugarilor. Asadar, un frate a venit la avva Pimen si i-a zis lui: “Seaman tarina mea si fac dintr-insa milostenie”. I-a zis lui batranul: “Bine faci!” Si s-a dus cu osardie si a sporit milostenia. Si a auzit avva Anuv cuvantul, si i-a zis lui avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu asa graind fratelui?” Si a tacut batranul. Dupa doua zile a trimis avva Pimen la fratele si i-a zis lui, ca sa auda si avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltaieri, ca mintea mea era aiurea?” Si i-a zis lui fratele: “Am zis ca seaman tarina mea si fac dintr-insa milostenie”. Si i-a zis avva Pimen: “Am gandit ca pentru fratele tau cel mirean ai grait, iar daca tu esti cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru calugaresc”. Iar el auzind s-a mahnit, zicand: “Alt lucru nu stiu, decat acesta, si nu pot ca sa nu seaman tarina mea”. Deci, dupa ce s-a dus, a facut metanie avva Anuv lui avva Pimen, zicand: “Iarta-ma”. Si i-a zis Pimen: “Eu de la inceput stiam ca nu este lucru calugaresc, dar dupa socoteala lui am grait si m-am straduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mahnit si tot la fel face”.11

Tot acesta spunea ca de va gresi omul si va tagadui, zicand n-am gresit, nu-l mustra. Altminteri, ii tai osardia. Iar de vei zice lui: nu te mahni, frate, ci te pazeste de acum inainte, ii ridici sufletul spre pocainta.12

Aceasta ingaduinta pentru neputintele omenesti o arata cei mai mari asceti ai crestinismului. Nu este nicidecum o aprobare a pacatului, dupa cum vom vedea, ci doar de judecarea pacatului dupa masura celui care il faptuieste. Aceasta este implinirea indemnului Apostolului Pavel de a ne “purta sarcinile unul altuia” (Gal. 6, 2). Prin aceasta se vede daca ascetul, fie ca este pustnic, fie ca-i o simpla taranca zeloata, se nevoieste corect, daca nu impune masura proprie altora, daca nu-i judeca pe altii de pe culmile asprimii sale. Acesti oameni aveau vederea lucrurilor in perspectiva, ei nu judecau pe nimeni la moment. Sfantul Macarie Egipteanul ne indeamna: “Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca “nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinti”.13

A-l judeca pe pacatos raportandu-l doar la pacatele sale inseamna a-L exclude pe Dumnezeu din viata lui. Sfintii aratau intotdeauna atata ingaduinta pentru ca vedeau in toate doar un inceput, un inceput pe care Dumnezeu, conlucrand cu omul, il poate desavarsi. A fi sfant inseamna a sti sa vezi in ce consta acest inceput in fiecare om si sa-l incurajezi, dar mai ales, sa fii cu mare bagare de seama ca sa nu-l stingi.

Aceasta vedere nu este deloc o inventie a unor pustnici ciudati din Pustia Egiptului si a altora de felul lor. Nu este nici macar un siretlic oratoric al Apostolului Pavel, pentru ca acesta n-ar fi facut aceasta daca nu ar fi invatat-o de la Insusi Mantuitorul. Hristos este Cel care a aratat intotdeauna mare ingaduinta fata de neputintele noastre si nu ne-a judecat niciodata dupa pacatele noastre. Ca “nu dupa pacatele noastre a facut noua, nici dupa faradelegile noastre a rasplatit noua” (Ps. 102, 10).

Odata, pe cand statea la masa impreuna cu ucenicii in casa lui Simon cel lepros, s-a apropiat de Hristos o femeie pacatoasa, avand un alabastru cu mir de mult pret, si l-a turnat pe capul Lui (Mt. 26, 6-7). “Iar ucenicii Lui vazand s-au maniat, zicand: “Pentru ce risipa aceasta? Ca se putea vinde scump acest mir, iar banii sa se dea saracilor!” Dar Iisus cunoscand a zis: “Pentru ce faceti suparare femeii? Ca lucru bun a facut pentru Mine. Ca pe saraci pururea ii aveti cu voi, dar pe Mine nu ma aveti pururea. Ca varsand mirul acesta pe trupul Meu spre ingroparea Mea a facut-o. Amin zic voua! Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta, in toata lumea, se va spune si despre ce a facut ea spre pomenirea ei” (Mt. 26, 8-13).

Oare au gresit intr-adevar ucenicii, mustrand risipa de bani facuta pentru mir? Oare nu au reactionat ei conform invataturii pe care le-a dat-o Hristos? Ca ucenicii L-au auzit pe Hristos zicand: “Mila voiesc si nu jertfa” (Mt. 9, 13). Ucenicii au vazut ca Hristos ii mustra pe iudei pentru ca au lasat milostenia si dragostea si se limitau doar la jertfe si arderi de tot. Deci, daca jertfele si arderile de tot nu-i mai placeau lui Dumnezeu, s-au gandit ei, cu atat mai mult nu-i va placea aceasta ungere cu mir. Asadar, ucenicii nu au gresit cu nimic, dar ei au reactionat ca niste zeloti din zilele noastre, fara sa se gandeasca la starea sufleteasca a acelei femei si la gandul cu care a varsat ea mirul pe capul Mantuitorului. Hristos insa i-a ingaduit femeii sa toarne mirul pe capul Lui. Chiar mai mult, Hristos prefera sa-i certe pe ucenici, care au aratat atata ravna pentru milostenie, si sa o laude pe femeie pentru o fapta nedesavarsita, numai ca sa nu o mahneasca. Hristos ii mustra: “Pentru ce faceti suparare femeii?” Apoi o lauda pe aceasta cum nu laudase inca pe nici unul dintre ucenici, zicand: “Adevarat va zic, ca oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta se va vorbi si de ce a facut ea”.

Sfantul Ioan Gura de Aur astfel vede dezlegarea acestui comportament al lui Hristos: “Ca sa-i invete pe ucenici sa nu ceara de la inceput oamenilor mai slabi in credinta cele mai mari fapte. De aceea nici nu judeca in ea insasi fapta savarsita de femeie, ci in legatura cu starea ei sufleteasca. Daca Domnul ar fi vrut sa faca o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeste de ea ca sa afli ca pentru ea a spus acele cuvinte, ca sa nu innabuse credinta ei ce odraslise, ci sa o intareasca mai mult. Le graieste asa ucenicilor ca sa laudam si sa incalzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o fapta buna, chiar daca fapta lui nu-i desavarsit de buna si sa nu-i cerem aceluia de la inceput sa fie cu totul desavarsit. Ca Insusi Domnul voia mai cu seama aceasta se vede de acolo ca El, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8, 20), a poruncit ucenicilor Lui sa aiba punga (In. 13, 29). Dar acum nu era timpul sa indrepte ce se facuse, ci sa laude o fapta buna. Dupa cum daca cineva l-ar fi intrebat inainte de a fi facut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grait asa, tot asa, dupa ce a facut aceasta, Hristos a urmarit un singur lucru, ca ea sa nu se simta stanjenita din pricina mustrarii ucenicilor, ci sa plece mai buna, ajungand mai plina de ravna, datorita blandetii Lui. Dupa ce a varsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreun rost mustrarea. Si tu, dar, daca vezi pe cineva ca face niste sfinte vase si ca le aduce la biserica sau daca vezi pe un om ca impodobeste zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci sa vanda sau sa strice ce-a facut, ca sa nu-i innabusi ravna; dar daca te intreaba inainte de a face, porunceste sa dea saracilor banii ce vrea sa-i cheltuiasca; pentru ca si Hristos tot asa a facut, ca sa nu-i strice inima femeii, si tot ce-a spus, spre mangaierea ei a spus-o”.14

Mi s-a intamplat si mie sa asist la o revarsare a dragostei de felul acesta. In toamna anului trecut a fost invitat la hramul manastirii Noul Neamt arhiepiscopul Serghie al Ternopolului. Acest episcop pur si simplu a fermecat pe toti cu simplitatea sa aristocratica si duhul rugaciunii pe care ti-l transmitea. El este cunoscut si iubit in cercurile calugaresti si ale mirenilor din intreaga Patriarhie Rusa ca unul care a dobandit darul rugaciunii neincetate si aceasta se simtea in toate miscarile sale. Dupa Liturghie, am mers cu totii la masa. Dupa ce au vorbit episcopii, ca mai erau inca trei, pe langa Serghie, li s-a dat cuvantul si altora, preoti si mireni. La un moment dat, s-a ridicat unul dintre binefacatorii manastirii, un patron oarecare, si cu o mimica tipica de om de afaceri din Basarabia, si-a inceput discursul cam asa: “Stiti, si eu cred in Dumnezeu in felul meu...” Si indata mintea mea impatimita s-a gandit: “Unde se mai baga si asta, peste episcopi si preoti cu credinta lui “in felul lui” in Dumnezeu?” Atunci m-am uitat la Inaltul Serghie, sa vad cum arata cand se plictiseste. Dar am fost umilit cand am vazut cum si-a lasat tacamurile la o parte si asculta cu o atentie de copil ceea ce spunea acel om, de parca ar fi auzit cine stie ce lucruri, pe care in alta parte n-ar mai fi putut sa le auda. Fata episcopului s-a luminat de o bucurie negraita cand a auzit cuvintele “cred si eu in Dumnezeu in felul meu”. Atunci mi-am dat seama ca asa este dragostea si adevarata sfintenie. Pot spune ca m-a marcat aceasta intamplare simpla, mai ales ca s-a petrecut chiar in ziua hirotonirii mele, si-mi vine in minte ori de cate ori mi se intampla sa stau de vorba cu un om cu credinta nedesavarsita.

8. Primejdia laxismului

Pogoramintele facute de Sfintii Parinti au un cu totul alt caracter decat pogoramintele propuse de miscarea laxista in Biserica Romano-Catolica din sec. XVII. Nu este vorba aici un laxism ca urmare a unei vieti personale dezordonate si pline de desfatari, dupa principiul: “Fac eu, sa faca si altii, pentru ca-s alte timpuri”.

Sfantul ierarh Luca Voino-Iasinetki, un marturisitor care a traversat lagarele comuniste, in circularele sale isi atentiona preotii sa nu cada in inselarea de a recomanda si altora slabiciunile lor personale, ca pe unele pe care Dumnezeu le iarta usor, ci sa canoniseasca dupa cuviinta.15 Exista, de exemplu, in zilele noastre preoti care zic ca a nu tine cele patru posturi de peste an nu este pacat, deoarece ei insisi nu le tin. Sigur ca in felul acesta se pierde si preotul si cel povatuit de el. Asa am gasit, in cartea unui duhovnic roman foarte vestit,16 o incuviintare de a merge calugarii la nunti si la petreceri, cu argumentul ca si el merge la nunti. Nu cred ca este bine sa se spuna asa ceva, pentru ca, in cazul dat, nu se adreseaza unui frate care a venit sa se pocaiasca in chilia lui, ci vorbeste despre tagma calugareasca la general, care trebuie sa ramana model de asceza si lepadare de lume. Asa laxistii romano-catolici din sec. XVII au ajuns sa spuna ca masturbarea si avortul in primele 40 de zile nu sunt pacate (sirul continua).17 Riscurile acestea trebuie luate in seama, mai ales in vartejul societatii contemporane, cand viata s-a transformat intr-un can-can general.

Diferenta dintre cele doua pricini ale pogoramantului este mare. Daca un preot care nu tine posturile iti spune sa nu postesti, iti pare ca nu faci nici un pacat si nu te indrepti niciodata. Dar cand iti dezleaga postul un preot care el insusi posteste, te mustra cugetul pentru ca te numeri printre cei handicapati, printre credinciosii de la usa bisericii, care nu pot indeplini nici macar lucrurile elementare. In aceasta situatie, penitentul nu percepe dezlegarea postului ca pe o favoare, ci ca pe o amanare, ca pe o lipsa de incredere. De la un timp, el intelege ca se afla in situatia unui baietandru pe care baietii mai mari nu-l lasa in terenul de fotbal, rezervandu-i doar umila placere de a aduce mingea cand cineva o bate aiurea. Este un fel de a spune din partea duhovnicului: “Eu te las sa faci astfel pentru ca esti neputincios si slab, dar cand te vei inzdraveni, va trebui sa faci si tu ceea ce vezi la mine”. Aceste cuvinte insa nu trebuie sa le rosteasca duhovnicul niciodata, ele singure vor bate ca o ciocanitoare in pieptul celui dornic de desavarsire, pana vor razbi.

Sfintii nu faceau niciodata concesii pentru ca ei insisi si le permiteau, ci pentru luciditatea duhovniceasca. Ingaduinta sfantului fata de pacatos, cum am mai spus, avea scopul de a-l incuraja sa faca macar putinul bine pe care il face, pentru ca perseverenta in putin duce la cele mari. Pogoramantul duhovnicesc este o descoperire a Duhului Sfant si presupune angajarea duhovnicului in lupta credinciosului. A face un pogoramant inseamna a lua asupra sa restul de povara pe care nu l-a putut duce cel slab, pentru ca impreuna sa ajunga la destinatie. Aceasta inseamna “a-ti pune sufletul pentru prietenul tau” (In. 15, 13). Asa a fost inteles pogoramantul in traditia ortodoxa dintotdeuna, nu ca o abandonare in pacat, nu ca o credinta netoata ca, pana la urma, pacatele nu sunt chiar atat de mari si poti sa le faci in continuare. Nu. Ci ca un “fa cat poti, chiar daca ceea ce poti este inca putin”.

Conteaza nu performantele, ci efortul de vointa facut de pacatos. De aceea Sfintii lauda nu atat roadele, care la inceput sunt foarte slabe, cat vointa, care la inceput este mai mare decat roadele mari ale celor desavarsiti. Incepatorul trebuie incurajat sa nu se deznadajduiasca cand vede discrepanta atat de mare dintre efortul depus si rezultat, pentru ca Dumnezeu il judeca pentru vointa, caci anume vointa este cea pe care se grabesc sa o atace demonii.

Angajarea in lupta celuilalt cunoaste uneori proportii cutremuratoare. De aceea nu este nici o exagerare a o considera ca pe o punere a sufletului pentru aproapele tau, cea mai desavarsita dragoste. Ca sa ilustrez cum intelege traditia ortodoxa aceasta angajare, voi aduce iarasi un caz din Pateric. Se spune ca a venit unul din batrani la avva Ahila si l-a vazut pe el scuipand sange din gura lui si l-a intrebat: “Ce este aceasta, parinte?” Raspuns-a batranul: “Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui, si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos. Si m-am linistit, si mahnirea am uitat-o”.18

9. Un model de mustrare

Asadar, pana aici am discutat necesitatea pregatirii ascultatorului pentru primirea adevarului. Modelul paulin de predica ne recomanda in acest sens o usoara catehizare a ascultatorului, adica, pur si simplu, sa-i povestim despre Hristos. Totodata nu trebuie sa uitam ca acest ascultator n-ar avea nevoie de sfaturile noastre daca nu ar fi necredincios, adica daca nu ar trai intr-un cu totul alt sistem de valori decat cel crestin. De aceea este normal ca lui sa-i para stranii, neintelese multe din lucrurile care unui crestin ii par normale. Aceasta nu trebuie sa ne indigneze. Despre Hristos se poate povesti in multe feluri si pe intelesul tuturor. Sa nu uitam ca Dumnezeu, cand a vrut sa vina in lume, a vestit nasterea sa printr-un inger in chip de stea, pentru intelegerea paganilor. Dar Dumnezeu a facut astfel pentru ca acei magi persani nu erau obisnuiti sa primeasca vesti de la ingeri, ca evreii, ci toate le citeau din stele. Dumnezeu a ales aceasta cale tocmai pentru a-i rusina pe iudei si astfel sa faca inceputul intoarcerii neamurilor la El.

Prin urmare, si predicatorul ortodox, pentru a se face inteles, de multe ori trebuie sa renunte la termenii traditionali si sa adopte un limbaj accesibil ascultatorului. Aceasta nu presupune defel admiterea erorilor dogmatice, adica hulei, pentru ca asta ar insemna sa nu-si indeplineasca scopul, propovaduind altceva decat ceea ce si-a propus.

In primul rand, trebuie sa renunte la aerul ca tot ce spune el trebuie neaparat crezut. Nu exista nici o indoiala ca credinta crestina este singura adevarata, insa exista posibilitatea ca tu, cel ce predici, sa nu fii pe masura desavarsirii crestinismului. In cazul acesta trebuie sa lasam mai mult loc Duhului Sfant sa lucreze si mai putin istetimii noastre. Discutia trebuie sa aiba mai mult caracterul unei cautari comune, decat a unei lectii, a unei impuneri.

Dupa ce am vorbit atata despre folosul laudelor si al ingaduintei pe care o aratam incepatorului, trebuie sa recunoastem si necesitatea mustrarii. Si daca a lauda este o stiinta, a mustra este o stiinta si mai mare. De multe ori o simpla mustrare il poate alunga pe cel slab din Biserica. Apostolul Pavel, cand a vrut sa-i mustre pe homosexualii din Roma, si-a construit mustrarea pe etape. Dupa ce i-a laudat pe romani ca “credinta lor se vesteste in toata lumea” (1, 8), dupa ce le-a vorbit despre marea dragoste pe care le-o poarta si chiar s-a identificat cu ei prin cuvintele “ma mangai impreuna cu voi prin credinta noastra laolalta, a voastra si a mea” (1, 12), Apostolul ii pregateste pentru o discutie mai dura.

Mai intai le spune ca “este dator si elinilor, si barbarilor, si invatatilor si neinvatatilor” (1, 14), aratand ca cele ce le va spune nu se adreseaza numai lor, ci lumii intregi. Este, totusi, o mare consolare sa stii ca nu esti certat numai tu. Spunand ca este “dator”, Apostolul ca si cum ar spune: “Eu insumi nu v-as mustra cu nimic, daca nu as fi dator”. Pe urma face o afirmatie foarte generala despre dreptatea si mania lui Dumnezeu: “Caci mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea si peste toata nedreptatea oamenilor care tin nedreptatea drept adevar” (1, 18). Este un fel aristotelic de a pregati discutia, definind conceptele, adica: “Sunteti de acord ca nedreptatea trebuie pedepsita?” In felul acesta Sf. Pavel arata ca nici Dumnezeu nu este setos de a pedepsi, ci pedeapsa se impune de la sine, pentru mentinerea echilibrului si armoniei afectate de faradelege.

Mai incolo vedem ca, de fapt, nu Dumnezeu este cel ce pedepseste, ci oamenii, prin ceea ce fac, “isi iau in ei insisi rasplata cuvenita ratacirii lor” (1, 27). Cea mai mare pedeapsa este aceea de a fi lasati de catre Dumnezeu sa faca ceea ce vor, dar si aceasta a facut-o Dumnezeu abia dupa ce ei insisi au aratat ca nu vor sa-L aiba pe Dumnezeu in cunostinta (1, 28).

Apostolul Pavel propovaduieste un Dumnezeu timid, care nu indrazneste sa se impuna celor care nu-L vor, dar totodata le arata romanilor ca cei care se despart de acest Dumnezeu se nenorocesc. Homosexu-alitatea este doar un aspect al nenorocirii care se abate peste cei necredinciosi. Necredinta este prezentata ca o molima care aduce cele mai grozave boli, pana la intunecarea mintii (1, 21-22).

Asadar, nu homosexualitatea este pedepsita, ci ea insasi este o pedeapsa. Si ca sa faca inteleasa paguba homosexualitatii o asociaza cu alte cusururi. Altfel, cei care nu vedeau in homosexualitate decat placerea lor organica, pur si simplu n-ar fi inteles de ce este ea atat de rea. Si Apostolul incepe sa enumere: “Plini fiind de toata nedreptatea, de desfrinare, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de purtari rele, barfitori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, ocaratori, semeti, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, nesupusi parintilor, neintelepti, calcatori de cuvant, fara dragoste, fara mila” (1, 29-31). Iar la urma Apostolul spune ca “acestea toate sunt vrednice de moarte” (1, 32).

Aparent, prin acest verdict Pavel ii condamna la moarte pe homosexuali, in realitate insa le da o mare nadejde. Pentru ca intr-un fel este sa citam un verset separat din Levitic, fara nici o introducere si fara nici o explicatie, prin care homosexualii trebuie dati mortii, si alta este a spune ca homosexualii sunt vrednici de moarte laolalta cu toti cei ce au cusururile enumerate mai sus. In acest caz, nadejdea nu-l paraseste pe homosexualul mustrat, pentru ca el vede ca nu exista nici un om care sa nu sufere macar de unul din pacatele amintite de Pavel.

Apostolul prezinta pacatul ca pe o boala, care nu mai are nici o nevoie sa fie pedepsita, pentru ca ea insasi este inceputul mortii. Aratand ca singurul motiv al imbolnavirii este necredinta si instrainarea de Dumnezeu (1, 21), Pavel lasa sa se inteleaga ca si remediul acestei boli si izbavirea de moarte este intoarcerea la Dumnezeu. Intoarcerea pare foarte usoara dupa ce au auzit toate laudele aduse credintei puternice a romanilor de la inceputul cuvantarii, neam binecuvantat din care faceau parte si ei, homosexualii de pe vremea lui Pavel.

10. Aprinde foc in jurul ascultatorului

Dumnezeu nu este un medicament amar care se da cu de-a sila, ci un fruct oprit si inaccesibil. Asa trebuie prezentat Dumnezeu ascultatorului, daca vrei ca acela sa devina curios de Dumnezeu. Dumnezeu Insusi se da pe Sine in acest fel, El te “seduce”, cum se exprima Cabasila, si te paraseste cand nu te astepti. Sfantul Macarie Egipteanul, si nu numai el, ne vorbeste de aceasta parasire in care ne arunca Dumnezeu, comparand-o cu o lectie pe care o da mama copilului. Asa cum mama isi trage mana lasandu-l pe copil sa paseasca singur, chiar daca acesta mai cade pe jos si se loveste, tot asa si Dumnezeu isi retrage din cand in cand harul, pentru a-l maturiza pe ascet. Deci, daca Dumnezeu se da in acest fel pana si marilor asceti, de ce ar trebui ca predicatorii sa-L bage pe Dumnezeu pe gat ascultatorului.

Cei care se simt “chemati” la predica in felul acesta protestant, vor reprosa: “Bine, bine, dar daca vom taragana atata cu oferirea lui Dumnezeu, pana la urma omul poate sa moara si sa nu mai creada!”

O convertire poate sa dureze ani si zeci de ani. Dar sunt unii care vor sa cuprinda tot crestinismul intr-o singura discutie si se minuneaza cand cineva ramane rece la cuvintele lor. Aceasta atitudine o au cei care isi atribuie lor insisi toate meritele intr-o convertire, uitand ca mai exista si Dumnezeu. Hristos spune ca El, nu predicatorii, a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi. De aceea, sa nu avem nici o indoiala ca Hristos stie sa se descopere pacatosului si in lipsa noastra, si fara noi. Trebuie sa scoatem din mintea noastra ideea ca anume prin noi vrea Dumnezeu sa-l cheme la Sine pe cutare. Noi putem incerca, e chiar de datoria noastra, dar nu ne putem face un plan de convertiri, ca si protestantii: “Asa, trebuie sa-l convertesc pe vecinul cutare, batranica cutare sta singura, ii duc niste cartofi si-o convertesc”. Acesta nu este duhul predicii crestine, ci un duh de competitie pioniereasca.

Cand eram pionier existau asa numitele “stelute” formate din cinci pionieri-”timurovisti”, care aveau misiunea sa umble pe la batrani si sa-i ajute la gospodarie. De regula, copiii nu faceau acest lucru din dragoste pentru batrani, ci totul se transforma intr-o competitie care mai multi batrani viziteaza. Asa este si in cazul convertirilor la norma, se uita dragostea, se uita chiar Hristos. Totul se transforma intr-un examen de istetime care iti gadila orgoliul tau de sofist de mahala.

Astfel de convertiri nu valoreaza nimic. Tocmai din cauza acestor predicatori cu apucaturi protestante s-au umplut bisericile de oameni care dau buzna la potirul euharistic, desi Hristos inca nu a lucrat in inimile lor.19 Sunt o multime de oameni care se afla intr-o stare mai jalnica decat erau pana la convertire, pentru ca acum batjocoresc si cele sfinte, adusi cu forta de cate un membru inflacarat al ASCOR-ului sau de catre vreun vecin proaspat convertit.

In iarna lui 2000 am fost la Moscova la un simpozion organizat de Patriarhia Moscovei. Nu stiu cum s-a intamplat, ca am intrat in vorba cu un profesor din Danemarca, fost romano-catolic si convertit la ortodoxie de cativa ani. Era preocupat de Efrem Sirul si chiar mi-a promis sa-mi trimita niste carti la manastire. M-am gandit ca e bine ca mai sunt si romano-catolici convertiti la ortodoxie, nu numai invers. Am intrat in sala si ne-am asezat fiecare unde-si avea locul, ca erau cam la 5000 de oameni. Tocmai se nimerise sa ia cuvantul profesorul Leonid Ilici Osipov de la Academia Teologica din Zagorsk, pe o tema foarte delicata: “Mistica romano-catolica”. Profesorul a vorbit asa cum trebuie sa vorbeasca orice crestin ortodox. La pauza, se apropie de mine danezul foarte revoltat: “Ati auzit ce a zis Osipov? Asta-i satana, numai satana poate sa vorbeasca asa despre sfanta Maria Tereza si despre Francisc de Assisi!” Imi vorbea asa, cautand sa obtina sustinerea mea. Eu insa l-am consolat si i-am zis ca aceasta nu este o parere personala a lui Osipov, si i-am atras atentia ca acela a citat din Sf. Ignatie Briancianinov si din alti Sfinti ortodocsi. Zic: “Aceasta este parea generala a Sfintilor ortodocsi despre sfintii si mistica romano-catolica. Dumneavoastra nu sunteti ortodox?” Atunci fostul romano-catolic s-a maniat si mi-a zis: “Daca aceasta este Ortodoxia l-a care m-a convertit mitropolitul (N.), sa stiti ca eu de azi nu mai sunt ortodox!”

Mitropolitul (N.) se pare ca a fost intr-adevar istet la cuvant, daca a convertit un profesor trecut de 50 de ani. Ramane insa un mister, ce anume i-a povestit mitropolitul (N.) acestui om, pentru ca despre ortodoxie nu i-a povestit. Exista acest fel de viclenie romano-catolica de a converti pe om cu orice mijloace. Canta-i din clarinet, du-te cu el la discoteca, pune-i televizor in biserica, binecuvanteaza-i prezervativele. Nu vreau sa par nici eu istet cand spun asta, dar toate acestea le-a facut Biserica Romano-Catolica.

Asadar, nu avem nici un drept sa atragem pe oameni in Biserica oferindu-le alta momeala decat pe Hristos. Momeala Bisericii este Potirul euharistic, pentru aceasta vin oamenii la Biserica. Altfel ajungi la replici de felul pe care le-am auzit la cineva: “Vai, Biserica Catolica e mult mai faina! N-ai vazut, papa canta la clarinet?” Altora le place sa joace fotbal cu pastorul, altora sa danseze in biserica. Numai Hristos ramane la fel de necunoscut, poate chiar din ce in ce mai necunoscut.

Un prieten, profesor la Seminarul de la Noul Neamt, care conducea o echipa de misionari, mi-a zis odata: “Ce prost eram eu la inceput, puneam mana pe cate o clasa de copiii sau studenti si-i aduceam cu hurta la Impartasanie, gandind ca cu asta se incheie convertirea lor. Dar acum inteleg ca acesta este numai inceputul si nu intotdeauna cel mai potrivit, si numai Hristos duce la capat orice lucrare inceputa. Nu-i greu a aduce pe cineva la Impartasanie, greu este ca el sa ramana in Biserica si sa devina un credincios adevarat, un madular viu al Trupului lui Hristos. Dar asta nu o poate face nici un misionar, aceasta este taina lui Hristos care lucreaza in inima omului”.

Contributia noastra la convertirea unui om nu doar ca trebuie sa o vedem minima, din smerenie, ci ea chiar trebuie sa fie minima cu adevarat, pentru a lasa mai mult loc lui Hristos. Incepatorul absoarbe totul, ca un burete, de aceea, sa ne abtinem de la a-l indoctrina cu viziunile noastre personale, sa nu-i transmitem numaidecat felul nostru de a fi, gesturile si modulatiile vocii, asa cum se intampla in cazul duhovnicilor paranoici. Sa-i dam sa citeasca Sfintii Parinti, ca ei stiu ce sa faca cu el.

Neofitul trebuie sa devina madular al Trupului lui Hristos, dar ce anume va fi el, mana, ochi, ureche sau gura (I Cor. 14-31), numai Hristos stie. Fiecare om are firea sa, trecutul sau, sensibilitatea sa. Pe acestea Dumnezeu nu cauta sa ni le schimbe, dupa cum spune si Sf. Macarie Egipteanul: “Omul isi pastreaza firea, dar isi schimba sufletul prin proprie vointa. El ramane cum era, bland sau aspru, moale sau activ, dar isi consacra toata vointa slujbei dumnezeiesti si este bine placut Domnului, indiferent de firea lui. Dumnezeu primeste bunavointa omului si nu-i cere sa-si schimbe trupul, ci ii cere sa-si schimbe sufletul, mintea, gandirea. Dumnezeu nu cere schimbarea trupului, ci schimbarea sufletului. El chiar permite ca sfintii sa aiba slabiciuni trupesti si neputinte. Nici chiar Apostolii nu puteau intotdeauna sa faca minuni, sa vindece bolnavi sau sa invie morti. Pavel se plangea de “ghimpele” din trupul sau pe care Domnul nu voia sa i-l ia (II Cor. 12, 7). Caci daca Apostolii ar fi putut face toate cate ar fi voit, atunci i-ar fi determinat pe toti sa creada in mod fortat. Hristos mereu spunea: “Cine are ochi de vazut si urechi de auzit”.20

La intrebarea ce este pocainta, in una din scrisorile sale, Sf. Teofan Zavoratul a spus ca “pocainta inseamna a aprinde foc in jurul tau”. Ca precum cel cuprins de flacari cauta scapare, asa si sufletul, daca va vedea ca toata lumea arde in jurul sau, va alerga la Dumnezeu. Am gasit aceeasi comparatie si la Macarie Egipteanul: “Dintr-o casa cuprinsa de foc - zice Sfantul -, cel care vrea sa se salveze fuge gol, in timp ce acela care vrea sa-si mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeste piere in flacari, odata cu acestea... Pentru un castig neinsemnat, se prapadeste prin propria-i vointa, din cauza intarzierii, a amanarii”.21

Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel in ascultatorii sai din Roma. Daca ne vom uita bine, vom vedea ca Apostolul nu a lasat nici o crapatura prin care ascultatorul sa poata fugi de Hristos. Acesta nu mai poate da nici traditionala replica: “Ia mai lasa-ma in pace sa-mi traiesc viata asa cum vreau”, pentru ca Pavel i-a vorbit mai inainte si i-a demonstrat ca toate nenorocirile i se intampla tocmai din cauza asta.

De fapt, Apostolul nu a facut decat sa prezinte grozavia autonomiei, vazuta ca rupere din intreg, ca autoexcomunicare, l-a care s-a dedat omul.

Iata ca Apostolul Pavel le prezinta iadul nu ca pe o pedeapsa cu foc, ci ca pe o abandonare din partea lui Dumnezeu. Ioan Gura de Aur spune ca “pedeapsa mai cumplita decat iadul este sa nu iei parte la slava vietii vesnice”.22 Ii mai si lasa sa creada ca Dumnezeu nu va face nimic pentru salvarea lor pana cand ei insisi nu o vor vrea, “ca precum n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta, asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor, sa faca cele ce nu se cuvine” (1, 28). Dar totodata, li se sugereaza si partea cealalta a acestui verset, ca daca ei vor incerca sa-L aiba pe Dumnezeu in cunostinta si Dumnezeu va binevoi spre ei. Adica ii declara stapani absoluti ai propriului destin, lasand la libera alegerea intoarcerea lor la Dumnezeu.

Este foarte important sa nu ranim liberul arbitru al ascultatorului, pentru ca atunci facem un lucru pe care nici Dumnezeu nu-Si permite sa-l faca. Destul este sa aprindem acel foc in jurul lui, care niciodata nu stim din ce poate sa izbucneasca. Cel mai sigur mod de a-l aprinde este rugaciunea tainica pentru acel om, rugaciune cu lacrimi si cu multa dragoste, tinand minte ca “a te ruga pentru aproapele inseamna a-ti varsa sangele pentru el”.23

“Iisus a venit pe pamant sa aprinda un foc; nu un foc material, mistuitor, ci un foc spiritual, duhovnicesc, care lumineaza sufletele, le pune la incercare, topindu-le ca pe aur. Acest foc a lucrat in Apostoli, l-a orbit pe Pavel si i-a luminat mintea. Acest foc s-a aratat lui Moise in rugul aprins care totusi nu se mistuia. Acest foc l-a luat pe Ilie de pe pamant sub forma carului. Acest foc il cerea David strigand: “Boteaza-ma, Doamne, si cearca in foc rarunchii si inima mea”... Acest foc a ars in inima lui Cleopa si a tovarasului sau cand le-a vorbit Iisus pe Drumul Emausului. Acest foc ii lumineaza pe ingeri. Acest foc lumineaza mintea omului credincios si ii aprinde inima. Acest foc alunga duhurile demonice, arde pacatul, este puterea invierii, mijloc al nemuririi. Sa ne rugam sa vina si peste noi acest foc, sa devenim si noi sfesnice de lumina in lume, ca lumea sa fie cucerita pentru Domnul si sa nu mai rataceasca in intuneric”.24

Sfintii Parinti despre predica si predicatori

In general, ideea de a te asemana cu Apostolii si cu Sfintii Parinti e ademenitoare. Sfantul Ignatie Briancianinov scria ca “unii, dupa ce au citit in Sfanta Scriptura ca dragostea este cea mea inalta dintre virtuti (I Cor. 13, 13), ca ea este Dumnezeu (1 In. 4, 8), incep si se silesc indata sa dezvolte in inima lor simtamantul dragostei, il amesteca in rugaciunile lor, in cugetarea lor la Dumnezeu, in toate faptele lor”.25 Desi, continua Sfantul, acestia trec cu vederea ca “inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu”, iar dragostea este incununarea celor desavarsiti. Acelasi lucru se intampla si in cazul predicii. Oamenilor le pare ca a predica este foarte usor, mai usor decat a priveghea si a posti. Si, citind ca “cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si multime de pacate” (Iac. 5, 20), incep sa se ingrijeasca de mantuirea altora cu o ravna care, de cele mai multe ori, nu le mai lasa timp sa-si vada si de mantuirea lor personala.

Predicatorii sunt intr-adevar la mare cinste inaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spune ca “preotii care isi tin bine dregatoria sa se invredniceasca de indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvantul si cu invatatura” (I Tim. 5, 17). Propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu este chiar mai mare decat milostenia si ingrijirea de orfani si de vaduve. De aceea au si zis Apostolii: “Nu este drept ca noi, lasand de-o parte cuvantul lui Dumnezeu, sa slujim la mese” (F. A. 6, 2). Sfantul Paladie, parca talcuind aceste cuvinte, zice in dialogul istoric cu Teodor, diaconul Romei: “Teodore, sa nu socotesti ca savarseste un lucru deosebit cel care indestuleaza cu alimente pe cel flamand, ci acela care elibereaza sufletul din ignoranta. Se gaseste usor cel ce indestuleaza pantecele infometat; el ofera [alimente] fie gratuit, fie cu bani, paine sau legume; insa se gaseste cu greu cel ce hraneste [duhovniceste] cu cuvantul, iar aflandu-se, fie ca nu este crezut, fie ca abia este crezut, pentru ca duhurile viclene se impotrivesc intotdeauna mantuirii sufletelor”.26

Sfantul Grigorie Dialogul, vrand sa laude slujirea cuvantului, a zis: “Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta cu cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta mai mult este decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviat Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale”.27

Propovaduirea, sub toate aspectele ei, este o forma de manifestare a dragostei. Exista, desigur, pareri contrarii despre predica. Astfel, sunt vestite cuvintele Sf. Isac Sirul, cum ca a te liniste departe de lume este mai mare decat a converti popoare intregi la crestinism. Exista insa si altele, care spun contrariul. Asa, Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos (21 iulie), dupa patruzeci de ani de vietuire in pustie, i-a zis ucenicului sau Ioan: “Eu ma duc in lume sa mantuiesc pe altii si sa ma fac de ocara oamenilor, ca aici in pustie noi nu vom mantui pe nimeni inafara de noi”. De aceeasi parere este si marele Macarie Egipteanul. Acesta zice ca pana si cei care au ajuns la vederea luminii necreate nu sunt lasati de Dumnezeu intr-o permanenta stare de contemplare, “pentru a purta grija de fratii lor mai slabi prin cuvant si prin exemplul lor de viata”. “Cine ar ramane permanent pe ultima treapta a desavarsirii, cu ochii sufletului privind neincetat la viziunile ceresti, nici n-ar mai sti de nevoile lui trupesti, ar sta nemiscat si ascuns, imbatat de fericire; dar prin aceasta n-ar mai fi folositor celorlalti frati ai sai. Or, Dumnezeu cheama la mantuire pe toti oamenii, nu numai pe cativa!”.28

Si, cu toate acestea, Apostolul Iacov ii atentioneaza pe cei ce se simt atrasi de aceasta slujire: “Nu va faceti multi invatatori, fratii mei, stiind ca [noi, invatatorii] mai mare osanda vom lua” (Iac. 3, 1).

Asa cum nu toti au darul vindecarii si al facerii de minuni, tot asa nu toti au darul cuvantului. Iar daca ar fi sa urmarim logica Sf. Grigore Dialogul, ca a invia un mort este mai putin decat a intoarce un suflet la pocainta, atunci vom intelege cati sunt cei care au cu adevarat darul cuvantului. In Paterice si in Vietile Sfintilor exista o multime de calugari care inviau morti, dar ei au folosit pe foarte putini oameni. Pe cand un Macarie Egipteanul, Efrem Sirul sau Ioan Gura de Aur au infasurat secolele ca intr-o plasa cu cuvintele lor, pescuind milioane si milioane de suflete pentru Hristos.

Puterea cuvantului este un dar al Duhului Sfant, pe care nu o poate spori cunoasterea viclesugurilor oratoricesti. Nu poti ajunge un bun predicator numai cu ceea ce inveti la cursurile de pastorala, trebuie sa mai si traiesti macar putin Evanghelia. Nu e destul sa deprinzi tehnica de expunere a lui Ioan Gura de Aur, trebuie sa deprinzi si din felul lui de viata. “Cei bogati in Duhul Sfant - zice acelasi Macarie - nu se golesc niciodata vorbind altora si inviorandu-i, ci din contra: luminandu-i pe altii, ei se lumineaza pe sine insusi si mai mult. Din ei tasneste Duhul afara ca dintr-un izvor ce nu mai seaca. Insa cei saraci in Duhul Sfant, chiar daca stiu sa vorbeasca duhovniceste, din memorie, din ceea ce au citit prin carti si au invatat de la altii, acestia nu poseda o comoara proprie a Duhului si raman goi, iar pe altii ii invioreaza doar momentan, neavand putere sa lucreze in inimile lor... Cine nu simte focul aprins in inima pentru Hristos sa nu indrazneasca sa predice, caci va induce in eroare si pe altii si va da socoteala pentru aceasta”.29

De fapt, pana si ascultatorul neinitiat isi da seama de falsitatea oratorului, chiar, mai ales, acesta. E destul sa deschizi o revista teologica si gasesti acolo cele mai bune exemple despre cum nu trebuie sa vorbim despre credinta. Oameni care nu numai ca sunt departe de a fi trait cele despre care scriu, dar lipsiti pana si de o cat de mica bruma de talent la scris. Te intrebi, de ce scriu? Numai ca sa adauge o pata la cele pe care le-a pus regimul ateist pe Biserica si pe slujitorii ei? Numai ca sa arate revista vecinilor sau chiar si comisiei la doctorat? Cred ca daca s-ar scoate de la doctorat obligatia de a prezenta articole publicate, nu am mai avea reviste de teologie.

Prima dovada a lipsei de har este alambicarea, conglomeratul de citate greoaie, de neologisme si termeni de specialitate. Simplitatea este cea mai buna dovada a nepatimirii, a prezentei Duhului Sfant. Talasie Libianul spunea ca “nepatimirea cea mai inalta face gandurile simple”.30 Parca referindu-se la doctoranzii de astazi, Sf. Ioan Gura de Aur scria: “Cel care-si alcatuieste cuvantul sau cu cuvinte grele la auz este impovarator pentru ascultatori si sileste de cele mai multe ori sufletele lor sa nu-i primeasca cu draga inima spusele, neputand suporta greutatea lor. Pe cand omul care-si face variat cuvantul sau, omul care face ca in cuvantul sau ideile usoare sa fie mai multe decat cele grele, omul acesta reuseste sa faca sa dispara greutatea cuvantului sau, odihneste sufletele ascultatorilor, convinge si familiarizeaza cu tema cuvantarii sale”.31

Este important, deci, sa vorbim numai despre lucrurile pe care le-am cunoscut prin proprie experienta. Nu ne cere nimeni sa vedem lumina taborica, pentru ca si cei carora ne adresam nu au vazut-o. De multe ori chiar oameni cu o vietuire foarte inalta nu s-au putut face intelesi de pacatosi, tocmai din cauza ca aceia uitasera psihologia pacatosilor. Un astfel de exemplu il da si Sf. Ignatie Briancianinov in experientele sale ascetice, cand un staret, de altfel sfant, i-a dat sa citeasca unei cunoane o carte cu totul nepotrivita.

Destul ne este noua sa ne adresam celor deopotriva cu noi. Lumea este etajata si Dumnezeu a lasat diferite caractere si sensibilitati, care au un mod special, propriu de a intelege lucrurile. Si pentru acestia Dumnezeu vrea sa aiba un purtator de cuvant. Daca crezi ca ai un astfel de cerc de ascultatori, vorbeste-le, daca nu, nu-l cauta.

Putini au fost cei care s-au putut face intelesi de toti, chiar si dintre Sfinti. Unii se adreseaza desfranatilor, altii se adreseaza calugarilor, unii necarturarilor, altii intelectualilor, artistilor. Acestia din urma sunt cei mai dificili. Unii credinciosi, auzind sau citind ceva adresat acestora, se tulbura, se smintesc. Dumnezeu insa stie ce este in inima fiecaruia. De aceea nu intotdeauna le este de folos “celor slabi” sa cunoasca invataturi adresate altei tagme decat cea din care face parte. Sf. Ignatie Briancianinov nu recomanda nici macar ca monahii din viata de obste sa citeasca sfaturile pentru pustnici, ce sa mai vorbim despre diferenta dintre sfaturile date unui casatorit si unui calugar.

Asadar, nimeni nu va gresi daca va spune doar ceea ce el insusi a trait. Este rusinos sa citesti un articol despre efectele rugaciunii lui Iisus scris de vreun student. Pentru aceasta exista Sfintii isihasti. Dar a scrie despre o anumita etapa a pocaintei, pe care tu insuti ai parcurs-o, este lucru binecuvantat. Este ceea ce i-a poruncit Iisus demonizatului pe care l-a vindecat si care Il ruga sa-L ia cu El: “Mergi in casa ta, la ai tai, si spune-le cate ti-a facut tie Domnul si cum te-a miluit” (Mc. 5, 19).

In felul acesta nu ne vom atrage mustrarile Duhului Sfant, care graieste prin Parinti: “Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori... Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu”.32

“Barbatii mari si sfinti de la inceput - scrie Ioan Gura de Aur -, nu erau iscusiti nici in una nici in alta: nu cunosteau nici arta cuvantului, dar nu stiau nici carte. Si acolo unde pare de absoluta trebuinta talentul oratoric si instructia in scoala, acolo acei barbati mari erau lipsiti si de una, si de alta; cu toate acestea, au depasit atat de mult pe cei care le stapaneau, incat acestia, in comparatie cu ei, pareau mai neiscusiti decat niste simpli copii. Intr-adevar, daca puterea de convingere ar sta in cuvinte, iar filozofii, stapani si pe stiinta de carte, si pe talentul oratoric, n-au fost in stare sa convinga pe nici un stapanitor de popoare, pe nici un tiran, in timp ce Apostolii, cei neinvatati, cei simpli, sunt cei care au dobandit comorile intelepciunii, si nu filozofii, cei care au studiat cu grija si cartea, si arta oratorica. Prin urmare, intelepciunea adevarata si adevarata stiinta de carte nu este alta decat frica de Dumnezeu”.33

Sfintii, prietenii prostituatelor

Nu demult, am invatat de la o batrana din Bogaltin ce este crestinismul. Schitul unde ma aflu este mic si, la sarbatori, daca se aduna cate 30-40 de oameni la slujba. In timp ce parintele marturisea, femeia aceasta m-a prins de-o parte si mi-a zis ca vrea sa ma intrebe ceva. Zice: “Parince, as vre sa va intreb ceva, da’ numa’ daca se poate. Vad ca ziceti frumos la predica si cititi prin carti. Oare n-ati gasit nicaieri scris pentru ceea ce va intreb eu...” Credeam ca vrea sa ma intrebe ceva pentru ea, pentru ca nu stie sa citeasca. Ea insa a continuat, incepand sa lacrameze: “Parince, este la noi in sat un om care si-o omorat socru’, s-o stat 12 ani in puscarie. El nu vine la biserica, ca se rusineaza. Odata numai o venit, si s-o uitat asa, si s-o dus. Oare n-o fi si pentru el iertare? N-ar putea oare Dumnezeu sa faca cumva sa-l ierte? Ca eu asa ma gandesc pentru el, ca poate este iertare”. Femeia aceasta, care nu stia nici macar vreo pilda din vietile Sfintilor, lacrama cand imi spunea acestea, de parca ar fi vrut sa zica: “Poate ca Dumnezeu il iarta, ca eu, daca as avea puterea Lui, l-as ierta”.

Aceasta este splendoarea sufletului omenesc, care din fire este crestin.34 Femeia aceasta nu a fost instruita de nimeni, dar in ea a rabufnit suma intregii invataturi pe care a adus-o Hristos. Aceasta nu este doar o invatatura, ci este totodata si cea mai mare putere pe care a dat-o Hristos oamenilor: puterea de a ierta pacatele.

De la aceasta femeie am inteles in ce consta setea omului de a se asemana cu Dumnezeu. A fi ca Dumnezeu inseamna a ierta pacatele. Toata puterea lui Dumnezeu poate fi rezumata la aceasta.35

Femeia aceasta nu doar ca nu-l judeca si nu numai ca l-a iertat, ea intuia ca trebuie sa existe si o cale de a-l izbavi pe acela de pacate.

Daca ar trebui sa spun ce este cresti-nismul numai intr-o singura propozitie, as spune: “Crestinismul este nevoia teribila de a ierta pacatele altora”.

Aceasta nevoie este atat de teribila, incat ne caracterizeaza ontologic. Oamenii obisnuiti, adica patimasi, nu o realizeaza. Insa sfintii, inaintand pe calea desavarsirii, care nu este altceva decat restaurarea adevaratei noastre naturi, au descoperit-o printre daramaturile fiintei omenesti, ca pe un ulcior cu galbeni ascuns si uitat demult. Asa cum un ulcior cu galbeni gasit sub daramaturi ajunge sarmanului sa-si faca o casa noua, tot asa si aceasta nevoie ontologica de a ierta pacatele e suficienta pentru a restaura daramaturile omenitatii noastre.

Sfintii stiau de la Mantuitorul ca un astfel de ulcior cu galbeni exista in fiecare dintre noi. Caci Hristos a zis: “Nu judeca si nu vei fi judecat”. In rugaciunea pe care a dat-o ca model oamenilor, Hristos ne invata ca Dumnezeu ne iarta pacatele, precum si noi iertam gresitilor nostri. De aceea goana dupa nejudecare a constituit intotdeauna indeletnicirea de capetenie a marilor asceti ai Ortodoxiei. Aceasta este lucrarea esentiala a fiecarui crestin. Ea trebuie sa prevaleze inaintea tuturor celorlalte nevointe, mai bine zis, celelalte nevointe sunt numai uneltele, lopata de care ne folosim pentru a dezgropa aurul nejudecarii.

Nici o nevointa nu este mantuitoare. Ca sa ne dam seama cat de stupide sunt toate nevointele e destul sa zicem: “Si ne iarta noua gresalele, precum postim sau priveghem”. Omul impatimit se mandreste zadarnic cu ele, ca fariseul din Evanghelie. De aceea, incepatorilor nu li se recomanda sa faca mari nevointe, pentru ca, in loc sa le fie de folos, ii arunca in mandrie si mai mult ii indeparteaza de Dumnezeu. De multe ori, atunci cand vedeau ca se mandresc de ceva, Sfintii faceau cate o trasnaie. Asa, de exemplu, Sfantul Pimen se ducea in fiecare noapte si inconjura satul din apropiere, ca sa nu se mandreasca de faptul ca e mare pustnic si nu se suie in sat.36 Acea nevointa este buna, care ne face sa ne vedem pacatele noastre, iar daca, fie ca postind incepi sa-i vezi pe cei care nu postesc, fie ca rugandu-te incepi sa-i vezi pe cei care nu se roaga, inseamna ca nu te nevoiesti corect. Atunci esti ca un copil care se pune pe burta la malul iazului si numai face galagie in apa, ca si cum ar inota, dar nu inoata.

Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celalalt, un exercitiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaste si imbunatati pe noi insine. Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi, poate chiar un fel de proiectie a noastra in exterior. De aceea, ceea ce vedem noi in aproapele nu este altceva decat noi insine, vedem in aproapele doar neajunsurile si patimile de care noi insine suferim. De exemplu, coboara un preot dintr-o masina foarte luxoasa, insotit de o femeie frumoasa, iar in urma lor un tanar le duce bagajul. Daca cineva e iubitor de avere, va zice: “Ce masina are popa!” Cel desfranat va zice: “O, ce femeie are popa!” Cel ingamfat va zice: “O, are slugi popa, nu poate sa-si care singur bagajele!” Daca insa cineva traieste in feciorie, poate sa creada ca femeia este sora preotului, si chiar poate sa-i para ca seamana cu el. Daca n-are patima pentru avere, poate crede ca masina e imprumutata sau nici sa nu o bage in seama. Daca este smerit, va zice: “Ce fericit este fratele ca s-a invrednicit sa duca valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil in ea sunt vesmintele preotesti si alte lucruri sfinte”. Fiecare deci se vede in celalalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vietii noastre duhovnicesti. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea ca aproapele este viata noastra.

Dumnezeu ne da noua ceea ce vedem noi in aproapele. De vom vedea sfintenie, sfintenie dobandim, iar de vom vedea rautate, rautate primim in noi insine. Aproapele este un fel de vistierie la care alergam cu mintea pentru a lua sfintenie sau patimi, in functie de inima noastra. De aceea Apostolul Pavel ne si indeamna: “Fratilor, chiar de va cadea un om in vreo greseala, voi, cei duhovnicesti, indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blandetii, luand aminte la tine insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita” (Gal. 6, 1). De regula, ascetii care au cazut in pacate mari, despre care ne marturisesc patericele, au ajuns la aceasta din cauza ca judecau pe altii. Dumnezeu da aceasta lectie pentru a ne dezvata sa judecam pacate straine. Asa pentru multi, caderea s-a facut prilej de mai buna pocainta, ceea ce arata ca Dumnezeu da mai degraba harul pentru nejudecare decat pentru asceza trupeasca.

Nejudecarea are urmari miraculoase asupra pacatosului. Ea are atata putere incat chiar cred ca cuvintele oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri nu se refera doar la preotia sacramentala, ci si la tot omul sfintit de Duhul Sfant. Puterea celui care nu judeca este atat de mare, incat, cu adevarat, pacatele pe care le iarta el aproapelui, le iarta si Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfant despre care Sf. Serafim de la Sarov spunea: “Agoniseste duhul blandetii si in jurul tau se vor mantui mii”. Ceea ce inseamna ca Dumnezeu, pentru rugaciunile unui astfel de om, care iarta pe toti, iarta pacatele pacatosului si ii da chip de pocainta.

Traditia ortodoxa e plina de exemple extraordinare care intaresc cele zise. Exista o pleiada intreaga de Sfinti care se “specializau” in mantuirea prostituatelor, mai ales dintre cei nebuni pentru Hristos. Asa au fost, de exemplu, Sfintii Simeon cel nebun, Vitalie monahul, Serapion Sindonitul si altii.

Sfintii nu doar ca nu le judecau pe desfranate, ci chiar gaseau ca au de invatat de la ele. Antologic in acest sens este cazul Sfantului Non si al frumoasei Pelaghia (praznuirea in 8 octombrie), ajunsa si ea Sfanta. Pe cand Sf. Non, episcop din manastirea Tabenitilor purta o discutie teologica cu alti episcopi, s-a intamplat sa treaca pe acolo aceasta Pelaghia, actrita pagana, care se prostitua, insotita de un alai de tineri. Ceilalti episcopi si-au intors ochii ca sa nu o vada, Non insa a petrecut-o cu privirea, pe urma le-a zis: “Nu v-ati desfatat de frumusetea ei atat de mare? Cu adevarat eu m-am desfatat foarte tare si mi-a placut frumusetea ei, fiindca pe aceasta o va pune Dumnezeu inainte si o va aseza in fata infricosatorului si minunatului scaun de judecata cand o va judeca atat pe ea, cat si episcopia noastra. Ce socotiti, preaiubitilor, cate ceasuri nu-si petrece in iatacul sau aceasta femeie, spalandu-se si machindu-se cu toata osardia si luarea aminte a sufletului si impodobindu-se pentru spectacole, ca nimic sa nu lipseasca frumusetii si podoabei trupesti, pentru ca sa placa tuturor si sa nu para ca e urata amantilor ei, care azi sunt si maine nu mai sunt? Si noi, care avem fagaduinta de a vedea fata cea stralucita a Mirelui ceresc, nu ne impodobim, nici nu spalam murdariile de pe sufletele noastre nenorocite, ci le lasam sa zaca in nepasare”.

Auzind cuvintele Sfantului Non, Pelaghia “a fost strapunsa la inima” si a venit a doua zi la el, cerand sa fie botezata. Apoi a adus si toate bogatiile ei, margaritare si aur, si le-a dat Sfantului, iar acesta le-a impartit la vaduve si la orfani. A opta zi dupa botez aceasta a primit in taina schima monahala si s-a retras intr-o chilie din Muntele Maslinilor, petrecand in travesti cu numele Pelagheu eunucul. Abia dupa moarte, cand au dat sa o imbalsameze, s-a aflat cine a fost intr-adevar acest Pelagheu “eunucul”.

Despre Sfantul Ioan de la Kronstadt se zice ca a fost surprins odata de un credincios in timp ce se uita la o poza cu o femeie goala. Credinciosul, socat, l-a intrebat pe Sfant: “Cum, parinte, va uitati la asa ceva?!” “Da - zise Sfantul -, ma uit ce faptura minunata a facut Dumnezeu pentru a fi mama”.

Un Sfant care si-a consacrat viata mantuirii prostituatelor este Vitalie (praznuirea 22 aprilie). Acesta a fost calugar si isi petrecea ziua muncind, iar de banii castigati se ducea la bordel. Nimeni insa nu stia adevaratul motiv pentru comportamentul atat de ciudat al lui Vitalie. De aceea “se sminteau de dansul toti si in toate zilele il ocarau, zicandu-i: “Du-te, ticalosule, ca te asteapta desfranatele!” Si scuipau asupra lui”.37 Altii il sfatuiau sa se casatoreasca cu una dintre ele si sa nu mai necinsteasca cinul monahal umbland pe la bordeluri. Sfantul insa rabda toate acestea si nu le raspundea nimic.

Lucrarea lui insa era aceasta, ca se ducea in camera la desfranata si ii platea bani pe noaptea aceea, numai sa nu pacatuiasca, iar el se punea intr-un colt si citea Psaltirea. Multe din acele femei se lepadau de pacat, unele se calugareau iar altele se casatoreau si traiau o viata normala. Sfantul insa le-a interzis sa povesteasca despre aceasta pana la moartea lui. O femeie care nu a rezistat si a povestit cuiva de sfintenia lui Vitalie s-a indracit si asa a intrat frica in toate, incat nu descopereau nimanui adevaraul despre calugarul batjocorit. Sfantul Vitalie a fost gasit in chilie mort in genunchi inaintea icoanei, iar in maini avea un biletel pe care scria: «Barbati alexandrini, nu osanditi mai inainte de vreme, pana ce Domnul, Judecatorul Cel drept va veni». Atunci au venit toate femeile pe care le mantuise Vitalie cu lumanari si cu tamaie ca sa-l planga pe parintele lor.

In conditii asemanatoare a mantuit si Sfantul Serapion pe una din prostituate. Acesta s-a intamplat sa treaca odata printr-un sat al Egiptului, si a vazut o prostituata stand, si i-a zis ei: gatit-ai patul? Ea a zis: da, avvo! A inchis batranul: asteapta-ma deseara, ca voi veni la tine si am sa petrec noaptea aceasta aproape de tine. Iar ea raspunzand, a zis: bine, avvo! Si s-a gatit si a asternut patul si l-a asteptat pe batran cu cele de trebuinta. Iar dupa ce s-a facut seara, a venit batranul la dansa, nimic aducand si intrand in chilie, i-a zis ei: gatit-ai patul? Ea a zis: da, avvo. A incuiat usa si i-a zis ei: asteapta putin, fiindca avem pravila, pana ce o voi face! Si a inceput batranul slujba. Si incepand Psaltirea, la fiecare psalm facea rugaciunea, rugandu-se lui Dumnezeu pentru dansa ca sa se pocaiasca si sa se mantuiasca. Deci l-a ascultat Dumnezeu; si sta femeia tremurand si rugandu-se aproape de batranul. Daca a ispravit batranul toata Psaltirea (o Psaltire citita astfel ia cel putin 6-7 ore), ea a cazut la pamant. Iar batranul, incepand Apostolul, a citit mult dintr-insul. Si asa si-a implinit slujba. Deci umilindu-se ea si intelegand ca nu pentru pacat a venit la dansa, ci ca sa-i mantuiasca sufletul, a cazut in fata lui zicand: fie-ti mila, avvo, si povatuieste-ma unde pot placea lui Dumnezeu. Atunci batranul a povatuit-o pe dansa intr-o manastire de fecioare si a dat-o la stareta, zicand: ia pe sora aceasta si nu-i pune ei jug sau porunca, ca celorlaltor surori, ci orice voieste, da-i si cum voieste da-i voie sa umble. Si dupa ce a facut putine zile, a zis: eu multe pacate am si voiesc la doua zile sa mananc. Si dupa putine zile a zis: eu multe pacate am si voiesc la patru zile sa mananc. Dupa alte putine zile s-a rugat staretei, zicand: fiindca mult am mahnit pe Dumnezeu cu faradelegile mele, te rog, pune-ma intr-o chilie si o astupa, si pe o gaura da-mi putina paine si rucodelie. Si i-a facut ei stareta asa. Asa i-a placut lui Dumnezeu in cealalta vreme a vietii sale.38

Se spunea in viata lui avva Ioan Colov, ca unei tinere i-au murit parintii si a ramas sarmana. Iar numele ei era Paisia. Deci a socotit sa-si faca gazda de straini, casa spre primirea parintilor schitului. A ramas dar asa primind pe straini vreme multa si odihnind pe parinti; iar dupa o vreme, dupa ce a cheltuit lucrurile a inceput a fi lipsita. Deci s-au lipit de dansa niste oameni razvratiti si au schimbat-o din socoteala cea buna. Si de aceea a inceput a petrece rau, incat a ajuns ea ca sa curveasca. Au auzit parintii si foarte s-au mahnit. Si poftindu-l pe avva Ioan Colov, i-au zis: Am auzit despre sora aceea ca petrece rau, si ea cand putea si-a aratat mila ei catre noi, iar acum noi sa aratam catre dansa mila si s-o ajutam. Deci osteneste-te pana la dansa si dupa intelepciunea ce ti-a dat-o Dumnezeu, iconomiseste cele pentru dansa. Deci a venit avva Ioan la dansa si a zis batranei portarite: Spune stapanei tale ca am venit eu! Iar ea l-a gonit zicand: Voi dintru inceput ati mancat cele ale ei si iata ca este saraca. I-a zis avva Ioan: Spune ca foarte am s-o folosesc. Iar slugile ei zambind ii zic lui: Dar ce ai sa-i dai de voiesti sa te intalnesti cu dansa? Drept aceea, suindu-se batrana, i-a spus despre dansul. Si-i zice ei cea tanara: Acesti calugari de-a pururea umbla pe langa Marea Rosie si gasesc margaritare. Impodobindu-se, dar, a zis sa-l aduca la dansa. Deci, dupa ce s-a suit, apucand ea mai inainte a sezut pe pat. Si venind avva Ioan a sezut aproape de dansa. Si cautand la fata ei, i-a zis: Pentru ce L-ai defaimat pe Iisus, de-ai venit la aceasta? Ea auzind a inghetat cu totul; si plecand in jos capul sau, avva Ioan a inceput a plange foarte. Si a zis ea lui: Avvo, ce plangi? Iar dupa ce a cautat, iarasi s-a aplecat in jos plangand, si i-a zis ei: Vad ca satana joaca in fata ta si nu voi plange? Iar ea auzind, i-a zis lui: Este pocainta, avvo? Ii zice ei: Este. Ii zice lui: Ia-ma unde voiesti. Ii zice ei: Sa mergem. Si s-a sculat sa mearga dupa dansul. Si a luat seama avva Ioan ca nimic n-a pus la randuiala, nici n-a grait pentru casa sa. Si s-a mirat. Deci, dupa ce au ajuns la pustie, s-a facut seara si facand de nisip un capatai mic si insemnand chipul crucii, i-a zis: Dormi aici! Si facandu-si si lui putin mai departe si implinindu-si rugaciunile, s-au culcat. Iar pe la miezul noptii desteptandu-se, vede o cale luminoasa de la cer la dansa si a vazut pe ingerii lui Dumnezeu ducandu-i sufletul. Drept aceea, sculandu-se si mergand la dansa, a miscat-o cu piciorul. Iar dupa ce a vazut ca a murit, s-a aruncat pe sine cu fata la pamant rugandu-se lui Dumnezeu si a auzit ca un ceas al pocaintei ei s-a primit mai presus decat pocainta multora care zabovesc si nu arata fierbinteala unei pocainte ca aceasta.39

Si mai impresionant este cazul Sfantului Avraamie, care a calcat peste toate normele exterioare ale decentei, numai pentru a mantui un suflet. Acesta era un mare pustnic, care pentru sfintenia sa a fost hirotonit si preot, ajungand sa faca multe minuni. La batranete, murind fratele acestuia, i-a fost data in grija copila aceluia, in varsta de sapte ani. Asa a crescut ea pana la varsta de 20 de ani, staruind in toate virtutile pe care le deprindea de la unchiul ei sfant.

Dar un monah cazut, care venea des la batran sub pretextul folosului duhovnicesc, a momit-o pe aceea vreme de un an si pana la urma a atras-o spre pacat. Revenindu-si fata dupa aceea, cuprinsa de deznadejde si rusine, a hotarat ca nu mai poate ramane in continuare langa unchiul sau pe care l-a dezamagit atat si, fara sa-i spuna, a plecat in oras. Acolo s-a facut prostituata la un bordel.

Cand Batranul a descoperit lipsa fetei, s-a rugat lui Dumnezeu sa-i descopere ce s-a intamplat. Trimitand pe unul din credinciosi sa o caute peste tot, abia peste doi ani a gasit-o printre prostituatele bordelului. Atunci Sfantul i-a dat bani si l-a rugat sa-i aduca un rand de straie ostasesti si un cal inseuat si punandu-si o piele de camila pe cap, pentru a nu putea fi cunoscut, a pornit in cautarea fetei.

Ajungand in oras, acesta a tras drept la han si, cumparand de baut si luand carne, cauta cu privirea pe nepoata sa. Dar daca a vazut ca trece timpul si ea nu apare, chemand pe patronul bordelului, i-a zis glumind: “Am auzit ca ai aici fete bune, as vrea sa o vad pe cea mai laudata”. Acela i-a zis ca are una exact cum ar vrea el. Si chemand-o, a pus-o in fata batranului. Avraamie insa cand si-a vazut nepoata, pe care a crescut-o de mic in rugaciune si curatie, imbracata in costumatie de prostituata cu greu si-a stapanit lacrimile si scotand bani, a zis: “Adu-ne aici de toate, sa benchetuiesc cum se cuvine cu copila, ca pentru asta am facut atata cale”. Si sezand la masa, el, care de cinzeci de ani nu a mai mancat nici macar paine, hranindu-se doar cu verdeturi si radacini, manca acum carne si bea vin ca un soldatoi.

Nepoata-sa i s-a asezat in brate mangaindu-l si sarutandu-l, nestiind cine este. Insa trupul aspru al batranului, care mirosea a tamaie si a pustie, au rascolit-o pana in adancuri si ea a izbucnit in plans. “Ce este - a intrebat-o patronul -, ca de doi ani de cand esti aici nu te-am mai vazut asa?” Iar ea i-a raspuns ca mai bine ar fi fost pentru dansa daca murea in urma cu trei ani. Patronul, care nu-i cunostea trecutul nu intelegea ce zice. Iar Batranul, vrand sa curme discutia, i-a zis fetei: “Nu-i vremea acum ca sa-ti plangi pacatele din trecut, azi vreau sa ne veselim!”

Apoi, retragandu-se in camera, prostituata s-a intins in pat, cerandu-i sa-i descheie sandalele. Batranul insa o amana. In cele din urma, asezandu-se langa ea, si-a scos pielea de camila de pe cap, zicandu-i: “Nu ma mai recunosti, copila mea?” Si a stat cu ea pana dimineata, iar a doua zi a luat-o cu el pe cal si s-au intors inapoi in pustie. Acolo prostituata de mai inainte a ajuns Sfanta Maria, nepoata Sfantului Avraamie, pe care Biserica ii praznuieste in aceeasi zi, in 29 octombrie.

Uneori relatia dintre Sfinti si desfranate e atat de fireasca, avand chiar ceva copilaresc in ea. Cat de inocenta este purtarea Sfantului Simeon cel nebun, pustnic din Emesa din sec. VI, care, dupa 40 de ani de pustie, s-a intors in oras “facand nebunii” “ca sa mantuiasca si pe altii”.

Un capitol special din misiunea sa il ocupau oamenii depravati si prostituatele. Acesta petrecea mai tot timpul in compania lor, jucand si distrandu-i cu nebuniile sale, indreptand pe multi dintre ei. Cu banii pe care ii castiga pe cersit sau i-i trimetea Dumnezeu in chip miraculos, Sfantul Simeon se ducea la prostituate, glumind cu ele: “Vreti sa fiti prietenile mele? Va dau o suta de galbeni, numai nu mai pacatuiti”. Prostituatele radeau de el, zicand ca sunt de acord, dar el le punea sa jure si celei dintre prostituate care se jura ii dadea banii. Daca insa se intampla ca aceea sa cada si dupa aceea in pacat, se ducea iarasi la ea, pana cand se lasa de pacat.

Tot acesta a fost vazut odata intrand la o prostituata si a stat vreo trei ore. Fetele curioase au inceput sa-l banuiasca de fapte firesti. Aceasta convingere li s-a intarit si mai mult cand Sfantul a iesit din casa uitandu-se in jur, ca si cum s-ar feri sa nu-l vada nimeni. Atunci curiosii n-au rezistat si s-au dus sa o intrebe pe femeie ce a facut calugarul la ea. Aceea insa le-a zis: “Credeti-ma ca de trei zile, de saracie, n-am mai avut ce pune in gura si acesta mi-a adus paine, carne si vin si, poruncindu-mi sa mananc pe saturate, a stat pana am terminat de mancat, pe urma s-a dus, luand cu el resturile”.40

Calugarul nebun, asa cum il numeau toti, de multe ori putea fi vazut in mijlocul desfranatelor jucandu-se, la propriu, cu ele. Acestea il gadilau si-i bagau mainile in san, il carau dupa ele batandu-l cu curele la fund. Sfantul insa isi ingaduia astfel de experiente ciudate tocamai pentru ca nu mai avea in el patima. Odata batranul a intrat gol intr-o baie de femei. Fiind intrebat de un diacon ce simte cand se joaca prostituatele cu el, staretul a raspuns: “Adevarat iti spun ca ma simt ca si cum as fi un lemn intre lemne, iar mintea mea este pururea indreptata spre Domnul”. Acest dar l-a primit Sfantul Simeon inca pe cand era in pustie. Fiind luptat cumplit de patima trupeasca, i s-a aratat Sfantul Nicon si l-a intrebat cum o duce. Simeon a raspuns: “Greu, daca nu ma vei ajuta”. Atunci Sfantul Nicon a varsat niste apa pe burta lui, zicand: “Gata, de acum vei fi sanatos”. Si de atunci nu si-a mai simtit trupul.

Sfintenia staretului si inaltimea faptelor lor, pe care tot orasul le considera nebunii, s-a descoperit unor credinciosi care s-au dus, dupa obicei, sa viziteze Sfintii in pustie. Mergand ei dupa binecuvantare, au gasit acolo si pe colegul de nevointe al nebunului Simeon, pustnicul Ioan. Acestia, cand au vrut sa ia binecuvantare de la el, Ioan le-a zis: “Avand pe marele Simeon in cetate, ati venit la mine, care eu insumi am nevoie de rugaciunile lui si nu numai eu, ci lumea intreaga”.

Odata au adus la avva Ammona o fata avand in pantece si i-au zis lui: cutare au facut lucrul acesta, da-le lor canon, adica pedeapsa pentru pacat! Iar el, facand semnul crucii pe pantecele ei, a poruncit sa i se dea sase perechi de cearsafuri, zicand: nu cumva mergand, sa nasca si va muri, sau ea, sau pruncul si nu va afla cele de ingropare. Iar parasii ei i-au zis lui: de ce ai facut aceasta? Da-le canon! Iar el a zis lor: vedeti, fratilor, ca aproape este de moarte si ce pot eu sa fac? Si a slobozit-o pe ea si n-a indraznit batranul sa osandeasca pe nimeni.41

In esenta, toate aceste fapte ale Sfintilor nu sunt decat o prelungire a misiunii Mantuitorului, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi. Aceasta este lepadarea si golirea de sine pentru a-l sluji pe celalalt, dragostea care nu cauta ale sale (I Cor. 13, 5). Este o daruire nebuna, o renuntare la tot ceea ce esti, chiar si la faima ta de om sfant. Acestor oameni li se potrivesc cuvintele Apostolului Pavel: “Desi sunt liber fata de toti, m-am facut rob tuturor, ca sa dobandesc pe cei mai multi” (I Cor. 9, 19).

De fapt, potrivit conceptiei crestine, pozitia noastra fata de aproapele este aceea de rob, pentru ca si Hristos, vrand sa ne mantuiasca, S-a smerit pe Sine, chip de rob luand (Fil. 2, 7). Aceasta este cea mai inalta dregatorie pe care o poate avea un crestin: sa devina robul mantuirii aproapelui sau, dupa cum Hristos S-a facut robul mantuirii noastre al tuturor.

Fascinanta in acest sens este metoda de convertire practicata de Sfantul Serapion Sindonitul. Acesta pur si simplu se vindea ca rob pacatosilor. Asa odata s-a vandut unei trupe de comedianti, oameni care intruchipau desfraul si desertaciunea, pentru a-i converti. Si intr-adevar, slujindu-le ca o sluga, in doi ani i-a adus la Sfantul Botez. Atunci marele avva, care a fost unul din cei care stiau Vechiul si Noul Testament pe de rost, le-a zis adevarul despre sine, cerandu-le voie sa plece. Comediantii il rugau sa nu-i paraseasca, ci sa le fie lor ca un parinte si ca ei ii vor fi de acum robi. El insa, dandu-le inapoi banii pe care i-a primit pentru sine, s-a dus in cautarea mantuirii altor suflete.

Poate ca aceasta ar fi atitudinea cea mai corecta si cea mai eficienta, pe care poate sa o adopte predicatorul ortodox. Sa vorbeasca celuilalt atat cat ar putea vorbi un rob stapanului sau. De celelalte cred ca se va ingriji Dumnezeu.

Am enumerat toate aceste exemple din vietile Sfintilor nu atat pentru a indemna la urmarea lor, ceea ce ar putea fi chiar riscant pentru oamenii nedespatimiti, cat pentru a arata libertatea Duhului care lucreaza in cei care voiesc cu adevarat mantuirea aproapelui lor. M-am gandit ca, chiar daca cei mai multi credinciosi nu pot mangaia si intoarce un pacatos, macar sa fie atenti sa nu creada impresiilor lor atunci cand vad preoti sau calugari “facand nebunii” din dragostea pentru aproapele. Sunt convins ca fiecare dintre noi a osandit macar o data in viata un Sfant al lui Dumnezeu, un Sfant de langa noi, pe care se sprijina viata noastra.

NOTE:

1. Proloagele, Vol. II, Ed. Mitr. Olteniei, 1991, pg. 923.

2. Despre imprejurarile in care a murit Apostolul Pavel vorbeste si Sf. Ioan Gura de Aur in Apologia vietii monahale: “Ati auzit negresit de Neron, ajuns celebru din pricina desfranarii lui. A fost cel dintai si singurul dintre imparati care a nascocit noi chipuri de desfranare si de necuviinta. Neron a invinuit pe fericitul Pavel, care a trait pe timpul domniei lui, de aceleasi fapte de care voi ii acuzati pe acesti sfinti barbati (adica de a fi indemnat la viata feciorelnica). Fericitul Pavel castigase pentru credinta crestina pe o concubina a lui Neron, iubita foarte mult de el, si a induplecat-o totodata sa paraseasca legatura sa necurata. Din pricina asta Neron l-a numit pe Pavel plaga a societatii, inselator si, in sfarsit, i-a adus si alte invinuiri... L-a pus mai intai in lanturi, dar, pentru ca nu l-a induplecat sa inceteze de a mai sfatui pe fata, a pus, in cele din urma, sa fie omorat”. (Despre feciorie. Apologia vietii monahale. Despre cresterea copiilor. Ed. Inst. Biblic al BOR, 2001, p. 191).

3. Imi cer permisiunea ca, nici aici, nici in alta parte, sa nu descopar identitatea exemplelor negative.

4. Despre aceasta, vezi si parerea lui Vladimir Losski in Introducere in teologia ortodoxa, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, pg. 36.

5. Sviatiteli Feofan Zatvornik, “O ljeucitelei”, Sanct-Peterburg, 1911.

6. Bolotov, “Istoria drevnei tzercvi”, Tom. I.

7. Sf. Ignatie Briancianinov, Despre inselare, Schitul romanesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, pp. 11-12.

8. Ii anunt pe cei care vor sa experimenteze astfel de lucruri sa fie foarte precauti, pentru ca mai ales sectele neoprotestante practica un cameleonism admirabil, asa ca ele difera “de la sat la sat”, desi poarta acelasi nume.

9. Patericul Egiptean, pentru avva Macarie, 37.

10. Patericul Egiptean, Pentru avva Pimen, 92.

11. Ibidem, 22.

12. Ibidem, 23.

13. Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sf. Macarie Egipteanul, Ed. Bizantina, p. 53.

14. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Ed. Inst. Biblic al BOR, 1994, pp. 906-908.

15. In carte se mai gasesc cateva referinte la autori despre care nu pot oferi note concrete. Aceasta este pentru ca, aflandu-ma in Romania, nu am la indemana cartile. Oricum, ele sunt in rusa si nu stiu daca ii foloseste cititorului sa le cunoasca titlul. Garantez insa ca aceste carti si autori nu sunt inventati de mine si, la nevoie, pot fi verificate.

16. Imi reactualizez doleanta de a nu da numele exemplelor negative. Daca cineva vrea sa verifice autenticitatea surselor citate de mine, sa-mi scrie pe savatieb@hotmail.com

17. Vezi mai in amanunt la Jean Delumeau, Marturisirea si iertarea, Dificultatile confesiunii. Secolele XIII-XVIII, Ed. Polirom, 1998.

18. Patericul Egiptean, pentru avva Ahila, 4.

19. Exista parerea, foarte riscanta, ca euharistia va lucra in inima omului mai bine decat orice cuvinte. Nu in zadar exista catehumenatul in Biserica primara. Cred, intr-adevar, ca de multe ori Hristos poate sa lucreze si intr-o inima nestiutoare, dar acestea sunt cazuri separate si nu trebuie sa facem din ele o regula. Omul trebuie sa stie de ce si cu ce (cu Cine!) se impartaseste.

20. Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., pp. 83-84.

21. Ibidem, p. 26.

22. Despre feciorie. Apologia vietii monahale. Despre cresterea copiilor. Ed. Inst. Biblic al BOR, 2001, p. 347.

23. Sf. Siluan Athonitul in cartea Staret Siluan, editia rusa de la Minsk.

24. Macarie Egipteanul, op. cit., p. 82.

25. Sf. Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice, Vol. III., Ed. Sofia, 2001, p. 65.

26. Viata Sfantului Ioan Gura de Aur in relatarile istoricilor bisericesti, Ed. Inst. Biblic al BOR, 2001, p. 87.

27. Proloage, Vol. I, p. 547.

28. Macarie Egipteanul, op. cit., p. 33.

29. Ibidem, pp. 70-71.

30. Talasie Libianul, Intaia suta despre dragoste si infranare (73), Filocalia, Vol. IV, Humanitas, 2000, p. 17.

31. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, op. cit., p. 43.

32. Macarie Egipteanul, op. cit., pp. 68-69.

33. Sf. Ioan Gura de Aur, Apologia Vietii monahale, op. cit., p. 282.

34. Tertulian a spus ca sufletul omului din fire este crestin.

35. Despre avva Macarie cel Mare se spunea ca s-a facut ca un dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut si care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie 31).

36. Patericul egiptean, pentru avva Pimen (110).

37. Viata Sfantului Vitalie.

38. Patericul Egiptean, pentru avva Serapion, cap. 1, pp. 237.

39. Patericul Egiptean, pentru avva Ioan Colov, cap. 43, pp. 104-105.

40. Ieromonah Alexii Kuznetzov, Iurodstvo i stolpnicestvo (Nebunia pentru Hristos si stalpnicia), p. 183, Lavra Sf. Treimi, Moscova, 2000

41. Patericul Egiptean, Pentru Avva Ammona, cap. 8.