Arhimandrit Teofil Părăian
ALTE GÂNDURI BUNE
PENTRU GÂNDURI BUNE
2004
Despre sutaşul din Capernaum şi despre
femeia canaaneancă
Să ne
întreţinem acum asupra unor lucruri cu care se începe viaţa
duhovnicească, care uneori par neînsemnate dar, în realitate sunt foarte
însemnate, şi în orice caz nu pot fi neglijate, pentru că numai de la
puţin poţi ajunge la mult. Este interesant de observat că Domnul
nostru Iisus Hristos, după câte aflăm noi din Evanghelia
lăsată nouă de Sfinţii Evanghelişti, nu a urmărit
niciodată performanţe, ci a avut în vedere pe omul obişnuit, pe
omul cu puteri de multe ori împuţinate, şi a dat omului posibilitatea
să se străduiască ca să intre în împărăţia
lui Dumnezeu. Bineînţeles că Sfânta Evanghelie nu a fost scrisă
ca noi să ne orientăm în privinţa unor oameni plăcuţi
lui Dumnezeu dar, din felul cum e scrisă, ne putem întâlni în gând şi
în simţire cu oameni pe care i‑a apreciat Mântuitorul nostru Iisus
Hristos ca buni, am putea zice oameni plăcuţi lui Dumnezeu, deci ne
va fi cuvântul despre oameni plăcuţi lui Dumnezeu, din Evanghelie.
În această
dimineaţă ne vom opri cu gândul asupra a doi oameni plăcuţi
lui Dumnezeu, pe care îi întâlnim în cuprinsul Evangheliei, şi anume
asupra sutaşului din Capernaum şi asupra femeii canaanence; mâine ne
va fi cuvântul despre tânărul bogat; miercuri vom vorbi despre
samarineanul milostiv şi despre samarineanul recunoscător; joi va fi
vorba despre Sfântul Iosif din Arimateea şi despre femeile
mironosiţe, şi apoi vom vedea, vom găsi ceva de spus şi
pentru ziua de vineri.
Începem cu
sutaşul din Capernaum. Să ştiţi că nu este un început
întâmplător... De ce îl punem noi pe sutaşul din Capernaum înaintea
altora? Ştiţi de ce? Pentru că sutaşul din Capernaum a fost
omul de care s‑a minunat Domnul Hristos. Îmi place tare mult gândul
acesta că sutaşul din Capernaum a fost omul de care s‑a minunat
Domnul Hristos. Domnul Hristos, în vremea propovăduirii sale, a avut
prilejul să se minuneze de un om ca sutaşul din Capernaum, a avut
prilejul să mărturisească despre femeia cananeancă faptul
că avea o credinţă mare, a avut prilejul să se uite cu drag
la tânărul bogat, a avut prilejul să recomande pe samarineanul
milostiv ca să fie urmat, a avut prilejul să preţuiască pe
samarineanul recunoscător. Pe Iosif din Arimateea îl preţuim noi,
şi pe femeile mironosiţe tot noi le preţuim şi le
lăudăm, pentru că nu avem un cuvânt anume al Domnului nostru Iisus
Hristos din care să înţelegem că El Însuşi ni‑i
recomandă pe aceştia.
Începutul îl
facem deci cu sutaşul din Capernaum. Despre sutaşul din Capernaum,
adică despre un căpitan care locuia în Capernaum şi care nu era
evreu, citim în Sfânta Evanghelie în două locuri, în relatări
puţin diferite. Nu o să facem paralelă între cele două
relatări ‑ între cea din Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul opt, şi cea din Sfânta
Evanghelie de la Luca, capitolul
şapte ‑, care într‑un fel se completează una pe alta
şi puţin se şi diferenţiază. Pe noi ne
interesează ce putem noi învăţa din relatările respective
şi ce putem face noi ca să fim asemenea sutaşului din Capernaum.
Fac aici o paranteză, un ocoliş cum zic eu. Să ştiţi
că Domnul Hristos a avut în vedere totdeauna faptul că vorbeşte
mulţimilor, că vorbeşte lumii întregi, că vorbeşte
oamenilor comuni, că vorbeşte oamenilor care nu pot fi angajaţi
la performanţe, la lucruri extraordinare. A avut Domnul Hristos în vedere
lucrul acesta şi a fost cu înţelegere ‑ am zice noi astăzi
‑ faţă de neputinţa omenească. În timp ce Sfântul
Ioan Botezătorul era un pustnic, pe care Domnul Hristos l‑a
prezentat ca pe cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, Domnul
Hristos nu a făcut ceea ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul,
adică nu a rămas în pustie, nu I‑a fost viaţa în pustie,
ci I‑a fost viaţa între oameni. Domnul Hristos, chiar dacă
ştia că Sfântul Ioan Botezătorul nu a băut nici un fel de
băutură ameţitoare, El a mâncat şi a băut
împreună cu oamenii, încât oamenii se întrebau cum se poate ca El să
mănânce şi să bea cu vameşii şi cu păcătoşii
(Cf. Matei 9,11) şi ziceau că este om mâncăcios şi
băutor de vin (Cf. Matei 11,19), ceea ce nu s‑ar fi putut spune
despre Sfântul Ioan Botezătorul, însă Domnul Hristos a ştiut
că vorbeşte lumii întregi, nu vorbeşte unei categorii de oameni.
Şi fiind vorba acum despre sutaşul din Capernaum, acest om poate fi
recomandat tuturor oamenilor. Toţi oamenii pot face, dacă se silesc,
ceea ce a făcut sutaşul din Capernaum şi fiecare om poate avea
virtuţile sutaşului din Capernaum.
Sutaş
înseamnă ofiţer mai mare peste o sută de ostaşi. Din Sfânta
Evanghelie de la Matei ştim că sutaşul din Capernaum s‑a
prezentat la Domnul Hristos informându‑L de o situaţie din casa lui,
şi anume a zis: “Sluga mea ‑ servitorul meu, sclavul meu ‑
zace în casă, bolnav, şi se chinuieşte cumplit” (Matei 8,6).
Domnul Hristos, dintr‑o dată, S‑a oferit să‑l ajute
şi a zis: “Venind, îl voi tămădui”(Matei 8,7). Sutaşul
însă, pentru că ştia că unui evreu nu îi este îngăduit
să intre într‑o casă de neevrei (şi el nu era un evreu) ‑,
a zis: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” (Matei
8,8). Nu a zis “Doamne, nu s‑ar cădea să vii sub
acoperişul meu, că doar ştii că eşti evreu şi
că nu Ţi‑e îngăduit să vii”, ci a zis: “Doamne, nu
sunt vrednic ‑ adică: eu nu sunt vrednic să intri, dacă ai
veni ar fi bine, dar nu sunt vrednic, nu îndrăznesc să te chem
să vii în casa mea ‑ ...ci zi numai cu cuvântul şi se va face
sănătos servitorul meu”. Şi a venit cu o motivare la ceea ce a
spus mai înainte şi a zis aşa: “Că şi eu sunt om sub
stăpânire şi am sub minte ostaşi, şi‑i spune unuia:
Du‑te, şi el se duce; şi‑i spun altuia Vino, şi el
vine; şi‑i spun slugii mele: Fă aceasta, şi el face”
(Matei 8,9). Cu aceste cuvinte îşi arată credinţa în puterea
Mântuitorului de a face minuni de la depărtare. Ai zis, Doamne, că
vii la mine, nu trebuie să vii la mine, zi doar cu cuvântul şi se va
face sănătos servitorul meu. Că aşa cum eu, în ordinea
materială, pot determina anumite lucruri, şi Tu, în ordinea spirituală,
poţi determina anumite lucruri, prin cuvânt. Cuvântul meu e lucrător,
şi Cuvântul Tău e lucrător. Cuvântul meu este lucrător în
nişte limite restrânse, însă Tu ai Cuvânt care are putere mare.
Şi fiind la începutul propovăduirii Domnului Hristos nu putea să
ştie prea multe sutaşul din Capernaum despre Domnul Hristos dar,
totuşi, a avut încredinţarea aceasta că Domnul Hristos, prin
cuvânt, poate să facă minunea de a‑l vindeca pe servitorul lui.
După ce a spus cuvintele acestea, Domnul Hristos, spune Sfântul
Evanghelist Matei, “S‑a minunat” (Matei 9,10). În Sfânta Evanghelie de la
Luca este scris: “S‑a mirat”. E acelaşi lucru “S‑a minunat”
şi “S‑a mirat”. Poate că este mai potrivit să zicem “S‑a
minunat” pentru că parcă spune mai mult. Şi când zici că
sutaşul din Capernaum este omul de care S‑a mirat Domnul Hristos,
parcă nu spui atât cât ai spune ‑
ce spune Sfântul Evanghelist Matei: că S‑a minunat de el. Şi a
zis celor care erau împreună cu El atunci: “Nici în Israel n‑am
găsit atâta credinţă” (Luca 7,9) ; adică, în Israel, la
poporul ales, era de aşteptat să se găsească cineva şi
să zică: “Doamne, zi numai cu cuvântul şi se va
tămădui servitorul meu”, ori credinţa aceasta nu a găsit‑o
în Israel, dar a găsit‑o la unul de neam străin. Este scris mai
departe, şi asta ne dă de fapt încredinţare despre faptul
că sutaşul din Capernaum a ajuns în împărăţia lui
Dumnezeu, spune Sfântul Evanghelist că a zis Domnul Hristos: “Mulţi
de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la
masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov, pe când fii împărăţiei vor merge în întunericul cel
mai din afară; acolo unde este plângerea şi scrâşnirea
dinţilor” Matei (9,11-12). Apoi se adaugă că servitorul
sutaşului s‑a vindecat.
Iubiţi
credincioşi, dacă analizăm cele scrise în Sfânta Evanghelie,
aflăm că sutaşul din Capernaum a fost un om care avea
credinţă, o credinţă întemeiată, o credinţă
neclintită, o credinţă lucrătoare, şi pentru că
credinţa întotdeauna este unită cu nădejdea, este sigur că
sutaşul a avut şi nădejde. Pentru că cine se roagă,
are nădejde că i se împlineşte rugăciunea. Sfântul Ioan,
care a scris “Scara”, spune că rugăciunea este secure împotriva
deznădăjduirii (nimiceşte deznădejdea) şi este
arătarea nădejdii. Deci, sutaşul din Capernaum avea
credinţă, pentru că a prezentat Domnului Hristos situaţia
pe care o avea în vedere în stil de rugăciune, L‑a rugat pe Domnul
Hristos; nu ni se spune cum L‑a rugat, dar prezentându‑şi
situaţia, îşi dorea
vindecarea servitorului. Asta înseamnă că avea
credinţă lucrătoare în rugăciune, şi avea, în acelaşi
timp, şi nădejde. Şi mai avea o virtute, iubirea. În Sfânta
Evanghelie de la Luca se spune că sutaşul din Capernaum îl iubea pe
servitorul lui. E scris expres: “îl iubea pe servitorul lui” Luca (7,???). Deci
mai avea o virtute, pe lângă credinţă şi nădejde,
şi anume iubirea, iubirea faţă de om. Noi nu ştim nuanţele iubirii sutaşului, dar
ştim că îşi iubea servitorul, îşi iubea sclavul şi
asta este mare lucru când ne gândim la împrejurările în care el îşi
manifesta iubirea faţă de servitorul său, pentru că sclavii
erau dispreţuiţi de stăpânii lor. Stăpânii lor puteau
să‑i omoare şi nu dădeau socoteală la nimeni. Or,
sutaşul din Capernaum iubea pe servitorul său care era bolnav ‑ şi bolnav îl iubea ‑
şi nu se gândea că nu mai poate face treabă, şi deci
să‑l neglijeze, să‑l lase la o parte: “îl iubea”, spune
Sfântul Evanghelist Luca. Şi mai avea sutaşul din Capernaum încă
o virtute şi anume smerenia: “Doamne, nu sunt vrednic să intri în
casa mea”. Aceste patru virtuţi trebuie să le aibă toţi
doritorii de împărăţia lui Dumnezeu: credinţă ‑
credinţă lucrătoare, o credinţă rugătoare (noi
mai ştim că credinţa trebuie să fie şi
mărturisitoare; în cazul sutaşului nu ni se spune şi despre
credinţa lui mărturisitoare, dar ni se spune de o credinţă
întemeiată, şi să ştiţi iubiţi credincioşi
că nu era o credinţă de performanţă. Ştiţi
cine a avut o credinţă de performanţă? aceia care au intrat
în foc, în cuptorul Babilonului, cu încredinţarea că Dumnezeu îi
păzeşte şi de foc şi ştiau că focul arde şi
credeau că pe ei n‑o să-i ardă, şi de fapt nu i‑a
ars. O credinţă de felul acesta nu au mulţi. Şi nu
credinţa aceasta o cere Domnul Hristos de la omul care vrea să intre
în împărăţia lui Dumnezeu, ci credinţa sutaşului din
Capernaum), smerenie, nădejde şi iubire. Mulţi sunt ca
sutaşul, care au credinţă cât a avut sutaşul, mulţi
sunt ca sutaşul, care au nădejde cât a avut sutaşul, mulţi sunt ca sutaşul, care au
iubire cât a avut sutaşul, nu iubire de performanţă, cum spune
Sfântul Isaac Sirul că: “Cel care are dragoste de oameni, chiar dacă
ar fi de zeci de ori pe zi ars pentru dragostea de oameni, tot nu
încetează în ceea ce priveşte dragostea de oameni”???. Sutaşul
din Capernaum n‑avea iubirea aceasta pe care o are în vedere Sfântul
Isaac Sirul. Deci avea o iubire obişnuită, iubire lucrătoare în
orice caz, faţă de servitorul său. Şi avea smerenie,
smerenie în sensul că i‑a adus mărire Mântuitorului, cât
ştia el despre Domnul Hristos. El nu ştia cât ştim noi,
ştia mai puţin, dar ştia totuşi.
Aceste patru
virtuţi trebuie să le aibă toţi creştinii. Însă
să ştiţi că dacă ne orientăm după cele
scrise în Sfânta Evanghelie de la Luca mai aflăm ceva frumos despre
sutaşul din Capernaum. Ceva foarte frumos! Şi anume, se spune că
bătrânii iudeilor au zis către Domnul Hristos: “Vrednic este să‑i
faci aceasta ‑ adică să‑i vindeci servitorul ‑
pentru că iubeşte neamul nostru şi sinagoga chiar el ne‑a
zidit‑o” (Luca 7,4-5). E ceva uimitor de frumos! Adică, sutaşul
iubeşte “neamul nostru”, iubeşte pe evrei, iubeşte pe cei care
au credinţă în Dumnezeu, iubeşte pe cei din sânul cărora S‑a
arătat Domnul Hristos: “E vrednic să‑i faci aceasta pentru
că iubeşte neamul nostru”. Şi n‑are o iubire
nelucrătoare, “că sinagoga chiar el a zidit‑o”! Adică, nu
s‑a gândit «nu le‑o zidesc, că nu sunt de credinţa mea»,
ci cu puterea lui, cu averea lui, a zidit sinagogă pentru evrei. Ar trebui
să ne gândim mai mult la acest cuvânt din Sfânta Evanghelie care îl
prezintă pe sutaş, când suntem dispreţuitori de oameni, când îi
respingem, când îi împingem pentru că nu sunt de credinţa
noastră. Uite, sutaşul din Capernaum nu a făcut aşa cum
facem noi, ci a făcut cum a vrut Domnul Hristos, care a primit osteneala
sutaşului, şi El l‑a primit pe sutaş, că dacă S‑a
minunat de el, nu se poate să nu‑l fi primit. Sigur l‑a primit,
ca să fie în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, se spune
că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi
vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, în
împărăţia Cerurilor. Aceasta o spune ca să se atragă
atenţia că oameni ca sutaşul din Capernaum intră în
împărăţia lui Dumnezeu, deci oameni care au credinţă,
oameni care au nădejde, oameni care au iubire, oameni care au smerenie
şi oameni care au îngăduinţă şi înţelegere
faţă de alţii care nu sunt de un gând cu ei.
Se tot
vorbeşte despre democraţie, iubiţi credincioşi! Şi e
firesc să se vorbească. Să ştiţi că sutaşul
din Capernaum a fost un democrat adevărat. Nu a avut pe nimeni de împins,
nu a avut pe nimeni de respins, nu a avut pe nimeni de asuprit, nu a avut pe
nimeni de împins în jos, ci a fost un om cu înţelegere, un om cu
dorinţa de a‑i odihni pe oameni, de a‑i ajuta pe oameni.
Aşa trebuie să fie omul de care se minunează Domnul Hristos,
că, dacă suntem şi noi ca sutaşul din Capernaum, şi de
noi se minunează Domnul Hristos. Noi, însă, trebuie să
recunoaştem, deşi credinţa sutaşului nu este cea mai mare
credinţă cu putinţă, totuşi n‑avem nici
credinţa sutaşului. Cu noi se aseamănă mai mult, trebuie
să recunoaştem, sau noi ne asemănăm mai mult, cu tatăl
fiului care era lunatic, care zicea către Domnul Hristos, după ce a
avut o înfrângere (citiţi în Sfânta Evanghelie de la Marcu, capitolul
nouă), după ce l-a dus pe fiul său la apostoli, care nu l‑au
putut ajuta, s‑a dus şi la Domnul Hristos, sperând că Domnul
Hristos îl ajută mai mult decât ucenicii săi, şi a zis: “De
poţi ceva, ajută‑ne nouă, fie‑Ţi milă de
noi” (Marcu 9,22), adică: nu sunt sigur că poţi, s‑ar
putea să poţi, s‑ar putea să nu poţi, dar dacă
poţi totuşi, ajută‑ne, fie‑Ţi milă de noi.
Şi Domnul Hristos i‑a zis: “Dacă poţi crede, toate sunt cu
putinţă pentru cel credincios”. Şi omul a zis cu lacrimi: “Cred,
Doamne ‑ şi a adăugat ‑, ajută necredinţei mele”.
Deci şi cred şi nu cred. Cred, pentru că am venit cu
credinţă, nu cred pentru că credinţa mea este
ameninţată de îndoială, este amestecată cu îndoială.
Cred, pentru că Te rog. Ştiu sigur că, dacă ar fi vorba
să mă ajuţi pentru credinţa câtă o am, nu m‑ai
ajuta, dar, Te rog, ajută necredinţei mele. Împlineşte
dorinţele credinţei mele, fă‑mă credincios, dă‑mi
atâta credinţă câtă ar trebui să o am. Şi nu ni se
spune în Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a zis: “dacă n‑ai
credinţă cât trebuie pentru asta, nu te ajut”, ci l‑a vindecat
pe fiul lui cu câtă credinţă a avut tatăl, cu
credinţă aşa împuţinată, cu credinţa
ştirbită, cu credinţa umbrită, totuşi l‑a ajutat
pe tatăl, vindecându‑i fiul, l‑a ajutat pe fiul, bucurându‑l
pe tatăl. Şi să ştiţi că pentru noi este o mare
bucurie, că există aşa ceva în Sfânta Evanghelie, pentru că
avem nădejde şi noi, noi aceştia oscilanţi în ale
credinţei, noi aceştia cu împuţinarea credinţei, avem
nădejde. Sau, când auzim de Iair, că, dacă a aflat că fiica
lui a murit, - şi‑l sfătuiau unii să nu‑l mai
ostenească pe Învăţătorul -, a început să se clatine
în credinţă, şi Domnul Hristos i‑a zis: “Crede numai
şi se va mântui!” (Luca 8,50). Deci, i‑a trebuit un sprijin pentru
credinţa lui. Iată că i‑a ajutat Domnul Hristos şi pe
oameni cu care ne asemănăm noi. Însă, vrem măcar atâta
credinţă să avem, câtă a avut sutaşul din Capernaum.
Şi noi avem credinţă, iubiţi credincioşi! Iată,
suntem la biserică, am stat atâta la rugăciune, ne‑am rugat,
chiar dacă ne‑a fost şi mintea împrăştiată,
totuşi am stăruit în biserică, totuşi am avut nădejde
la mila lui Dumnezeu, şi avem nădejde la mila lui Dumnezeu, avem
atâta credinţă câtă ne trebuie să fim în biserică,
să fim aici în rosturile acestea, dar gândiţi‑vă că
sunt atâţia care nu ar putea rezista la o astfel de slujbă, nu ar
putea sta atâta timp în biserică, sunt atâţia care nu au
credinţa pe care o avem noi. Deci, avem credinţă. Interesant ar
fi de ştiut pentru fiecare dintre noi, nu unii despre alţii,
dacă avem credinţa sutaşului din Capernaum, dacă avem
nădejdea sutaşului din Capernaum, dacă avem iubirea sutaşului
din Capernaum, dacă avem înţelegerea faţă de alţii,
cum a avut sutaşul din Capernaum, dacă avem nume bun, ca să
poată spune cineva că suntem vrednici de a ne ajuta Dumnezeu, cum a
avut sutaşul din Capernaum.
Frate bun,
şi am putea spune geamăn, soră, de fapt, cu sutaşul din
Capernaum este femeia cananeancă. O femeie din Siros‑Fenicia cu care
s‑a întâlnit Domnul Hristos, când a mers prin părţile Tirului
şi ale Sidonului. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei despre
aceasta, în capitolul cincisprezece şi în Sfânta Evanghelie de la Marcu,
în capitolul şapte. Sunt două relatări despre femeia
cananeancă. În amândouă relatările se spune că femeia avea
o fiică demonizată ‑ şi nu o slujnică, ci o
fiică demonizată ‑ şi s‑a dus la Domnul Hristos cu
rugămintea să‑i vindece fiica. Nu se ştie dacă femeia
cananeancă s‑a gândit dacă trebuie sau nu trebuie să
meargă Domnul Hristos în casa ei, ci a spus doar: “Miluieşte-mă,
Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!”
(Matei 15,22) – de un demon, de un drac, pentru că sunt cuvinte
asemănătoare, sunt cuvinte care exprimă acelaşi lucru, în
termeni diferiţi, care exprimă pe vrăjmaşul mântuirii, pe
împotrivitorul, pe satana, pe cel rău, pe ispititorul, pe balaurul cel
mare: “este rău chinuită de un diavol”, este rău chinuită
de un demon. Şi Domnul Hristos nu i‑a răspuns nici un cuvânt.
Femeia nu s‑a lăsat. A început să strige. Domnul Hristos a
trecut. Ea în urma lor, în urma Mântuitorului şi a ucenicilor, a
stăruit şi a strigat în continuare. Aici îmi aduc aminte de altcineva
care a strigat şi‑l opreau oamenii, zicându‑i să
tacă. În Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu
vindecarea unui orb la Ierihon, se spune că, trecând oamenii în
mulţime, el a auzit pe oameni trecând, şi a întrebat: “Ce este?”,
şi dacă a aflat că trece Iisus din Nazaret, a început să strige:
“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă!”. Oamenii îl opreau
să strige, el însă striga tot mai tare, tot mai tare, şi atunci
Domnul Hristos a poruncit să‑l aducă la El. Oamenii care au
mers la el ca să‑l aducă la Domnul Hristos au zis aşa
către omul lipsit de vedere: “Îndrăzneşte, scoală‑te!
Te cheamă”(Marcu 10,49). “Ai încredere, scoală‑te, te
cheamă” este un cuvânt care ar putea fi pus ca motto pentru întreaga
Evanghelie: Ai încredere; scoală‑te; te cheamă.
La femeia
cananeancă au intervenit ucenicii Mântuitorului şi au zis către
Domnul Hristos: “Dă‑i drumul, că strigă în urma
noastră”, uite, ne deranjează, n‑are rost să ne expunem la
o treabă din asta, să strige cineva după noi. Şi‑atunci
Domnul Hristos le‑a spus: “Nu sunt trimis decât către oile cele
pierdute ale casei lui Israel”. Femeia s‑a apropiat de Domnul Hristos ‑
nu se ştie dacă a auzit sau nu a auzit răspunsul Domnului
Hristos ‑, s‑a închinat Domnului Hristos şi a zis: “Doamne
ajută-mă.”. Iată, aceasta poate fi cea mai scurtă
rugăciune: «Doamne ajută-mă!». E mai scurtă decât “Miluieşte-mă,
Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!” ‑
“Doamne, ajută‑mă!”. Şi Domnul Hristos i‑a zis ca
răspuns la acest «Doamne, ajută‑mă!» că nu este bine
să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor. Şi atunci
femeia s‑a gândit deodată şi dat un răspuns pe care Domnul
Hristos l‑a primit foarte bine. Sigur îl ştia, şi sigur că
de aceea a făcut Domnul Hristos câte a făcut, ca să poată
fi scoasă în evidenţă credinţa femeii. Ea a zis: “Doamne,
dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa
stăpânilor”. Cu alte cuvinte, nu cer pâinea copiilor, cer
fărâmiturile care cad ‑ oricum cad ‑, numai fărâmituri
îmi trebuie, nu‑mi trebuie pâinea copiilor. Atunci, Domnul Hristos i‑a
spus: “O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti!”.
Şi se spune în Sfânta Evanghelie că în clipa aceea s‑a
făcut sănătoasă fiica ei, iar Sfântul Evanghelist Marcu
spune că a găsit‑o acasă dormind şi demonul
ieşise din ea (Cf. Marcu 7,30).
Iată,
iubiţi credincioşi, nişte lucruri care nu sunt lucruri de
performanţă, ci sunt lucruri de început, sunt lucrurile
începătorului, care pot fi depăşite, pot duce la mai mult, dar,
deocamdată, cu acestea se începe: cu stăruinţa în
credinţă, cu stăruinţa în rugăciune, cu
stăruinţa pe lângă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În
legătură cu acestea, am mai putea aduce un cuvânt din Sfânta
Evanghelie de la Luca, din capitolul şaptesprezece, unde se spune că
a zis Domnul Hristos către ucenicii săi: “De‑ţi va
greşi fratele tău, ceartă‑l, şi dacă se va
întoarce, iartă‑l. Şi chiar de‑ţi va greşi de
şapte ori într‑o zi şi de şapte ori se va întoarce zicând:
«Rău îmi pare!», tu să‑l ierţi” (Luca 17,3-4). Şi
atunci ucenicii au zis către Domnul Hristos: “Dă‑ne mai
multă credinţă!” (Luca 17,5). Aveau credinţă ucenicii
câtă le‑a trebuit să meargă împreună cu Domnul
Hristos şi să‑I asculte cuvântul. Aveau credinţă
câtă le‑a trebuit să primească darul de a face minuni.
Aveau atâta credinţă câtă le‑a trebuit să facă
minuni ei înşişi, şi, totuşi, când le‑a cerut Domnul
Hristos aceasta, să ierte de şapte ori într‑o zi pe cel ce
greşeşte (de şapte ori de fapt nu se înţelege de şapte
ori ca număr şapte, ci de câte ori e nevoie), ei au zis: “Dă‑ne
mai multă credinţă!”, adică: “cu credinţa câtă o
avem nu putem face ceea ce ceri Tu acum de la noi, să iertăm de
atâtea ori pe cel care ne greşeşte şi se întoarce,
bineînţeles, după ce l‑am certat noi”.
Deci,
iubiţi credincioşi, este important să avem în vedere
credinţa sutaşului, nădejdea sutaşului, iubirea
sutaşului, smerenia sutaşului, consideraţia sutaşului
faţă de oamenii care nu sunt de o credinţă cu el şi
care au totuşi trebuinţă de ajutorul lui. Toate acestea să
le avem în vedere, ca să putem fi şi noi cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov în împărăţia lui Dumnezeu, să fim şi noi
oameni de care s‑ar putea minuna Domnul nostru Iisus Hristos. Să
stăruim ca femeia cananeancă, să nu ne lăsăm
clintiţi în credinţa noastră, chiar şi atunci când vedem
că sunt nişte împotriviri, să stăruim, să cerem de la
Domnul Hristos, dacă n‑avem credinţa sutaşului şi
credinţa cananeencei, să cerem de la Domnul Hristos să ne
înmulţească El credinţa, şi să zicem: “Dă‑ne
mai multă credinţă!”. Şi Domnul Hristos care vrea să
avem mai multă credinţă, sigur ne dă. Gândiţi‑vă
la împrejurarea aceea pe care o găsim tot în Sfânta Evanghelie de la Luca,
în capitolul douăzeci şi doi, în legătură cu Cina cea de
Taină. Se spune că a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol
Petru: “Simone, Simone, iată satana v‑a cerut pe voi să vă
cearnă ca pe grâu; iar Eu M‑am rugat pentru tine ca să nu
piară credinţa ta şi tu, întorcându‑te, oarecând,
întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,31-32). Deci, Domnul
Hristos vrea să ne dea credinţă, cum a vrut să‑i dea
Sfântului Apostol Petru: “M‑am rugat pentru tine ca să nu piară
credinţa ta şi tu întorcându‑te, oarecând, întăreşte
pe fraţii tăi”. Bineînţeles că Domnul Hristos a avut în
vedere lepădările lui Petru, care de fapt au fost numai de‑o
clipă, n‑au fost lepădări cu stăruinţă, nu
l‑au caracterizat lepădările, ci l‑a caracterizat
întoarcerea şi dorinţa să fie cu Domnul Hristos. Deci “Tu
întorcându‑te, oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”.
Iată,
iubiţi credincioşi, în explicarea pildei cu semănătorul,
Domnul Hristos spune că sămânţa aruncată pe pământ
bătătorit reprezintă pe aceia care nu au aderenţă la cuvântul lui Dumnezeu
şi zice că “vine satana şi ia cuvântul din inima lor ca nu
cumva, crezând, să se mântuiască”(Luca 8,12). Adică, lupta
diavolului cea mai mare este să împrăştie credinţa, să
nimicească credinţa, să împuţineze credinţa, că
el ştie că omul credincios e şi angajat pentru Dumnezeu. Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte despre credinţa lucrătoare prin iubire
(Galateni 5,6).
Deci,
iubiţi credincioşi, să rămânem cu gândurile acestea, pentru
cealaltă vreme a vieţii noastre, şi să le folosim pentru
binele nostru şi ca să putem fi şi noi între cei care au primire
la Dumnezeu. Poate va rândui Dumnezeu să avem şi o credinţă
mare ca să zică şi către noi Domnul Hristos: “Mare este
credinţa ta”. Poate o să avem şi noi o credinţă
neclintită, ca să se minuneze Domnul Hristos de credinţa care
lucrează celelalte virtuţi. Poate va rândui bunul Dumnezeu să
avem o credinţă întemeiată, neclintită, cum e scris în Filocalie
la Sfântul Marcu Ascetul, unde se spune: “Credinţa neclintită este un
turn întărit, şi Hristos se face toate celui ce crede”. Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte despre credinţa care Îl aduce pe Domnul
Hristos în inimă şi zice: “Hristos să se
sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre”
(Ef. 3, 17) ‑ cuvânt pe care îl citim în Epistola către Efeseni.
Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă,
în inimile voastre! Şi, dacă Îl avem pe Hristos, avem tot ce ne
trebuie şi altceva nu ne mai trebuie, pentru că Hristos celui ce
crede se face toate. Nu ne mai trebuie distracţii, nu ne mai trebuie
lucruri minore, nu ne mai trebuie lucruri care să ne ocupe sufletul,
pentru că îl ocupă Hristos, şi, prin Hristos, avem tot ceea ce
ne trebuie pentru a ne simţi bine, pentru a fi liniştiţi, pentru
a fi bucuroşi, iar noi, din partea noastră, să facem ceea ce
ştim, sau ceea ce putem ştiind că Domnul Hristos vrea cu fiecare
dintre noi să aibă credinţa care duce la mântuire. Nu trebuie
să fie cineva sutaş, adică ofiţer, ca să aibă
credinţa sutaşului. Nu trebuie cineva să fie din Siro‑Fenicia
ca să aibă credinţa cananeencei. Important este să fim
oameni doritori de bine, slujitori ai lui Dumnezeu, pentru că
credinţa este ca şi cultura, creşte dacă faci faptele
credinţei. Şi dacă nu faci faptele credinţei, şi
puţina credinţă care o ai, o pierzi. Aşa cum, dacă nu
te ţii de cultură, nu poţi avea cultură. Dacă faci
fapte care nu te duc la cultură, ci te îndepărtează de
cultură, îţi scade cultura. Aşa este şi cu credinţa.
Dacă, atunci când trebuie să mergi la biserică, de pildă,
nu mergi la biserică, faci o faptă împotriva credinţei;
dacă, atunci când trebuie să posteşti, nu posteşti, faci o
faptă împotriva credinţei; dacă, atunci când trebuie să te
rogi, nu te rogi, faci o faptă împotriva credinţei. Şi degeaba
zici: “Dă‑ne mai multă credinţă”! Trebuie să
faci şi fapte care să te apropie de Dumnezeu. Cum a fost Sfântul
Apostol Toma, de pildă. Sfântul Apostol Toma ştiţi că,
atunci când nu a fost cu apostolii, nu l‑a văzut pe Domnul Hristos,
ci l‑a văzut când a fost cu apostolii. El nu s‑a depărtat
de apostoli, chiar dacă n‑avea credinţa apostolilor. În Pateric
se spune: “Apropie‑te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei
teme şi tu de Dumnezeu”. Deci, trăind în apropiere de oameni
credincioşi, te poţi întări şi tu în credinţă,
iar depărtându‑te de cele ale credinţei, îţi scade
credinţa.
Dumnezeu să
ne ajute să avem credinţa sutaşului şi a femeii cananeence,
Dumnezeu să ne ajute ca credinţa noastră să fie
lucrătoare în iubire şi să alcătuiască făptura
cea nouă, pentru că în Epistola către Galateni şi în
Epistola a doua către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune că: “în
Hristos nu preţuieşte nici tăierea împrejur, nici
netăierea, ci făptura cea nouă”(Gal. 5, 6; II Cor. 5,17),
adică o alcătuire a omului întemeiată pe credinţă.
Dumnezeu să ne ajute!
Despre Iisus Hristos
Mântuitorul
Suntem la sfârşit de mileniu, al doilea
mileniu de creştinism şi nădăjduim să trecem şi
în al treilea mileniu, dacă nu cumva, de fapt, am şi trecut.
După calculele care s-au făcut în legătură cu începutul
erei noastre s-a constatat că era noastră este greşită cu 4
ani, cam cu 4 ani. Abia în secolul al VI-lea au ajuns oamenii la gândul să
socotească anii de la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Era noastră a început, se zice, cu naşterea lui Hristos, de aceea
când se vorbeşte despre epoca de dinainte de Hristos se spune “înainte de
Hristos” şi când se vorbeşte despre anii de după naşterea
Domnului se spune “după Hristos”.
Cel care a calculat începutul erei
creştine a luat ca punct de plecare pentru era creştină
naşterea Domnului, dar nu a fost destul de bine informat. E vorba de un
călugăr, se zice, din părţile noastre, Dionisie Exigus şi a zis că Domnul Hristos s-a născut
în anul 753 de la întemeierea Romei. Adevărul este că după
cercetările care s-au făcut e sigur că la anul 753 de la
întemeierea Romei Irod nu mai era. Murise. Ori în legătură cu
naşterea Domnului sunt nişte evenimente care îl implică şi
pe Irod şi atunci s-a ajuns la concluzia că începutul erei noastre nu
este anul 753 de la întemeierea Romei, ci este anul 749 de la întemeierea
Romei. Cei care socotesc anii de la întemeierea lumii, de la începutul lumii,
de la creaţie, spun că până la naşterea Domnului au trecut
5508 ani – bineînţeles, calculele acestea sunt aproximative. Important este
de ştiut că dacă într-adevăr începutul erei noastre, anul
1, este anul 749 de la întemeierea Romei, nu 753 de la întemeierea Romei, cum
numărăm noi anii, înseamnă că am trecut, că suntem
deja în mileniul 3 şi degeaba mai aşteaptă oamenii anul 2000,
că a trecut anul 2000.
Ceea ce e bine să avem în vedere în
legătură cu trecerea într-un nou mileniu, cu sfârşitul
mileniului 2 de creştinism şi începutul mileniului 3, este că nu
e foarte importantă data ca atare, clipa când se împlinesc 2000 de ani de
la naşterea Domnului, pentru că calculul timpului l-au făcut
oamenii. Sigur că lucrurile merg aşa, cum vedem în natură, în
jurul nostru. Fiecare an are o primăvară, o vară, o toamnă,
o iarnă. Cei care au socotit anii, care au împărţit anii, care
au făcut calendarul, au fost oameni şi au putut să
greşească şi au şi greşit, de fapt. Aşa se
explică faptul că acum sunt în vigoare două calendare, un
calendar vechi, neîndreptat şi un calendar nou, îndreptat. Sunt nişte
lucruri pe care le fac oamenii şi atunci, făcându-le oamenii, sunt
lucruri uneori bine făcute, alteori aproximativ bine făcute. De fapt
şi istoria şi trecerea de la un an la altul este ca şi
viaţa omului, nu există o graniţă anume în viaţa
omului, nu există o graniţă anume în istorie, dar există
nişte puncte de reper. Spun asta pentru că ceea ce urmează
să expun este o chestiune care interesează în general ceea ce ducem
dintr-un mileniu în altul, să punem anumite probleme în legătură
cu Domnul Hristos după 2000 de ani, apar anumite afirmaţii prin
ziare, anumite întrebări în legătură cu persoana Mântuitorului
şi atunci e bine să fim edificaţi. Şi atunci am zis că
în seara aceasta voi vorbi despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul. Vom face nişte precizări pentru cei care nu ştiu,
vom face precizări pentru cei care le ştiu, ne vom opri cu gândul
asupra Mânuitorului nostru.
Noi aici suntem la o tabără de
rugăciune, deci Îl avem în vedere pe Domnul Hristos, chiar dacă
ştim mai mult, sau mai puţin, despre El. Fiecare dintre noi am
început cu puţin şi am ajuns la mai mult. Cei care suntem mai în
vârstă şi cred că eu sunt cel mai în vârstă, nu ştiu
dacă este cineva aici mai în vârstă decât mine – eu am 68 de ani –
ne-am trezit într-o lume care avea o altă configuraţie decât cea de
astăzi, adică într-o societate care era altfel decât societatea în
care v-aţi pomenit cei tineri, ne-am pomenit cu nişte lucruri pe care
le-am învăţat din familie, ne-am pomenit rugându-ne, ne-am pomenit
mergând la biserică în duminici şi sărbători, ne-am pomenit
cu rânduielile postului, ne-am pomenit într-o societate care ştia de
Dumnezeu, care ştia de Domnul nostru Iisus Hristos. Ne-am început
viaţa conştientă şi mai ales educaţia
şcolară cu lecţii de religie şi aşa am
străbătut prin viaţă până când am ajuns să
adăugăm mai mult în timpul liceului – unii dintre noi şi
după aceea, la Teologie, cei ce am făcut Teologia – şi am ajuns
la nişte învăţături, la nişte acumulări de
cunoştinţe care, de fapt, nu întotdeauna înseamnă convingeri.
Părintele Arsenie Boca avea un cuvânt care zicea că: “Cea mai
lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă”, adică de
la informaţie la convingere. Tot el spunea că: “Cunoştinţe
teologice pot să aibă şi păgânii şi necreştinii
şi nu înseamnă că dacă au cunoştinţe teologice
sunt teologi, sau sunt convinşi de cunoştinţele teologice”.
Totuşi, nu se poate întemeia, nu se poate trăi viaţa
religioasă fără cunoştinţe – întâi e
cunoştinţa şi apoi e trăirea, aşa că
contează.
Am zis că e bine să ne oprim cu
gândul la Mântuitorul nostru, pentru noi e Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca
să avem nişte puncte de sprijin pentru credinţa noastră
şi pentru ca să avem nişte puncte de reper în raport cu cei care
nu au credinţa noastră. Pentru contemporanii Domnului Hristos, Domnul
Hristos era un om obişnuit, sau un om deosebit. Ei se mirau de faptele pe
care le făcea, se gândeau mai mult la calitatea Lui de
învăţător, era socotit un om înţelept, sau de către
alţii un hulitor, s-a ajuns la răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos
pentru că erau mulţi din aceia care L-au socotit împotrivitor
faţă de credinţa pe care o aveau ei. La un moment dat au ajuns
să spună în faţa lui Pilat: “Noi avem o lege şi după
legea noastră El trebuie să moară” (Ioan 19,7). Sfântul Apostol
Pavel zice că: “Dacă ar fi cunoscut oamenii înţelepciunea lui
Dumnezeu nu ar fi răstignit pe Domnul slavei” (I Cor 2,7-8). L-au
răstignit pe Domnul Hristos între doi tâlhari ca al treilea tâlhar, au
fost destui împotrivitori, au fost destui care L-au socotit chiar posedat de
puteri demoniceşti. Dacă citim Evanghelia putem să urmărim
aceste lucruri în raport cu contemporanii Domnului Hristos.
Cu vremea, însă, lucrurile s-au limpezit,
au fost oameni credincioşi şi în timpul când erau şi
necredincioşi faţă de Domnul Hristos. Alţii şi
Biserica au preluat Tradiţia creştină – pentru că
gândiţi-vă că Evanghelia se propovăduia, dar nu exista o
Evanghelie scrisă, sau dacă exista o Evanghelie scrisă, pentru
că au început şi să existe astfel de lucruri, până la
urmă patru forme ale Evangheliei, patru evanghelişti care au scris
patru cărţi numite Evanghelie, sau una în patru
înfăţişări. La început nu au avut circulaţie
Evanghelia scrisă, mai mult a avut circulaţie Evanghelia
predicată, cuvântul vorbit despre Domnul Hristos. Lucrurile nu erau foarte
bine precizate, oamenii ştiau cât puteau să ştie şi atunci
Biserica a preluat mai întâi tradiţia creştină, tradiţia
nescrisă şi apoi Evangheliile, care sunt tot o tradiţie, dar o
Tradiţie scrisă. Apoi, creştinii le-au adăugat la Scriptura
Vechiului Testament ca Noul Testament, împreună cu alte scrieri ale Noului
Testament şi a ajuns să aibă creştinătatea o altă
Scriptură decât cea Scriptura cea Veche şi anume Noul Testament, pe
care noi îl numim Scriptură, dar Sfinţii Apostoli, de exemplu, când
au vorbit despre Scriptură, despre Biblie, nu s-au referit la Noul
Testament, ci s-au referit la Vechiul Testament pentru că Noul Testament
atunci nu exista, sau nu era răspândit ca să se poată referi la
Noul Testament. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel când zice “Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu” el se gândeşte la Vechiul
Testament nu se gândeşte la Noul Testament, ori Noul Testament este mai
insuflat de Dumnezeu decât Scriptura Veche, în sensul că Domnul Hristos
le-a spus apostolilor, după mărturia Sfinţilor Evanghelişti:
“Mulţi prooroci au vrut să vadă ceea ce voi vedeţi şi
n-au văzut” – adică minunile Mântuitorului – “şi au vrut să
audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit” – adică cuvântul
Evangheliei (Mat. 13,17). După aceea a spus Domnul Hristos: “Aţi
auzit că s-a zis celor de demult” spune, anumite lucruri ce s-au zis din
Vechiul Testament şi El adaugă “iar Eu zic vouă”. Aşa
că Noul Testament este mult mai important decât Vechiul Testament, cel
puţin pentru noi, în sensul că Vechiul Testament i-a pregătit pe
oameni pentru Noul Testament, iar Noul Testament este cartea creştinilor.
Biserica a
preluat Tradiţia creştină nescrisă şi Tradiţia
creştină scrisă şi a formulat anumite dogme în
legătură cu persoana Mântuitorului. A formulat Simbolul
Credinţei pe care îl avem de la Sinodul I Ecumenic şi de la Sinodul
II, iar chestiunile privitoare la Domnul Hristos sunt cuprinse în partea
Simbolului alcătuită la Sinodul I Ecumenic, dar Simbolul
Credinţei a cuprins credinţa creştinilor de la început, nu a inventat
o credinţă despre Iisus Hristos ci a formulat credinţa, a
formulat adevărurile de credinţă aşa cum le avem.
Mulţi dintre noi am învăţat Crezul din copilărie şi
l-am zis şi nu l-am înţeles şi mulţi dintre credincioşii
noştri îl zic şi nu-l înţeleg. E bine ca să se precizeze
anumite lucruri şi să se pună în valoare. Eu abia la Teologie am
aflat despre valorile de gând din cuprinsul slujbelor noastre deşi mergeam
la biserică, aş putea să zic că m-am trezit în
Biserică, viaţa mea conştientă e în legătură cu
Biserica, mergeam la biserică când nu înţelegeam nimic din ce se
spunea acolo. M-am dus la Cluj, la şcoală şi o dată m-au
întrebat nişte colegi de acolo că “la voi se cântă <<Ca pe
Împăratul>>?” şi am zis “nu se cântă”. Am zis că nu
se cântă pentru că nu ştiam că se cântă şi când
m-am dus în vacanţă acasă am auzit “Ca pe Împăratul tuturor
să-L primim”. “O –zic – să mă întorc acum la şcoală
să le spun la colegi că şi la noi se cântă <<Ca pe
Împăratul>>“. Ei, lucrurile au mers cam aşa şi în
privinţa celorlalte pentru că am învăţat multe texte pe de
rost, cu vremea. Ştiam Liturghia în partea care se spune de către
preot şi de către credincios din copilărie, ştiam ce
urmează, ştiam ce trebuie să zică, cum se răspunde.
Dar nu ştiam, de exemplu, ce valoare are Antifonul al II-lea: “Unule
născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Abia la Teologie am început
să-mi dau seama şi bineînţeles că după aceea am
urmărit chestiunea aceasta şi am pus în valoare conţinutul
Sfintelor Slujbe pentru credincioşi. Bineînţeles că Creştinismul
a început cu slujbele noastre, pentru că dacă, de exemplu, în Triod
avem o slujbă a Sfântului Grigorie Palama înseamnă că în secolul
al XIV-lea încă nu era încheiat Triodul. Toate lucrurile acestea s-au
adăugat şi nu au fost întotdeauna nici destul de bine înţelese
pentru că aici, la noi, de pildă în România, nu s-a început cu
slujbele noastre traduse în limba română, ci s-a început cu slujbe
făcute în limbi străine de limba română – în limba slavonă,
s-a ajuns după aceea la slujbe în limba greacă – pe care
credincioşii nu le ştiau. Se vede că a circulat multă vreme
chiar rugăciunea “Tatăl nostru” spusă în limba slavonă
(ocinaşă), că la noi se zicea când era vorba să ne zicem
rugăciunile: “Hai să zicem ocinaşele”. Acum nu mai vorbeşte
nimeni aşa, dar eu m-am trezit într-o societate care menţinea cumva
Tradiţia în formele câte s-au putut păstra. De exemplu, acum se zice
şi mai zic unii când primesc ceva: “Mulţumesc, bogdaproste”; la noi
se zicea “bogdeaproştea”. Era, cumva, o expresie adusă la
înţelegerea oamenilor şi nu înţelegeau ce zic, dar o formulat în
felul acesta, deci, în loc de “bogdaproste” – Dumnezeu să primească –
ziceau “bogdeaproştea”. De ce spun lucrurile acestea? Pentru că noi,
totuşi, trebuie să ştim că a existat un progres în gândirea
creştină, că a existat un progres în exprimările
creştine, că lucrurile s-au formulat bine spre folosul tuturor, dar
de la început nu a fost aşa.
Unii dintre
creştinii care nu mai au slujbele noastre spun că lucrurile acestea
s-au adăugat şi că nu au valoare, că trebuie să
trăim creştinismul de la început şi au dreptate în ceea ce
priveşte trăirea creştină. De ce? Pentru că de multe
ori oamenii când fac slujbele intră într-un sistem pe care nu-l
înţeleg şi pe care nu-l trăiesc, ci au doar nişte formule
de ritual. Ori, asta nu este destul pentru că cei care au făcut
slujbele şi slujbele sunt, de fapt, “vuietul Duhului”, până la
urmă Duhul Sfânt este Autorul slujbelor. aceia au avut în vedere
viaţa creştină, trăirea creştină, n-au avut în
vedere nişte formule ca să se împlinească un ritual – să se
împlinească, să facem o Vecernie, să facem o Utrenie, să
facem o slujbă de dimineaţă, să facem o slujbă de
seară, să facem o slujbă de noapte – ci o angajare, adică
trăirea creştină trebuie să pornească de la slujbe, de
aceea e foarte important felul cum se fac slujbele şi din punct de vedere
al exprimării şi din punct de vedere al intensităţii.
Adică, e o propovăduire, credinţa noastră e
propovăduită, e cuprinsă în Sfintele Slujbe şi
propovăduită prin împlinirea Sfintelor Slujbe. Deci, credinţa
noastră creştin-ortodoxă este în cărţile de
slujbă şi se exprimă. De aceea, e foarte important ca toţi
care iau parte la Sfintele Slujbe să înţeleagă ce se spune
şi toţi care rostesc ceva să ştie că nu spun numai
pentru Dumnezeu şi pentru ei, ci pentru toţi care sunt de
faţă. Acesta e un lucru foarte important, dacă cei care te
ascultă nu te aud, dacă cei care te ascultă nu înţeleg
slujbele, sunt nişte forme de ritual şi n-au nici o valoare
reală, n-au nici o angajare a credincioşilor. De aceea e foarte important
felul cum se slujeşte şi intensitatea cu care se spun lucrurile ca
să le înţeleagă toţi, sau să nu înţeleagă
nimeni.
La începutul
creştinismului nu erau slujbe, ci erau doar întâlniri ale
credincioşilor care făceau şi un fel de slujbe, dar un fel de
slujbe, toate improvizate, toate făcute de ei. Erau foarte mulţi
oameni care nu ştiau carte, erau foarte mulţi oameni care nu se
puteau angaja la nişte lucruri deosebite, dar exista, totuşi, o
angajare de slujbă. Dar, la începutul Creştinismului s-a pus,
totuşi, problema raportării la Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel, ceilalţi Sfinţi Apostoli, ştim cam ce au
gândit despre Domnul nostru Iisus Hristos din scrierile care au rămas de
la ei. Gândiţi-vă că Sfântul Apostol Pavel a lăsat în urma
lui mai multe scrieri, unele s-au pierdut, dar până la noi au ajuns 14
scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. De unde ştim ce a gândit Sfântul
Apostol Pavel despre Iisus Hristos, ce a gândit el despre faptul că el e
apostol, ce a gândit despre faptul că credincioşii trebuie să
ştie despre Mântuitorul, ce le-a comunicat el din convingerile lui, din
gândirea lui teologică? Ştim, apoi, Sfinţi Evanghelişti
că au avut în vedere legătura cu Domnul Hristos. Ştim ce a scris
Sfântul Evanghelist Luca despre faptele Sfinţilor Apostoli. Dar toate
acestea le-a preluat Biserica şi a format nişte dogme, nişte
învăţături precise în privinţa celor care trebuie să
fie ştiute de creştini.
Când
creştinii erau persecutaţi au trăit, cum am zice noi acum, în
ilegalitate şi nu numai în ilegalitate ci au trăit în retragere, nu o
retragere în sensul că nu activau, ci într-o retragere pentru că nu
voiau să iasă la iveală pentru cei care nu erau creştini
şi pentru cei care nu se uneau cu ei, pentru că erau în primejdie
să fie prigoniţi. Şi au fost prigoniţi. Ştiţi
că Domnul Hristos a zis: “Cel ce vrea să vină după Mine
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie” şi în înţelesul acesta că era un risc să fie
următor al Domnului Hristos. Adică, să-ţi iei partea de
risc, în legătură cu situaţia de creştin. Şi atunci
credincioşii au avut nişte parole prin care să se cunoască
unii pe alţii şi nişte simboluri, nişte semne. La noi la
mănăstire Părintele Arsenie a introdus acest semn care
reprezintă două litere greceşti – “X” (hi) şi “P” (ro) –
care e un monogram pentru Hristos, ori aşa ceva dacă exista undeva nu
ştia nimeni dintre cei neiniţiaţi, nu ştiau ce
înseamnă. Sau peştele: credincioşii creştini aveau un semn
de recunoaştere între ei prin semnul peştelui. Făceau un semn de
peşte aşa, discret, fie cu toiagul pe pământ, fie cu mâna în aer
şi celălalt, dacă era cunoscător, zicea: “A, uite şi
acesta e creştin, no hai să stăm de vorbă”. De ce s-a ales
peştele ca simbol al creştinilor, ca simbol de recunoaştere al
creştinilor? Explicaţia o găsim în istoria Bisericii, însă
eu am primit-o de la un preot romano-catolic, un călugăr piarist.
Când eram în Timişoara, în clasa ultimă de liceu, am întâlnit un
preot care îşi pierduse vederea. A intrat în mănăstire cu un
defect de vedere, în sensul că nu vedea cu un ochi, avea o dezlipire de
retină şi după ce a făcut şcoală, era profesor,
făcuse limbi clasice (greacă şi latină) şi şi-o
pierdut vederea de tot, şi celălalt ochi şi l-a pierdut, şi
în împrejurarea aceasta am ajuns în legătură cu el, Părintele
Ludovic Toth, l-am învăţat să citească cu sistemul de scris
Braille şi el mi-a spus atunci că cuvântul “peşte” se spune în
limba greacă “ihtis” şi că literele cu care se scrie cuvântul “ihtis”,
luate în parte, sunt iniţialele pentru cuvintele: “Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul”. Credinţa aceasta că Iisus Hristos este Fiul
lui Dumnezeu, Mântuitorul, a fost credinţa de bază a tuturor
creştinilor. De la asta s-a pornit. Când vorbea cineva despre Iisus
Hristos ştia că este Mântuitor, că este Fiul lui Dumnezeu. Poate
nu toţi ştiau în ce sens este Fiul lui Dumnezeu, ce înseamnă
mântuire şi cum este Mântuitor, dar formula ca atare toţi
creştinii de la bun început au avut-o: că Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul.
În ceea ce
priveşte numele Mântuitorului, numele Mântuitorului este Iisus. Numele
acesta i l-a dat Mântuitorului îngerul, i l-a adus în lumea aceasta îngerul
binevestitor, iar după ce dreptul Iosif a aflat a simţit, şi-a
dat seama, că Preasfânta Fecioară Maria este însărcinată a
presupus o legătură greşită şi pentru că nu era
om de scandal, ci era un om drept, şi-a pus în gând, spune evanghelistul
Matei: “s-o lase pe ascuns”. Adică nu a vrut să o aibă mai
departe, să fie logodnica lui pe mai departe şi atunci să o gândit să-şi piardă urma. Nu
şi-a pierdut urma ca să nu mai fie cu Preasfânta Fecioară,
pentru că îngerul binevestitor i-a spus în vis că “Fiul pe care îl va
naşte Fecioara Maria este conceput de la Duhul Sfânt. E o mărturie
din Evanghelia de la Matei. Şi i-a spus îngerul să o ia pe Fecioara
Maria, zice: “S-o iei pe Maria ca soţia ta”, ca femeia ta, pentru că
ceea ce s-a zămislit este de la Duhul Sfânt şi Lui îi vei pune numele
Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate (Mat.
1,20-21). Dreptul Iosif a luat aminte la aceasta, aluat-o pe Sfânta
Fecioară în consideraţie în continuare şi I-a pus Mântuitorului
numele Iisus. De fapt, numele Iisus era un nume destul de curent pe vremea
aceea. Noi avem două cărţi în Vechiul Testament – una
intitulată “Cartea lui Iosua” (Iosua în limba ebraică înseamnă
Iisus) şi avem o carte defterocanonică, adică o carte după
ce s-a încheiat canonul Vechiului Testament, o carte numită “Înţelepciunea
lui Isus, fiul lui Sirah”. Aşadar, Iisus a primit numele de la îngeri
şi împreună cu Iisus circulă în legătură cu
Mântuitorul şi numele Hristos. De fapt, Hristos nu este un nume, e o
calitate. Hristos înseamnă “Unsul”. În Evanghelia de la Luca, în capitolul
2, putem citi că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor din
preajma Betleemului: “Iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care
va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă un Mântuitor,
care este Hristos Domnul” (Luca 2,11). Deci şi numele de Hristos,
respectiv cuvântul “Hristos”, care nu este un nume ci arată o calitate însă
pentru noi a devenit ca un nume, zicem Iisus Hristos şi ne gândim la
Mântuitorul. Nu ne mai gândim la amănuntele acestea că Iisus e
Mântuitorul, că Iisus înseamnă “Mântuitorul”, că Hristos
înseamnă “Unsul”, că în Vechiul Testament erau unşi proorocii, împăraţii
şi preoţii, primeau rostuirea lor de prooroci, de împăraţi,
de preoţi, printr-un ceremonial care se făcea şi cu ungere
şi în felul acesta ungerea îi arăta pe oamenii care au o
situaţie deosebită, o situaţie de conducători spirituali,
ori Domnul nostru Iisus Hristos a cuprins în fiinţa Sa cele trei
calităţi: cea de prooroc, cea de împărat şi cea de preot,
în persoana Sa şi este Unsul prin excelenţă. Noi nu ne mai
gândim la aceasta, ci zicem simplu “Doamne, Iisuse Hristoase” şi ne gândim
la Mântuitorul nostru fără să mai analizăm, dar e bine
totuşi să ştim. Cuvântul “Hristos” este cuvânt grecesc, de la “hrion”
care înseamnă “ungere”. Şi aşa l-au cunoscut ucenicii şi
mai departe urmaşii lor, pe Iisus Hristos. În Evanghelia de la Matei e
scris: “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. Împreună au fost cuvintele
acestea rostite de Sfinţii Apostoli, sau unul dintre ele. De exemplu
Sfântul Apostol Pavel zice că: “Hristos, ieri şi astăzi şi
în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8), ceea ce înseamnă că ori
zici Iisus, ori zici Hristos, e acelaşi lucru, sau poţi zice Iisus
Hristos şi spui atunci numele şi calitatea Mântuitorului, calitate
devenită nume chiar de la început. Noi întrebuinţăm, de obicei,
când vorbim, nu atât numele de Iisus cât numele de Hristos. Zicem Domnul
Hristos, de pildă, nu zicem Iisus, Domnul Iisus. Sunt şi
credincioşi, mai ales de alte nuanţe creştine, care zic Iisus,
Domnul Iisus. Nouă parcă ni-i mai la îndemână şi în
Tradiţia ortodoxă s-a fixat mai mult numele lui Hristos şi când
vorbim noi zicem de obicei Domnul Hristos şi zicem aşa, cu
reverenţă. Acum să ştiţi că greşesc aceia
care adaugă când nu trebuie adăugat şi de fapt nu trebuie
adăugat când citeşti din Evanghelie, de pildă. Am fost la un
schit unde mai marele de acolo a citit din Evanghelia de la Matei istorisirea
cu femeia canaaneancă şi în loc să zică “În vremea aceea
s-a dus Iisus prin părţile Tirului şi ale Sidonului” , a zis “În vremea aceea s-a dus Domnul
Iisus prin părţile Tirului şi ale Sidonului” şi, mai
departe, că “Şi a zis Iisus: O, femeie mare este credinţa ta!”, “Şi
a zis Domnul Iisus: O, femeie mare este credinţa ta!”, corectând pe
Sfântul Evanghelist. Nu se poate. Din Evanghelie citeşti ce-i scris, nu
adaugi tu nimic. Când vorbeşti despre Domnul Hristos, când vorbeşti
despre El, când ţii o predică, când te referi la un cuvânt, atunci
poţi şi e corect să zici nu numai simplu “Hristos a zis”, ci “Domnul
Hristos a zis”. Deşi se poate zice şi “Hristos a zis”, pentru că
cuvântul “Hristos” cuprinde şi noţiunea de Domn şi anume zicem: “Hristos
a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le” şi nu zicem “Domnul Hristos a
înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând” şi nu este nici o
vină pentru că Biserica ne învaţă să zicem: “Hristos a
înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”, sau “Hristos a
înviat!” şi nu “Domnul Hristos a înviat!”. Dar e frumos şi e bine
să se zică, când e cazul şi unde e cazul să se zică “Domnul
Hristos”, “Domnul Hristos spune”, “Domnul Hristos ne-a mântuit”, Domnul Hristos
trebuie să fie în prim-planul gândirii noastre. Deci, nişte lucruri
care sunt bune, sunt adevărate şi este bine să le avem în vedere
mai ales. Sfântul Apostol Pavel spune: “Nimeni nu poate să zică lui
Hristos Domn, decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12,3). Când Îl recunoşti ca
Domn înseamnă că Îl ştii mai presus de tine – numele “Domn” era
un nume care se dădea lui Dumnezeu, ori Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu în înţelesul Fiu de o fiinţă cu
Tatăl.
Lucrurile
acestea le-au înţeles oamenii şi din cele scrise în Evanghelie,
pentru că e scris acolo despre “Fiul, Unul născut pe care L-a trimis
Tatăl să mântuiască lumea”. Fiul, Unul născut, pentru
că în Scriptură se vorbeşte şi despre “fii ai lui Dumnezeu”,
iar celor care au crezut în El “le-a dat putere să se facă fii ai lui
Dumnezeu” (Ioan 1,12). Este un cuvânt pe care îl citim în prologul Evangheliei
de la Ioan. Deci, e scris despre Fiul, unul născut al lui Dumnezeu şi
e scris despre fii lui Dumnezeu. E o deosebire între Fiul şi fii lui
Dumnezeu. Fii lui Dumnezeu sunt oamenii, oamenii pe care Dumnezeu îi
primeşte ca fii ai Săi, îi adoptă, dar nu îi adoptă ci îi
face, îi schimbă, îi face din făpturi, fii. Cum anume? În Sfânta
Evanghelie de la Ioan se spune că celor care au crezut le-a dat putere
să fie fii ai lui Dumnezeu, nu numai i-a acceptat ca fii ai lui Dumnezeu,
ci le-a dat putere să fie fii ai lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon
Noul Teolog are un imn între imnele care ne-au rămas de la el, un imn în
care zice – vorbind cu Domnul Hristos – “Cum Te împreuni cu robii, fii ai
Tatălui de-i faci?” Deci, nu numai îi primeşti, îi cumulezi cumva la
ceilalţi pe care îi numeşti fii ai Tăi Doamne, ci zice “Cum te
împreuni cu robii?”. Adică, Tu, care eşti Dumnezeu Te uneşti cu
robii tăi şi-i faci din robi fii, nu numai că îi accepţi ca
fii, îi transformi, îi faci fii – “Cum Te împreuni cu robii, fii ai
Tatălui de-i faci?”. Este un cuvânt în care Sfântul Simeon Noul teolog
îşi arată admiraţia faţă de Domnul Hristos şi
zice: “Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val
răcoritor?” – cum eşti foc şi eşti şi răcoare? “Cum
de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val
răcoritor? / Cum de arzi – ca foc – şi-alini îndată?” – deci
şi arzi şi alini, deci Tu care eşti foc arzi, Tu care eşti
val răcoritor alini. “Cum de arzi şi-alini îndată? Cum mă
faci nemuritor?” –pe mine muritorul mă faci nemuritor. Cum? “Cum de foc
eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor? /
Cum de arzi şi-alini îndată? Cum mă faci nemuritor? / Cum de
faci din vameşi, îngeri şi întunericul, lumină?” – din vameşi,
din păcătoşi, faci apostoli, faci îngeri pe care îi
trimiţi, pentru că cuvântul “înger” înseamnă şi “trimis”. “Cum
de faci din vameşi, îngeri şi întunericul, lumină?” – cum de
faci din întuneric, lumină, cum inunzi întunericul cu lumină şi
nu mai e întuneric? “Cum de scoţi din iad şi cum de
curăţeşti pe cei din tină?” – deci, Dumnezeu are putere
să scoată din iad, a scos din iad şi scoate din iad până la
a doua venire a Lui, scoate Domnul Hristos din iad pe cei pentru care se
roagă Biserica să fie scoşi din iad. “Cum de scoţi din iad
şi cum de curăţeşti pe cei din tină? / Cum tragi bezna
în lumină?” – cum faci de nu mai există beznă? “Cum tragi bezna
în lumină? Cum de noaptea o cuprinzi? / Cum de mă prefaci cu totul?”
– pe mine mă schimbi – “Cum de mă prefaci cu totul? Inima cum o
aprinzi?”. Şi acum urmează “Cum Te împreuni cu robii, fii ai
Tatălui de-i faci?” – cum Te împreuni cu robii, deci ai o acţiune
venind către acela pe care îl faci fiu, nu numai îl primeşti ca fiu
al Tău. “Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci? / Cum
de-i arzi de dor rănindu-i? Cum de iarăşi îi împaci? / Cum de
rabzi şi suferi Doamne? Cum nu răsplăteşti îndată? /
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată? / Cum,
fiind aşa departe – bineînţeles, nu spaţial, ci să zicem
aşa, moral – vezi ce facem fiecare? / Doamne, robilor tăi dă-le
îndelunga Ta răbdare.”.
Ce deosebire
este între Fiul de o fiinţă a lui Dumnezeu şi fii lui Dumnezeu
făcuţi fii din robi? Este deosebirea că Fiul, Unul născut,
este de o fiinţă, este Dumnezeu, pe când oamenii sunt oameni pe care
Dumnezeu îi uneşte cu Sine, îi face ai Săi, oameni rămânând.
Adică, niciodată omul nu devine Dumnezeu, ci omul rămâne om, dar
se poate uni cu Dumnezeu aşa cum Dumnezeu a devenit om fără
să-şi piardă calitatea de Dumnezeu şi este om şi
Dumnezeu. Niciodată firea omenească şi cea dumnezeiască nu
se despart, Fiul lui Dumnezeu Cel de o fiinţă întrupându-se nu mai
poate fi numai Fiu al lui Dumnezeu, ci trebuie să fie şi om. Nu se
mai desparte firea omenească de firea dumnezeiască niciodată în
persoana Domnului Hristos, iar unirea s-a făcut în pântecele Preasfintei
Fecioare şi de aceea maica Domnului este numită Născătoare
de Dumnezeu.
Fiul lui
Dumnezeu, care S-a făcut om, S-a arătat între oameni mai mult ca om
şi nu şi-a arătat niciodată dumnezeirea în plinătatea
ei, pentru că: “Nu poate om să vadă pe Dumnezeu şi să
trăiască” e scris în Scriptură. A găsit modalitatea de a
veni între oameni şi de a se manifesta ca om purtător de Dumnezeu
şi ca Dumnezeu purtător de om. Asta înseamnă Fiul lui Dumnezeu.
Cât au gândit cei de demult la aceasta, cum au înţeles cei de demult
aceasta nu ştim, dar ştim ce precizează Biserica în
legătură cu aceasta. Ce precizează? Că Fiul lui Dumnezeu e Dumnezeu
adevărat şi se spune în Simbolul Credinţei: “Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut” –
adică nu creat, ci născut. Cum se întâmplă aceasta? Cum poate
să nască Dumnezeu? Cum se poate naşte cineva din Dumnezeu? Nu
ştim e o formulă care vrea să pună în evidenţă “de-o-fiinţimea”
Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl, care vrea să pună în
evidenţă faptul că Fiul lui Dumnezeu e altceva decât omul care
se uneşte cu Dumnezeu.
Nu
naşterea, în sine, vrea să ne-o pună în atenţie Biserica,
pentru că aşa ceva nu poate înţelege nimeni, cred că nici
îngerii nu pot să înţeleagă cele mai presus de ei şi
acestea sunt lucruri mai presus de ei, dar Biserica a găsit modalitatea
aceasta de a exprima adevărul că Fiul lui Dumnezeu, care S-a
făcut om, este de o fiinţă, nu este o creatură a lui Dumnezeu,
o creatură distinsă de celelalte creaturi, ci este chiar Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat. Să ştiţi că
ereticii, în general, au vrut să elucideze tainele lui Dumnezeu, au vrut
să le aducă la măsura înţelegerii omeneşti şi
atunci au zis: “Nu se poate ca Dumnezeu să aibă un Fiu şi
dacă Dumnezeu, totuşi, are un Fiu, apoi Fiul acela este o
creatură distinsă – aşa ziceau arienii – şi este
numită Fiu al lui Dumnezeu”. Ori, Biserica a învăţat altceva,
iar ceea ce învaţă Biserica nu poate fi înţeles. Ceea ce
învaţă ereticii este o aducere la nivelul gândirii umane a unor
lucruri care sunt mai presus de logică, sunt în supralogic, ori
supralogicul nu poate fi adus în logic. Mintea omenească nu poate
pătrunde lucrurile lui Dumnezeu. Doar ştiţi că în Evanghelie
este scris că a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol Petru, care
L-a mărturisit ca Fiul lui Dumnezeu Celui viu: “Tu eşti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,16), a zis: “Fericit eşti Simone, fiul
lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta –
deci nu cu puterea firii, nu cu raţiunea ai ajuns la înţelegerea
aceasta – ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16,17) ţi-a descoperit
lucruri mai presus de fire, ţi-a descoperit lucruri suprafireşti.
Ori, dacă vrei să înţelegi în logic, să deduci în logic
supralogicul, cobori supralogicul şi atunci nu mai este o taină. Noi
zicem că “deofiinţimea” Fiului cu Tatăl este o taină
şi ei zic că lucrurile acestea se explică aşa şi
aşa. Când explici o taină, taina nu mai e taină şi în cazul
acesta ai coborât taina , ai coborât misterul la înţelegerea
omenească. Asta au vrut să facă ereticii şi mai ales prin
asta s-au distins ei de cei care cred adevărul propovăduit de
Biserică, prin faptul că au căutat să înţeleagă,
să explice, să lămurească nişte lucruri mai presus de
lămurire. Poate vă mai aduceţi aminte, cei care aţi fost
anul trecut, v-am spus în legătură cu înălţarea Domnului
Iisus Hristos. Se încearcă nişte explicaţii, cum să o înălţat
cu trupul, cum a ajuns în sânul Sfintei Treimi ş.a.m.d. Orice
explicaţie de felul acesta înseamnă renunţare la
credinţă, înseamnă a aduce taina la netaină, a face din
taină netaină, ori Biserica noastră este o Biserică a
tainelor pe care le înţelegem sau le primim prin credinţă,
credinţa fiind uşa tainelor şi atunci, fiind uşa tainelor,
le primim prin credinţă, le simţim şi avem certitudinea
tainei fără să o înţelegem. Cum a ieşit Domnul Hristos
prin piatra pecetluită, nestricând peceţile? Cum a ieşit?
Păi numai El ştie cum a ieşit şi Biserica ne spune lucrul acesta
fără să ni-l explice, pentru că aşa ceva nu se poate
întâmpla în gândirea noastră materială, dar se spune undeva în
Scriptură că a zis Domnul Hristos: “Ceea ce-i cu neputinţă
la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Cf. Marcu 10,27). Dacă
crezi în Dumnezeu, crezi şi în minunile lui Dumnezeu şi dacă
cobori măsurile lui Dumnezeu la măsurile omului, minunile nu mai sunt
minuni, tainele nu mai sunt taine. “Taina nu suferă ispitire” se spune
într-o alcătuire de la slujba sărbătoririi naşterii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că vorbind cu Maica Domnului zicem “De
Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce ai născut pe
Mântuitorul, pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei, Maică fiind a
bunăvoinţei Tatălui şi ai purtat în braţe pe Dumnezeu
Cuvântul întrupat” şi apoi vine cu lămurirea aceasta: “Taina nu
suferă ispitire”. Deci, e vorba de o taină. Că ai purtat pe
Mântuitorul, că ai depărtat blestemul, că ai purtat în
braţe pe Dumnezeu Cuvântul întrupat, e o taină. Să
ştiţi că “taina nu suferă ispitire, numai cu credinţă
toţi o slăvim strigând cu tine şi zicând: Negrăite, Doamne,
mărire Ţie!”. Asta se face în faţa tainei. Aduci mărire lui
Dumnezeu pentru neînţelegerea tainei, pentru că taina e taină.
Vă pun în vedere lucrul acesta pentru că s-ar putea întâmpla să
vă întâlniţi cu oameni care vor să vă explice tainele, cu
oameni care nu se gândesc la taine. Eu, de exemplu, când eram la Timişoara
în anii `47 – `48, am ajuns în legătură cu un cerc de antropozofi.
Nici nu vă pot spune, nu vreau să scot prin gura mea ce spuneau ei
despre naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de pildă. Ca
să nu mai fie taină zămislirea de la Duhul Sfânt. Voiau să
aducă la raţiune şi atunci mintea nu mă slujea să
mă gândesc ce prăpăstii spun ei, ce gunoaie îmi bagă în
suflet pe care să le port apoi cealaltă vreme a vieţii mele.
Norocul meu de la Dumnezeu că am făcut Teologia şi că am
citit învăţături ale Sfinţilor Părinţi, m-am
putut orienta altfel şi că am nesocotit ce spuneau ei. Zice Sfântul
Apostol Pavel: “Ceea ce fac ei, lucrurile întunericului, ruşine este a le
şi grăi”. Nu îndrăznesc să spun ce-au spus ei, ce mi-au
băgat prin urechi în minte, ei care aşa credeau. Nu se poate şi
o să ajungeţi şi voi, poate mulţi dintre voi, să vi se
dea explicaţii, să se încerce nişte lămuriri, nu vă
luaţi după ei. Să ştiţi că numai nelămurind
tainele suntem în cuprinsul credinţei noastre, în cuprinsul Bisericii
noastre, pentru că taina nu suferă ispitire, taina nu poate fi
cercetată. Zic unii că nu este corect ce se spune: “crede şi nu
cerceta!”, că să cercetezi. Sunt şi eu de acord să
cercetezi, dar să crezi şi fără să cercetezi pentru
că lucrurile mai presus de fire nu le poţi cerceta. Cum să
cercetezi, de exemplu, astăzi, după atâta vreme, lucruri care s-au
întâmplat pe vremea Mântuitorului? Cum poţi să cercetezi, de
pildă, facerea lumii? Nu mai poţi cerceta. Poţi să crezi în
facerea lumii, dar nu mai poţi să cercetezi cum a fost la facerea
lumii, că n-a fost nimeni, cum zicea Eminescu: “N-a fost ochi care să
vadă, nici minte să priceapă”. Aşa că noi credem,
primim prin credinţă, faptul că Fiul lui Dumnezeu este Fiul lui
Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl. Cum s-a ajuns la aceasta? Nu
ştim. Ştim că lucrurile se prezintă aşa cum ni le
prezintă Biserica, nu cum le-au prezentat ereticii, nu cum le
prezintă antropozofii, nu cum le prezintă teozofii, nu cum le
prezintă yoghinii ş.a.m.d. Biserica noastră ne conduce să
ştim ce trebuie să ştim despre Mântuitorul.
Şi, în
sfârşit, Iisus Hristos, deci Mântuitorul, Unsul, Fiul lui Dumnezeu de o
fiinţă, este Mântuitorul nostru. Prin ce ne mântuieşte Domnul
Hristos? E foarte important să ştim că Domnul Hristos este
Mântuitorul nostru pentru că mântuirea nu ne-o realizăm noi, ci ne-o
dă Domnul Hristos în măsura în care ne angajăm şi noi, din
partea noastră, pentru mântuire. Mântuirea, în general, se consideră
a fi un dar, un dar de la Dumnezeu, de la Mântuitorul. Nu ne mântuim noi, din
puterea noastră. Sfântul Apostol Pavel în epistolele lui, mai ales în
Epistola către Galateni şi în Epistola către Romani,
vorbeşte despre faptul că mântuirea o primim şi că “omul nu
se mântuieşte prin faptele legii”. Ce înseamnă asta? Cei vechi
credeau că oamenii se mântuiesc în măsura în care împlineau legea lui
Dumnezeu. Îşi propuneau să împlinească legea lui Dumnezeu
şi era foarte bine şi credeau că dacă împlinesc legea lui
Dumnezeu, toate poruncile şi îndemnurile din legea lui Dumnezeu, sunt
mântuiţi. Sfântul Apostol Pavel zice că: “Mântuirea vine prin
credinţă, nu prin faptele legii”. Adică, dacă nu crezi în
Hristos nu te mântuieşti, nu te mântuieşti tu prin faptele legii,
prin ceea ce poţi face tu, ci mântuirea vine prin Hristos, Hristos ne
mântuieşte, nu ne mântuim noi în faţa lui Hristos, ci ne
mântuieşte Hristos pe noi, Hristos este Mântuitorul nostru. Asta vrea
să spună Sfântul Apostol Pavel, nu că faptele nu au nici o
importanţă. Şi faptele au importanţă, dar faptele
singure, fără Hristos, n-au cum să te mântuiască. Nu te
mântuieşti prin faptele pe care le faci pe baza poruncilor şi
îndemnurilor din lege, ci te mântuieşti prin intervenţia Domnului
Hristos, Domnul Hristos te mântuieşte. Cei care cred în reîncarnare, de
pildă, spun că există o evoluţie a sufletului, că în
fiecare viaţă în care vii în lumea aceasta câştigi ceva pozitiv,
ai un plus pe care îl duci în viaţa următoare şi, după
aceea, din viaţa următoare în cealaltă şi în felul acesta
te mântuieşti. Ei nimicesc acţiunea mântuitoare a Fiului lui
Dumnezeu. Atunci de ce s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu dacă omul se poate
mântui fără ajutorul Lui? De ce să o răstignit Domnul Hristos
dacă nu este nevoie de jertfa Lui şi e nevoie doar de ciclu evolutiv?
De ce a înviat Domnul Hristos dacă învierea Lui nu înseamnă nimic
pentru noi, că noi oricum ne mântuim dacă trăim mai multe
vieţi şi ne statornicim în bine? Mai departe, de ce să o înălţat
Domnul Hristos şi pentru a noastră mântuire? Să ştiţi
că mântuirea de obicei noi zicem că s-a realizat prin jertfa Domnului
Hristos şi este drept, dar nu este destul. Mântuirea s-a realizat prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu şi de aceea la slujbele de la Crăciun se
vorbeşte despre înnoirea omului, omul devenind Dumnezeu nu schimbându-se
din om în Dumnezeu, ci unindu-se cu Dumnezeu şi fiind şi el cumva
şi om şi Dumnezeu, firea omenească înaintând până acolo unde
este firea omenească a Domnului Hristos. Atâta i s-a rânduit omului
să ajungă. Apoi, mântuirea se realizează prin întrupare, prin
jertfă, prin învierea Domnului Hristos, se realizează prin
înălţarea Domnului Hristos. Sunt patru momente care privesc în special
mântuirea şi anume: întruparea Fiului lui Dumnezeu, jertfa Fiului lui
Dumnezeu, învierea Fiului lui Dumnezeu după firea omenească şi
înălţarea la cer a Fiului lui Dumnezeu, care este şi
înălţarea noastră. Noi suntem candidaţi la înălţare.
Cu gânduri din
acestea am intrat, dacă am intrat, sau intrăm, dacă vom intra în
mileniul al III-lea. Cu gândul că Iisus este Mântuitor, că Hristos
este Alesul, Unsul, că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu
Tatăl şi de o fiinţă cu oamenii, şi cu Dumnezeu
Tatăl şi cu oamenii, că Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul
nostru, intervenind la mântuirea noastră până în aşa
măsură că “intră în alcătuirea mădularelor
noastre”. Anul trecut am vorbit despre “Taina Tainelor”, despre Sfânta
Euharistie, despre Sfânta Cuminecătură, prin care Fiul lui Dumnezeu
îşi face loc în existenţa noastră, a găsit modalitatea
să se apropie de noi în modul cel mai real şi cel mai adânc, cel mai
intim şi să ne transforme lăuntric să devenim fii ai lui
Dumnezeu care nu mai păcătuiesc, ci au trecut de starea de
păcat.
Prin urmare,
stimaţi ascultători, ştim acum ce trebuie să înţelegem
prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Rămâne doar să ne
facem receptivi pentru lucrurile acestea printr-o viaţă care să
ne sensibilizeze pentru înţelegerea acestor lucruri, pentru primirea lor
în suflet ca Taine prin care ne mântuim, ca Taine ale credinţei noastre.
Vă
mulţumesc!
LA SFINTELE SLUJBE TREBUIE SĂ
PARTICIPĂM CU TOŢII
Luni, 21 iulie 1997
“Domnului
să ne rugăm” ne angajează la slujbă, nu suntem numai
spectatori. De fapt, chiar nu suntem spectatori, ci suntem împreună
rugători şi atunci, dacă nu ştim pentru ce să ne
rugăm, nu avem pentru ce să ne rugăm, zicem “Doamne
miluieşte-ne” în gol.
La noi la
mănăstire a fost acum, de curând, un grup de elevi de la Şcoala
de Cântăreţi din Bucureşti şi ne-au făcut nişte
demonstraţii de ce ştiu ei. Au cântat frumos, numai că
şi-au arătat şi cunoştinţele pe care nu era cazul
să şi le arate. Şi anume, au cântat în limba greacă “Cuvine-se
cu adevărat”, “Sfinte Dumnezeule” şi apoi, la urmă, le-am spus: “Măi
fraţilor, ce-aţi făcut voi nu este o rugăciune ci o
demonstraţie”. Altceva e rugăciunea şi altceva
demonstraţia. Noi n-avem nevoie de demonstraţii, noi avem nevoie de
rugăciuni. Şi dacă zici în limbă străină, noi
ştim ce zici, dar de ce să zici în limbă străină când
poţi să zici în limba pe care o vorbim noi şi între noi şi
cu Dumnezeu.
Aş dori
apoi, dacă se poate, să ştiu câţi dintre voi câţi
sunteţi aici, studenţi şi nestudenţi, ştiţi
să cântaţi, ştiţi să daţi răspunsurile la
Sfânta Liturghie? Va trebui să găsească cei de aici, de la
mănăstire, posibilitatea să se cânte o Liturghie pe care o
ştiu cei mai mulţi, de exemplu cea pe glasul VIII şi să ne
angajăm cu toţii la slujbă, pentru că altfel dă
impresia de ritualism. Sau, cântă unul şi acela destul de încet
şi mârâie alţii pe lângă el şi-l astupă şi cu ce
putea să se audă. N-am nimic, e frumos să ţii un ison, dar
să se audă foarte bine textul cântat. De aceea se rosteşte, ca
să se angajeze toţi. Şi dacă se poate, câţi
ştiţi să cântaţi, conduşi de cei care sunt la
strană, să cântaţi toţi. Pentru că, altfel,
deranjează faptul că unul cântă şi restul nu ştiu
dacă şi ascultă, sau dacă au ce asculta. Şi la
intensitate mai mare, adică nu încet, că nu vorbeşti numai cu
Dumnezeu, pentru că dacă ai vorbi numai cu Dumnezeu atunci ai putea
să vorbeşti numai în gând, căci Dumnezeu îţi aude şi
gândurile, ci noi vorbim cu toţii şi atunci cântarea trebuie să
fie la o anumită intensitate, pentru că biserica nu este prea mare,
dar, totuşi, nu se aude. Aş vrea ca în zilele acestea pe care le
trăim aici să fie un şuvoi de putere de cântare. Cei de la
Timişoara, care aţi mai cântat la strană, angajaţi-vă,
nu numai în sensul acesta că citiţi sau cântaţi numai când vi se
dă ceva, ci şi în sensul de a răspunde la cele zise de preot cu “Doamne
miluieşte”, cu toţii cu “Dă Doamne”, cu toţii cu “Ţie
Doamne”, cu toţii cu “Amin”, cu toţii. Şi-apoi la Sfânta
Liturghie toate câte se ştiu cânta să se cânte. Câţi mai
mulţi să se angajeze la slujire, pentru că la biserică nu
slujeşte numai preotul, nu slujeşte numai cântăreţul, ci
toţi credincioşii. Orice credincios trebuie să se
socotească slujitor. Mergem să slujim la măsurile noastre,
fiecare slujim la măsurile noastre. Nu mergem să ascultăm o
slujbă, ci mergem să facem o slujbă. Nu mergem să
ascultăm pe unii ce ştiu şi ce pot, ci mergem să
participăm cu toţii. Deci, se poate şi eu vă pun în vedere
treaba aceasta, să participaţi cu toate puterile voastre nu numai cu
gândurile, ci şi cu cuvintele, pentru că am zis că slujbele sunt
vuietul Duhului. Aşa cum avem aici aproape o apă care vuieşte,
aşa trebuie să vuim şi noi. Duhul Sfânt vorbeşte prin
glasurile noastre. El nu are un glas al Lui, sau nu ştim noi ce glas are
Duhul Sfânt. Ştim că are o putere de influenţă, de intrare
în conştiinţa oamenilor, ştim că a creat textele liturgice,
pe care le folosim. Noi îi împrumutăm Duhului Sfânt glasurile noastre
şi cântăm şi slujim. Slujbele pe care le facem nu le facem numai
pentru noi, ci le facem pentru întreaga Biserică şi pentru întreaga
umanitate, pentru lumea aceasta. Sfântul Ioan, cel ce a scris “Scara”, spune
că: “rugăciunea este întărirea lumii, rugăciunea ţine
lumea”. Atunci să participăm cu toţii, să ţinem lumea
şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu să participăm şi noi ca
lumea aceasta să nu fie osândită, ci să fie iertată.
Domnul Hristos a
spus că nu a venit să osândească lumea ci să
mântuiască lumea. Mântuirea lumii este şi contribuţia
noastră la rugăciune, la partea de slujire. Deci, dacă vă
puteţi angaja, vă rog foarte frumos să vă angajaţi
şi îi rog şi pe cei de la mănăstire, cât suntem noi aici
să se cânte o liturghie care se presupune că o ştiu toţi.
Şi apoi, după ce plecăm noi de aici, faceţi ce vreţi.
Ne oprim cu gândul asupra unui om drag
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă auzim că a existat un om de
care i-a fost drag Domnului Hristos, este firesc ca fiecare dintre noi să
ne întrebăm cine e acesta şi ce a făcut el, că să
facem şi noi la fel şi că să-i fie drag Domnului Hristos
şi de noi. Şi poate că
ne surprinde când aflăm că omul drag Mântuitorului nostru Iisus
Hristos a fost un om contestat de
mulţi, un om pe care-l judecă mulţi, un om pe care nu-l
înţeleg mulţi, şi totuşi, Domnului Hristos i-a fost drag de
el. Cine citeşte Sfânta Evanghelie de la Matei, şi ajunge la
capitolul 19, află despre un tânăr bogat care dorea să ştie ce trebuie să
facă să moştenească viaţa de veci. Şi i-a pus
aceasta întrebare Domnului Hristos. Dacă citim evanghelia de la Marcu
şi ajungem la capitolul 10, ne întâlnim tot cu o relatare despre
tânărul cel bogat. Şi dacă citim Sfânta Evanghelie de la Luca şi ajungem la capitolul 18,
şi acolo ne întâlnim cu tânărul cel bogat. Dintre cei trei evanghelişti
care au scris despre tânărul cel bogat, unul singur, cel care de regulă
da amănunte când e vorba despre relatările care le face, unul singur
ne spune că de tânărul cel bogat i-a fost drag Domnului Hristos.
Având noi această informaţie, este firesc să ne întrebăm de
ce i-a fost drag Domnului Hristos de tânărul cel bogat - că noi
ştim despre tânărul cel bogat şi ceva ce nu-l favorizează.
Iubiţi credincioşi, Sfinţii
Evanghelişti, când au scris despre tânărul cel bogat, au ţinut
să se ştie de către cititorii lor, şi nu de către noi
- pentru că Evanghelia nu a fost scrisă pentru noi, ci a fost
scrisă pentru contemporanii Evangheliştilor, însa a vrut Dumnezeu
că să ajungă şi la noi, si-i bine că a ajuns.
Aşadar, au vrut scriitorii Evangheliilor
să se ştie că un
om, unul nu foarte tânăr dar, nici trecut mult de tinereţe, s-a dus la Domnul Hristos, a îngenuncheat
înaintea Lui şi a zis: “Învăţătorule
bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Matei 19,
16). Deci era preocupat de un lucru de care nu prea sunt preocupaţi
tinerii. “Ce să fac că să moştenesc viaţa de veci?”.
Şi domnul Hristos i-a răspuns scurt - după relatarea Sfântului
Evenghelist Matei: “Dacă vrei să intri în viaţă
păzeşte poruncile” (Matei 19,17). E un răspuns scurt şi un
răspuns deplin. Ceilalţi Sfinţi Evanghelişti ne spun ce
porunci i-a pus înainte Domnul Hristos, deci nu ne spun ca Sfântul Evanghelist
Matei: “Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte
poruncile”, ci că tânărul a întrebat: “Care porunci?”. Şi apoi,
Domnul Hristos i-a spus poruncile care trebuie să le păzească.
Însa nu acesta este lucrul de căpetenie. Lucrul de căpetenie este
faptul că în viaţă, aşa cum dorea tânărul ca să
ajungă, nu poate intra nimeni, nu poate ajunge nimeni decât împlinind
poruncile. “Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte
poruncile”. Şi atunci tânărul a întrebat: “Care porunci?”. Iar Domnul
Hristos i-a spus: “Să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi,
să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta”. (Mt. 19, 18-19) Acestea sunt porunci din decalog,
din cele zece porunci şi le găsim în fiecare referat despre
tânărul cel bogat. Sfântul Evanghelist Luca pe acestea le pomeneşte.
Sfântul Evanghelist Matei mai adaugă încă ceva: “Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar Sfântul Evanghelist Marcu
mai adaugă pe lângă cele cinci porunci: “Să nu înşeli pe
nimeni”. Dacă luăm toate
referatele evanghelice şi căutăm să aflăm ce cere
Dumnezeu de la omul care vrea să intre în viaţă, aflăm doar
de şapte porunci. Cinci dintre cele zece porunci şi încă
două care nu sunt cuprinse în cele zece.
Tânărul, când a auzit ce porunci trebuie
să împlinească a dat un răspuns pe care sigur Domnul Hristos l-a
înţeles că fiind adevărat, şi anume a zis: “Toate acestea
le-am păzit din tinereţea mea” (Mt. 19, 20). Am putea zice noi :” De când mă
ştiu le-am păzit”. Şi-atunci - ne spune Sfântul Evanghelist
Marcu - Domnul Hristos a privit la dansul şi i-a fost drag de el. (cf.
Marcu 10, 21). Acum ştim de ce i-a fost drag Domnului Hristos de
tânărul cel bogat. I-a fost drag pentru că era preocupat de
viaţa de veci, pentru că s-a dus la Domnul Hristos că să
primească cuvânt în legătură cu ceea ce trebuie să
împlinească pentru a ajunge la viaţa de veci şi pentru că a
putut spune ceea ce nu pot spune mulţi, că a împlinit poruncile acestea,
pe toate le-a împlinit: “Toate acestea le-am împlinit”. Şi atunci Domnul Hristos a privit la
dânsul şi I-a fost drag de el.
Iubiţi credincioşi, eu citesc Noul
Testament cam de pe la 13 ani şi jumătate. N-am citit sistematic, în fiecare zi câte doua capitole, aşa
cum zic eu ca să citească cei care se lasă îndrumaţi de
mine. Dar totuşi am citit şi multe lucruri din Noul Testament le
cunoşteam fără să fi făcut seminarul, pentru că
eu am făcut liceul. Când m-am dus la teologie, ştiam multe lucruri pe
care puteam şi să nu le ştiu, să le învăţ la
Teologie, şi se mirau colegii mei de cunoştinţele pe care le
aveam de Noul Testament. Dar, ceva curios! Nu m-am oprit niciodată cu gândul asupra
afirmaţiei Sfântului Evanghelist Marcu, că Domnul Hristos a privit la
tânărul acesta şi i-a fost drag de el. Eram student la teologie, cred
că eram în anul II, şi a venit la noi la curs mitropolitul de atunci,
mitropolitul Nicolae Bălan, şi a venit vorba de tânărul cel
bogat. Cred că el a abătut cumva vorba ca să ajungem la
tânărul cel bogat, şi-a zis: “Daţi-mi un Noul Testament”. Şi
ne-a citit din Noul Testament cuvântul acesta că i-a fost drag Domnului
Hristos de tânărul cel bogat. De atunci mi s-a implantat şi în inimă şi în minte şi nu mi-a
mai ieşit de acolo niciodată faptul că a existat un om de care i-a fost drag Domnului Hristos, un om pe
care l-a iubit Domnul Hristos, un om vrednic de pomenire şi acela a fost
tânărul cel bogat.
Până aici, toate-s bune. Dar Domnul
Hristos i-a spus tânărului bogat şi ceva ce el nu a mai putut
împlini, în condiţia de atunci. La starea lui de atunci nu a mai putut
împlini. A zis: “Dacă vrei să fii desăvârşit, vindeţi
averile, împarte săracilor, ia-ţi crucea, vino şi urmează
mie” (Matei 19, 21). Şi tânărul a plecat întristat din faţa
Domnului Hristos - se spune în Evanghelie - pentru că avea multe
avuţii. Nu s-a putut lepăda de
ele. Poate s-a lepădat mai târziu, nu ştim, pentru că
Sfânta Evanghelie nu vrea să ne
prezinte pe tânărul cel bogat, ci vrea să ne prezinte un caz. Şi
atunci ucenicii L-au auzit pe Domnul Hristos spunând: “Cât de greu va intra
omul bogat în împărăţia Cerurilor”. Mai degrabă va intra
cămila prin urechile acului sau funia prin urechile acului, decât bogatul
în împărăţia Cerurilor” (Mt. 19, 23). Bineînţeles că
noi ştim că au existat bogaţi care au intrat în
împărăţia Cerurilor. Iov, de pildă. Câtă avuţie a
avut Iov şi câtă a pierdut, şi după aceea i-a dat Dumnezeu
altă bogăţie şi nu a zis nimeni că Iov nu a intrat în
împărăţia Cerurilor. Şi Avraam şi Isaac şi Iacov
au fost oameni bogaţi, cu multă avuţie şi Dumnezeu se
numeşte “Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov” (Mt. 22, 32),
ceea ce înseamnă că, totuşi, au fost bogaţi care au intrat
în împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, Domnul Hristos ne
avertizează că e bine atunci când nu cauţi multă
bogăţie, când te mulţumeşti cu mai puţin şi
atunci mai uşor intri în împărăţia Cerurilor. Dar, oare
bogatul a intrat în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu a
împlinit şi celelalte câte i-a spus Domnul Hristos că ar mai fi cazul
să le împlinească? Sigur a intrat în împărăţia lui
Dumnezeu, pentru că dacă
Domnul Hristos i-a spus: “De vrei să intri în viaţă,
păzeşte poruncile.”, şi el le-a păzit, nu a mai avut nici o
piedică să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Iar
dacă Domnului Hristos i-a fost drag de el, atunci i-a fost drag totdeauna,
că Domnul Hristos nu-şi schimbă iubirea, nu-şi mută
iubirea de la un om dacă acela
rămâne statornic în ceea ce-l recomanda pentru viaţa de veci, pentru împărăţia lui
Dumnezeu.
Interesant este că ucenicii au rămas
uimiţi când Domnul Hristos a zis: “Cu greu vor intra bogaţii în
împărăţia lui Dumnezeu”. Şi au pus o întrebare care ne
interesează şi pe noi, zicând: “Atunci, cine poate să se
mântuiască?” (Matei 19, 25). Şi Domnul Hristos a dat un răspuns
care ne dă multă bucurie, spunând că: “Ceea ce e cu
neputinţa la oameni, cu putinţă este la Dumnezeu” (Mt. 19, 26).
Deci Dumnezeu te poate mântui şi dacă nu împlineşti tot ceea ce
trebuie să împlineşti. Te poate mântui pentru bunătatea Lui,
pentru mila Lui, pentru iubirea Lui. Părintele Arsenie Boca - Dumnezeu
să-l odihnească - avea un cuvânt pe care eu l-am găsit pentru
prima dată în felul următor, într-o însemnare a părintelui: “Iubirea
lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea
celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Într-o altă
variantă este: “Dorul lui Dumnezeu de cel mai mare păcătos este
mai mare decât dorul celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Dumnezeu
este Iubire, şi pentru că este Iubire Îşi revarsă iubirea
şi vrea să ne primească, şi numai acela care nu vrea el
să fie cuprins în iubirea lui Dumnezeu, numai acela nu ajunge în
împărăţia lui Dumnezeu.
Altfel, ajungem în împărăţia lui Dumnezeu, pentru
că: “Ceea ce e cu neputinţa
la oameni, cu putinţă este la Dumnezeu”. Adică dacă ar fi
din puterile noastre să ne mântuim, nu ne putem mântui, dar dacă vrem
să ne mântuim prin puterea lui Dumnezeu, putem să ne mântuim şi
de fapt ne şi mântuim. Ne ajută Dumnezeu. Ce nu poate omul, poate
Dumnezeu şi-i ajută. Bineînţeles,
asta nu trebuie să ne ducă cu gândul că am putea să nu mai
facem anumite lucruri că doar Dumnezeu pe toţi ne ajută.
Dacă suntem sinceri şi ne angajam măcar ca tânărul cel
bogat, să împlinim poruncile, câte le-a zis Domnul Hristos că trebuie
împlinite, acelea neapărat trebuie împlinite: să nu desfrânezi,
să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie
mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama
ta, să nu înşeli pe nimeni, să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi. Sunt nişte lucruri de neapărată
trebuinţă. Acestea le-a spus Domnul Hristos că sunt necesare,
deci acestea neapărat trebuie împlinite.
“Că la Dumnezeu toate sunt cu
putinţă” a spus Domnul Hristos, după aceea, cu prilejul
convorbirii cu tânărul cel bogat şi cu ucenicii Săi, dar
cuvântul acesta îl găsim şi la Bunavestire, când îngerul binevestitor
i-a spus Preasfintei Fecioare Maria cum anume va ajunge să-L nască pe
Mântuitorul, când a zis: “Duhul Sfânt se va pogora peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi sfântul care se va naşte din
tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35). I-a dat vestea că
Elisabeta, rudenia sa, urmează să nască copil la
bătrâneţe, că e deja însărcinată şi spune mai
departe că: “la Dumnezeu nici un
lucru nu este cu neputinţă” (Lc. 1, 37).
Iată două cuvinte care ne dau mult
curaj, care ne dau multă încredere, care ne fac să fim
încrezători în bunătatea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu poate fi
altfel decât bun, şi Dumnezeu “pe cei drepţi îi iubeşte şi
pe cei păcătoşi îi miluieşte”, spunem de atâtea ori la
rugăciunile noastre. Trebuie să avem această nădejde. Nu
pentru înmulţirea păcatelor, ci că să credem în iertare,
dacă am făcut păcate.
Deci, iubiţi credincioşi, iată
un om de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nici în cazul acesta nu este
vorba de o performanţă. Va spuneam ieri că sutaşul din
Capernaum nu a avut nişte virtuţi de performanţă, nici
credinţa şi nici iubire de performanţă, a fost
începător în credinţă şi în iubire, dar le-a avut ca
realităţi lucrătoare, şi aşa este şi cu
tânărul cel bogat. Nu este un om de performanţă. Nu este un om
ca şi care să nu mai poată ajunge altul sau un om ca şi
care puţini pot ajunge, ci este un om ca şi care ar putea ajunge
mulţi, şi cât mai mulţi ar trebui să ne silim să
ajungem, împlinind poruncile acestea şi altele; câte sunt de
trebuinţă şi câte ştim noi că le putem împlini.
Să le avem în vedere, să le împlinim după puterea noastră,
dar în orice caz, acestea să le împlinim şi să fim
preocupaţi de o viata sfântă, de o viata curata, şi atunci
şi pe noi Domnul Hristos ne primeşte în iubirea Sa, îşi
revarsă iubirea Sa şi peste noi, ne învăluie cu iubirea Sa
şi pe noi, aşa cum facem şi noi, la măsurile noastre.
Ştiţi că a zis Domnul Hristos: “Care dintre voi, tată
fiind, dacă îi va cere fiul pâine, el să îi dea piatră sau
dacă îi va cere peşte, el să-i dea şarpe sau dacă îi
va cere un ou, el să îi dea scorpie? Dacă voi, răi fiind,
ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai
mult Tatăl vostru Cel din ceruri” (Lc. 11, 11) - care nu este rău, e
bun. Şi e aşa de bun încât “răsare soarele şi peste cei
buni şi peste cei răi, şi trimite ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”
(Mt. 5, 45). Îşi revarsă bunătatea! Sfântul Maxim
Mărturisitorul, spune că aşa cum soarelui îi este propriu
să lumineze şi să ne încălzească, aşa îi este
propriu lui Dumnezeu să facă bine. Noi credem aceasta şi avem
încredinţarea că, dacă facem cât de cât spre bine şi
dacă ne silim spre mai mult bine, Domnul Hristos ne primeşte în
iubirea Lui pentru că El este
iubire şi nu poate fi altceva decât iubire şi atunci i-ar fi drag
Domnului Hristos şi de noi, cum I-a fost drag de tânărul cel bogat.
Amin.
Despre
Împărăţia lui Dumnezeu sau
Împărăţia cerurilor
Marţi,
22 iulie 1997
Am spus, încă de
aseară, că astăzi va fi vorba despre împărăţia
lui Dumnezeu, sau despre împărăţia Cerurilor. E acelaşi
lucru cu termeni diferiţi. Cu termeni diferiţi se prezintă
aceeaşi realitate. împărăţia Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care poate fi numită foarte bine şi împărăţia
lui Dumnezeu şi împărăţia Cerurilor. De ce sunt termeni
diferiţi pentru aceeaşi realitate? Pentru că evreii ezitau
să pomenească numele lui Dumnezeu. Când găseau în Scriptură
termenul (numele lui Dumnezeu) “Iahve” sau “Iehova”, ei ziceau “Adonai”.
Adică, ocoleau să pomenească numele lui Dumnezeu, socotindu-se
nevrednici de a pomeni numele lui Dumnezeu, socotind numele lui Dumnezeu prea
mare pentru a fi purtat prin gurile oamenilor. Şi de aceea, în acest
context de gândire, Sf. Ev. Matei, care era evreu şi a scris pentru evrei
Evanghelia şi a scris-o , de fapt, în limba cunoscută de evrei, deci
nu în limba greacă, cum au fost scrise celelalte scrieri ale Noului
Testament, el a folosit cuvântul împărăţia Cerurilor. După
aceea, Evanghelia s-a tradus în limba greacă la scurtă vreme
(celelalte Evanghelii au fost scrise de la început în limba greacă). În
limba greacă “Împărăţia Cerurilor” se exprimă prin
cuvintele “Ti Basileia Ton Uranon” (în greacă). Ceilalţi
evanghelişti, care nu aveau o ezitare de a pomeni numele lui Dumnezeu
şi care n-au scris pentru oameni care aveau o ezitare să
pomenească numele lui Dumnezeu, în loc de “Împărăţia
Cerurilor” au întrebuinţat, de cele mai multe ori, cuvântul “Împărăţia
lui Dumnezeu”, în limba greacă “Ti Basileia Ton Theon”. Spun cuvintele
acestea în limba greacă pentru că Noul Testament, de fapt, s-a scris
şi s-a răspândit în limba greacă. După aceea s-a tradus în
alte limbi, însă iniţial cărţile au fost scrise în limba
greacă, limba greacă fiind atunci limbă
internaţională, limbă diplomatică, limba pe care o
cunoşteau cei mai mulţi care se preocupau de studiu, aşa cum ar
fi acum limba engleză şi cum a fost odinioară limba
franceză. Limba greacă, in care s-a scris Noul Testament, este o
limbă numită “Kaim dialectos” (gr.), adică dialectul comun, o
limbă pe care o cunoşteau cei mulţi.
Sfinţii Evanghelişti au întrebuinţat
pentru realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru realitatea
Împărăţiei Cerurilor, cuvântul care li s-a părut lor mai
potrivit; de fapt, mai găsim cuvântul “Împărăţia Cerurilor”
şi în Evangheliile celelalte, nu numai în Evanghelia de la Matei, dar în
Evanghelia de la Matei se întrebuinţează curent cuvântul “Împărăţia
Cerurilor”. Există nişte cărţi, numite “Concordanţe”,
cărţi care prezintă idei din Noul Testament, sau cuvinte din
Noul Testament sau din întreaga Biblie şi prezintă cuvintele
respective unde se găsesc peste tot. Deci, dacă ai o
concordanţă şi vrei să şti unde este scris “Împărăţia
Cerurilor”, te uiţi în Concordanţă, dacă e în limba
greacă, după termenul “Ti Basileia Ton Uranon” (gr.) şi atunci
găseşti toate locurile din Noul Testament în care se pomeneşte
împărăţia Cerurilor. Dacă te interesează de câte ori
apare în Noul Testament cuvântul “Împărăţia lui Dumnezeu”, te
uiţi la “Ti Basileia Ton Theon” şi găseşti toate textele
(capitolul, versetul) şi poţi să numeri de câte ori e
pomenită împărăţia lui Dumnezeu. E un avantaj al omului
modern, lucrul acesta că poţi să şti unde sunt textele
respective. Bineînţeles, acest lucru a fost făcut de către
oameni competenţi pentru treaba aceasta, au fost colective de oameni care
au făcut aceste concordanţe. Eu am cunoscut, când eram la teologie,
în limba greacă, o concordanţă făcută la un anumit Nou
Testament – pentru că sunt mai multe ediţii de Nou Testament –
şi lucrurile nu se potriveau sută la sută, depinzând de cei care
au scris ediţiile care au fost făcute şi era făcută
concordanţa respectivă în limba greacă, adică pentru
cuvintele greceşti din Noul Testament. Era făcută de un german,
unul Schmolert. Spun asta ca să ne dăm seama de preocupările pe
care le-au avut oamenii. Concordanţele sunt şi pentru idei. Eu, de
exemplu, am în limba germană o concordanţă în sistemul Braille,
care pot să-l citesc eu cu mâinile, se numeşte Taschen Konkordanzen –
adică, concordanţă de buzunar, o concordanţă mică
– şi e o concordanţă după idei. De exemplu, dacă
mă interesează pe mine problema pocăinţei, caut la “busse”
(în limba germană pocăinţă se numeşte “busse”) şi
acolo îmi spune unde se găseşte cuvântul “pocăinţă”,
dar pe ideea pocăinţei. De exemplu, ce este pocăinţa,
pocăinţa ca mijloc de îndreptare, pocăinţa propovăduită
de Domnul Hristos, pocăinţa propovăduită de Sfinţii
Apostoli. Foarte practică această carte. Şi dacă mă
interesează unde se scrie despre apostoli, despre smerenie, despre
bucurie, caut acolo şi după ideile care sunt prezentate acolo şi
după texte, pot să alcătuiesc imediat o predică, sau pot
să alcătuiesc imediat o prezentare despre chestiunea respectivă.
Nu prea folosesc eu mult asta, căci cunosc foarte bine Noul Testament
şi mă descurc eu şi fără concordanţe. Dar pentru
cineva care nu este destul de bine introdus în Noul Testament e foarte
binevenită. Şi să ştiţi că, de fapt,
concordanţe de felul acesta sunt şi pentru întreaga Biblie şi
sunt şi concordanţe după cuvintele evreieşti, dacă-i
vorba de Vechiul Testament. Foarte interesant şi foarte bine. Şi
acum, mai nou, există posibilitatea de a face concordanţă cu
calculatoarele. Cu computerele se pot urmări cuvintele. Aşa că,
noi oamenii moderni, dacă-i vorba de studiu, suntem avantajaţi
faţă de oamenii cei de demult, care nu ştiau de
concordanţe, care nu ştiau de cărţi de sinteză. De
exemplu, eu mai am în limba germană, la fel, tot o carte din asta pe care
o pot citi eu singur, fără mijlocitor, o carte intitulată “Biblische
Gestalten” – adică “Figuri Biblice”. Dacă mă interesează
Patriarhul Iacob, mă uit la Iacob, dacă mă interesează
apostolul Iacob, mă uit la apostolul Iacob, dacă mă
interesează, să zicem, Iosif din Arimateea, caut la Iosif din
Arimateea. Şi cartea e făcută pe grupuri de persoane, adică
ştiu unde să caut Iosif din Arimateea la grupul care prezintă
martori ai pătimirii, să zicem, martori ai pătimirilor Domnului
Hristos.
Aşa deci, este vorba de
împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia
Cerurilor, care prezintă aceeaşi realitate, realitate pe care oamenii
din vremea în care s-a propovăduit Evanghelia, la început când s-a scris
Evanghelia, când s-a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu, scris şi
nescris în Evanghelie, înţelegeau ceva prin împărăţia lui
Dumnezeu, înţelegeau ceva prin împărăţia Cerurilor. Noi,
cei de astăzi, ne-am îndepărtat foarte mult de începuturile
creştinismului şi nu mai avem noţiunile destul de bine
conturate, destul de bine precizate. Se pune problema, de pildă, ce au
înţeles cei de demult, sau ce trebuie să înţelegem noi prin
împărăţia lui Dumnezeu, sau prin împărăţia Cerurilor.
Cum cărţile Noului Testament au fost cărţi ocazionale, deci
n-au fost cărţi scrise la masa de lucru, ca un studiu, există,
totuşi, în Noul Testament şi o carte studiu. Cei care aţi făcut teologia
trebuie să ştiţi că Epistola către Romani e o carte studiu,
nu este o carte ocazională cum sunt, de pildă, Epistola întâia sau a
doua către Corinteni, sau epistola către Galateni, sau Evanghelia de
la Matei, sau Evanghelia de la Luca. Toate cărţile Noului Testament
sunt cărţi ocazionale, cu deosebire de Epistola către Romani,
care este o carte scrisă la masa de lucru, anume pentru ca Sf. Ap. Pavel
să-şi exprime concepţiile lui despre Hristos, despre mântuire,
să cuprindă în ea îndemnuri, să rezolve nişte chestiuni
care nu se puneau direct aşa cum se puneau, de exemplu, chestiunile pe
care le-a tratat în Epistola I către Corinteni, să zicem. Şi-i
interesant că, chiar în Epistola către Romani, este şi o
definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, a Împărăţiei
Cerurilor. Întâmplător e lucrul acesta, Sf. Ap. Pavel nu s-a gândit
să scrie, dar fiind în rostul acesta de a scrie, de a-şi exprima
ideile cu o ocazie oarecare, adică gândindu-se la un lucru oarecare, a
scris şi cuvintele pe care le găsim în Epistola către Romani
(14,17): “Nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare sau
băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”. E o
definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, doar o definiţie,
nu cu pretenţia de a cuprinde împărăţia lui Dumnezeu.
Să zicem aşa, e o referire, o apreciere în legătură cu
împărăţia lui Dumnezeu. Şi de ce pune Sf. Ap. Pavel
problema aceasta? Pentru că era vorba despre carnea jertfită
idolilor. Pot sau nu pot să mănânce creştinii carne
jertfită idolilor? Acum, carnea-i carne şi jertfită şi
nejertfită, numai că cei care mai credeau în idoli, cei care aveau
influenţă din credinţa lor de odinioară, puteau să
mănânce carne jertfită idolilor ca o carne jertfită idolilor, nu
numai carne ca atare. Şi atunci, Sf. Ap. Pavel le spune că pot
să mănânce carne jertfită idolilor, deşi în Faptele
Apostolilor găsim o scrisoare pe care au trimis-o apostolii din Ierusalim
comunităţilor creştine de pe vremea aceea în care le spunea
să nu mănânce carne jertfită idolilor. Sf. Ap. Pavel are opinia
că creştini pot să mănânce carne jertfită idolilor,
dar să n-o mănânce ca o carne jertfită idolilor, ci să o
mănânce pur şi simplu ca şi carne. Dacă mănânci carne
jertfită idolilor ca jertfită idolilor, îţi îngreuiezi cumva
propria ta conştiinţă, creştin fiind – cam aşa vede
Sf. Ap. Pavel – sau poţi să fi de sminteală celorlalţi care
nu aşteaptă ca tu, creştin fiind, să mai mănânci carne
jertfită idolilor. Şi atunci, Sf. Ap. Pavel soluţionează
chestiunea aşa, că poţi să mănânci carne jertfită
idolilor, fără nici o problemă, dacă nu sminteşti pe
cineva prin acest lucru, sau dacă tu însuţi eşti limpede în
conştiinţa ta mâncând carne jertfită idolilor. Şi cu ocazia
aceasta, în contextul acesta, Sf. Ap. Pavel face afirmaţia că: “Împărăţia
lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură”, deci nu trebuie
neapărat să te referi la mâncare şi la băutură, ci
să şti că împărăţia lui Dumnezeu e altceva decât
mâncare şi băutură. Bineînţeles că atunci nu era o
rânduială a postului, că miercurea e zi de post, că vinerea e zi
de post, că lunea este sau poate să fie zi de post. Nu se punea
problema, încă nu erau lucrurile acestea conturate, nu erau precizate.
Lucrurile acestea s-au rânduit în timp. Şi Sf. Ap. Pavel, care spune în
altă parte că “Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu,
că nici dacă mâncăm n-avem câştig, nici dacă nu
mâncăm n-avem pagubă” (I Cor. 9, )– din punct de vedere spiritual
adică, nu din punct de vedere fizic, organic, că dacă nu
mănânci apoi vezi tu că n-ai mâncat. Dar Sf. Ap. Pavel pune
chestiunea în raport cu înaintarea spirituală. Atunci zice: “Nu este
împărăţia lui Dumnezeu mâncare sau băutură”, deci
să lăsăm chestiunea aceasta a mâncării şi
băuturii şi să ştim că împărăţia lui
Dumnezeu este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. E o
definiţie nedefinită, la drept vorbind, pentru că dacă i
s-ar fi cerut Sf. Ap. Pavel într-o altă împrejurare să spună ce
este împărăţia lui Dumnezeu, poate că nu ar fi zis “Împărăţia
lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”, dar spunând
lucrul acesta el are în vedere nişte lucruri care se potrivesc, în orice
caz, cu împărăţia lui Dumnezeu. Ca să fi în
împărăţia lui Dumnezeu, în cuprinsul Împărăţiei
lui Dumnezeu, ca să fi sub stăpânirea lui Dumnezeu, ca să-l ai
pe Dumnezeu Împărat, trebuie să fi om drept, să ai dreptate,
să cauţi dreptatea în sensul de a deveni drept, de a fi drept.
Să ai pacea sufletească, care, de fapt, înseamnă în mare parte
nepătimire – Sf. Marcu Ascetul, în Filocalie, are cuvântul că “pacea
este nepătimirea” – să treci de păcate, de patimi, de
deprinderile în păcat, de deprinderile păcătoase. Pentru că
patima ce-i? Patima este o statornicie în rău, o statornicie în
păcat, este un resort de păcătuire. Păcat este fapta
izolată, ca călcare a legii lui Dumnezeu cu deplină
voinţă şi ştiinţă, iar patima este o deprindere
păcătoasă care te angajează mereu întru a
păcătui. De exemplu, cineva care are patima beţiei, să
zicem, el, de fapt, doreşte să se îmbete, caută băutura, îi
pornit pe treaba asta, deci nu mai face păcate izolate că să o
îmbătat o dată, ci se îmbată mereu. Şi dacă se
îmbată mereu înseamnă că are patima beţiei şi patima e
pricină de fapte păcătoase, e pricină de păcat.
Şi Sf. Ap. Pavel spune în Epistola I către Corinteni, că
beţivii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu.(I Cor.
6,10) Sf. Ioan Gură de Aur are aşa o întrebare retorică, că
ar zice cineva: “Cum, beţivii nu intră în împărăţia
lui Dumnezeu?” şi Sf. Ioan Gură de Aur răspunde “Ceartă-te
cu Pavel, nu-mi spune mie, că el a zis că beţivii nu intră
în împărăţia lui Dumnezeu”. Bineînţeles că nu numai
beţivii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, nici
desfrânaţii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, în
orice fel ar fi desfrânarea. Nu se pune problema numai a desfrânării prin
acte sexuale normale , cu femei, ci se pune problema şi a altor
desfrânări pe care le face omul şi care depărtează pe cel
care le face de împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Hristos a spus
că pentru a intra în viaţă trebuie să îndeplineşti
poruncile, între care şi să nu te desfrânezi, să nu
curveşti. împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia
Cerurilor, a făcut obiectul propovăduirii Domnului Hristos şi a
Sf. Ioan Botezătorul. Sf. Ioan Botezătorul, ca pregătitor al
oamenilor pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, pentru a
înţelege, pentru a primi împărăţia lui Dumnezeu, pentru a
dori împărăţia lui Dumnezeu, le spunea oamenilor: “Pocăiţi-vă,
căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, deci Sf. Ioan
Botezătorul a fost propovăduitor al Împărăţiei
Cerurilor. Domnul Hristos la fel, a vorbit mult despre împărăţia
Cerurilor, mai mult decât Apostolii. Din scrierile Sf. Apostoli n-avem multe
informaţii despre propovăduirea lor având ca obiect
împărăţia lui Dumnezeu. Întâmplător, găsim
afirmaţii, dar nu găsim o propovăduire statornică.
Propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu a făcut-o Domnul
Hristos şi i-a îndemnat, de fapt, şi pe ucenici. De exemplu, în
capitolul 10 din Evanghelia de la Matei, citim că a zis Domnul Hristos
către ucenicii lui, după ce le-a dat putere asupra duhurilor necurate
ca să le scoată afară, i-a trimis la propovăduire şi a
zis: “În calea păgânilor să nu mergeţi şi în
cetăţi de samarineni să nu intraţi, ci mergeţi mai
mult către oile cele pierdute ale Casei lui Israel” şi zice “Pe unde
veţi merge propovăduiţi zicând că s-a apropiat
împărăţia Cerurilor”. Deci, le-a dat în grijă ucenicilor
să propovăduiască împărăţia Cerurilor. Acum,
adevărat că noi nu ştim propovăduirea ucenicilor, pentru
că nu avem mărturii directe de la ei. Ştim, de exemplu, ce ne
informează Sf. Ev. Luca, pentru că Evanghelia de la Luca nu a fost
destinată să ajungă în secolul al XX-lea şi nici o
Evanghelie nu a fost destinată să ajungă în secolul al XX-lea.
Biserica a preluat scrierile acestea şi le-a categorisit ca inspirate ,
le-a catalogat şi le-a pus la îndemâna credincioşilor. S-a citit la
cult din Evanghelii şi ele au ajuns până la noi. Să zicem
aşa, norocul nostru de la Dumnezeu că or ajuns până la noi,
că puteau să se oprească la primul cititor. Sf. Ev. Luca a scris
pentru un singur om, pentru un om de vază din Roma, pentru un om care
vroia să cunoască despre Domnul Hristos, să ştie ceva
despre Domnul Hristos, vroia să cunoască învăţătura
Domnului Hristos şi Sf. Ev. Luca a scris Evanghelia ca să informeze
pe un om anume. Şi uite ce ne informează şi pe noi toţi, pe
fiecare dintre noi. Şi e foarte interesantă Evanghelia de la Luca,
are un iz social special, faţă de celelalte Evanghelii. Sf. Ev. Luca
a fost un om cult, un om care a ştiut ce să aleagă, un om care a
ştiut ce să pună în faţa celui căruia i-a scris. Nu a
vorbit în general, ci a vorbit în special, referindu-se anume la acela
către care i-a fost cuvântul, un om pe nume Teofil. Unii zic că, de
fapt, el nu a scris pentru o persoană, ci a scris pentru mai mulţi,
dar a găsit noţiunea aceasta “Teofil” care înseamnă “Iubitor de
Dumnezeu” şi să pună în evidenţă iubirea de Dumnezeu.
În sfârşit, acestea sunt teorii. Pe noi nu ne interesează asta, pe
noi ne interesează faptul că Sf. Ev. Luca a ştiut ce să
aleagă şi s-a referit special
la un om care avea o situaţie
specială. Propovăduirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se
grupează cumva în jurul Împărăţiei Cerurilor, în jurul
Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos a spus şi pilde
care se referă la împărăţia Cerurilor. De pildă, ca
început al propovăduirii Domnului Hristos, a fost aceeaşi
afirmaţie pe care a făcut-o Sf. Ioan Botezătorul: “Pocăiţi-vă
căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor”. Dacă cineva
urmăreşte citind Sfânta Evanghelie, mai la început bineînţeles,
hai să vedem care sunt cele dintâi cuvinte de propovăduire ale
Domnului Hristos, îşi dă seama că cele dintâi cuvinte de propovăduire,
după Sf. Evanghelie de la Matei, de pildă, sunt: cuvintele: “Pocăiţi-vă
căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor”. Aceleaşi
cuvinte le-a spus şi Sf. Ioan Botezătorul. Dar dacă ar veni
vorba acum de cele dintâi vorbe de propovăduire, am putea să ne
gândim care sunt cele dintâi cuvinte rostite de Domnul Hristos, câte din cele
care ni s-au păstrat în Evanghelie. Cele dintâi cuvinte rostite de Domnul
Hristos, rămase în cuprinsul Evangheliei, ajunse până la noi, sunt
cuvintele: “Ce este de Mă căutaţi, nu ştiaţi că
în casa Tatălui Meu (sau în cele ale Tatălui Meu) se cade să
fiu?” (Luca 2,49), cuvinte pe care le-a spus Maicii Domnului şi dreptului
Iosif când l-au găsit în Ierusalim, în templul din Ierusalim, Domnul
Hristos având vârsta (ca vârstă omenească) de 12 ani atunci. Maica
Domnului a zis: “Fiule, de ce ne-ai făcut nouă acestea? Tatăl
Tău şi eu, îngrijoraţi, te căutăm.”, şi Domnul
Hristos a zis “Ce este de Mă căutaţi, că doar trebuia
să ştiţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să
fiu (sau în casa Tatălui Meu trebuie să fiu).” Aici trebuia să
Mă căutaţi şi dacă M-aţi fi căutat aici,
aici M-aţi fi găsit, dar voi M-aţi căutat în altă
parte. Acestea sunt cele dintâi cuvinte ale Domnului Hristos păstrate în
Evanghelie. Dar, în Sf. Evanghelie de la Matei (că cercetăm aceasta
după Sf. Evanghelie de la Matei), cele dintâi cuvinte ale Domnul Hristos
sunt spuse cu ocazia Botezului Domnului Hristos, când Sf. Ioan Botezătorul
nu voia să-L boteze, socotindu-se nevrednic, şi atunci a zis Domnul
Hristos “Lasă acum că ni se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea”. Deci, dacă de dreptate ţine şi aceasta
să mă botez, hai să împlinim şi aceasta, ca să
împlinim toată dreptatea. Să ştiţi că asta poate fi
considerat şi ca un fel de program pentru împărăţia lui
Dumnezeu, în sensul că dacă a zis Domnul Hristos ca cele dintâi
cuvinte pe care le găsim în Sf. Evanghelie de la Luca: “În cele ale
Tatălui Meu Mi se cădea să fiu (sau “Mi se cade să fiu”)”,
asta este un fel de punct de plecare. Noi trebuie să fim mereu în
legătură cu Dumnezeu şi fiind în legătură cu Dumnezeu
putem să ne facem un program religios, putem să fim într-o
acţiune în care Dumnezeu este în primul plan al gândirii noastre, în
planul existenţei noastre. Şi în continuare, tot ca program de
viaţă poate fi luat şi cuvântul de la Sf. Evanghelie de la Matei,
ca cel dintâi cuvânt spus de Domnul Hristos şi anume: “Lasă acum,
că ni se cade nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei
3,15). E tot un cuvânt care ne îndeamnă la a tot ce ni se cere, toată
dreptatea, nu mai o parte din dreptate, să căutăm
desăvârşirea. Desăvârşirea nu numai în înaintare, ci
desăvârşirea şi în deplinătatea împlinirii poruncilor,
îndemnurilor. De pildă, tot în legătură cu
împărăţia Cerurilor, în Evanghelia de la Matei, în capitolul 5,
versetul 20, citim că a zis Domnul Hristos: “Dacă nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât dreptatea cărturarilor şi
fariseilor nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”. Deci,
încă o dată dreptatea. Dar aici dreptatea e luată în
consideraţie mai mult în ceea ce priveşte progresul în dreptate.
Fariseii aveau o dreptate din afară, noi trebuie să avem o dreptate
dinlăuntru. Adică, fariseii curăţau partea din afară a
paharului şi a blidului, noi trebuie să curăţăm
şi partea dinlăuntru. Fariseii se îngrijeau de o ţinută
demnă în faţa oamenilor, cât puteau şti oamenii şi nu se
îngrijeau de o ţinută interioară în faţa ochilor lui
Dumnezeu, iar Domnul Hristos vrea ca noi să avem o ţinută
interioară din care să decurgă ţinuta exterioară.
Deci, Domnul Hristos a avut în vedere împărăţia lui Dumnezeu,
împărăţia Cerurilor, şi nu numai că a avut-o în
vedere, dar a fost preocupat – noi cunoaştem nişte pilde, nişte
parabole, de fapt. Pilda este un exemplu de urmat, cum ar fi de exemplu pilda
samarineanului milostiv, iar parabola este o asemănare. Sunt nişte
parabole în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu – de
exemplu, parabola cu sămânţa cea bună şi cu neghina. Chiar
azi dimineaţă s-a citit la Sf. Liturghie despre sămânţa cea
bună şi despre neghină. Zice Domnul Hristos: “Asemenea este
împărăţia Cerurilor cu un om care a semănat în ţarina
sa sămânţă bună, dar a venit duşmanul şi a
semănat neghină” (Cf. Mat. 13,24-25). Aceasta este o pildă, de
fapt o parabolă, în legătură cu împărăţia
Cerurilor. Parabola aceasta cu sămânţa şi neghina este
precedată de parabola cu semănătorul pe care a şi
explicat-o Domnul Hristos. De fapt, nu este singura, sunt două, numai
că parabola aceasta cu semănătorul nu începe cu “Asemenea este împărăţia Cerurilor cu
un semănător care a semănat”, ci începe altfel şi anume: “Ieşit-a
semănătorul să semene sămânţa sa”, dar oricum, este
vorba despre împărăţia lui Dumnezeu, e o parabolă. Şi
apoi mai are explicată Domnul Hristos şi parabola cu
sămânţa cea bună şi cu neghina, care o găsim numai în
Sf. Evanghelie de la Matei. Deci, Domnul Hristos are două parabole pe care
le-a şi explicat. Celelalte parabole nu le-a explicat. În Sf. Evanghelie
de la Matei, în capitolul 13, sunt cuprinse mai multe parabole privind
împărăţia lui Dumnezeu şi anume: parabola cu
semănătorul – de fapt să ştiţi că nu se ţine
seama de noţiunile acestea foarte clar şi foarte precis. Unii zic
pilda semănătorului, alţii pot să zică parabola
semănătorului, unii zic pilda cu sămânţa şi neghina,
alţii zic parabola cu sămânţa şi neghina. Nu sunt foarte
precizate lucrurile, dar dacă vrem să fim la obiect, atunci trebuie să spunem că cea cu
sămânţa şi neghina este o parabolă, nu o pildă. Sunt
mai multe de felul acesta, este una cu aluatul care dospeşte toată
frământătura, alta cu grăuntele de muştar din care
creşte o plantă mare, un fel de tufă, un fel de pomişor în
care îşi pot face cuibul păsările cerului; este o parabolă
cu năvodul , în care se adună peşti şi buni şi
răi; mai este una cu comoara ascunsă în ţarină, în care e vorba
despre un om care a găsit o comoară într-o ţarină şi a
cumpărat ţarina ca să aibă şi comoara din
ţarină – e foarte interesant şi frumos; sau parabola cu
mărgăritarul cel bun, cu un negustor care caută
mărgăritare bune şi când găseşte unul bun le vinde pe
toate celelalte şi cumpără mărgăritarul cel bun; acea
parabolă cu vistieria – că omul cu cunoştinţă despre
împărăţia lui Dumnezeu este asemenea celui ce scoate din
vistieria sa nouă şi vechi. Toate acestea ne lămuresc cumva
împărăţia Cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu, ne
spun ceva despre împărăţia aceasta, adică despre realitatea
aceasta în care Dumnezeu este în prim plan, în prim-planul gândirii, este Cel
la care ne raportăm pentru prima dată. Pentru că în progresul
religios este necesar ca omul să-L aibă în vedere pe Dumnezeu,
să n-aibă în vedere altceva. De pildă, în legătură cu
rugăciunea, sau cu postul, sau cu milostenia, în Evanghelia de la Matei
s-au păstrat nişte cuvinte ale Domnului Hristos, care
lămureşte că cineva care face milostenie de dragul oamenilor,
sau cu ochii la oameni, că doar-doar va fi văzut de cineva şi va
fi lăudat, acela nu-L are în vedere pe Dumnezeu, ci se are în vedere pe
sine şi pe oameni şi n-are folos spiritual din milostenia pe care o
face. Mai departe vorbeşte despre oameni care se roagă lui Dumnezeu
ca să fie văzuţi de oameni şi că îşi iau plata
cuvenită, în sensul că dacă nu se gândesc la Dumnezeu nu pot
avea folos din ceea ce fac în faţa oamenilor fără gândul la
Dumnezeu, sau mai mult cu gândul la oameni, sau când e vorba de post, la fel,
spune că să nu fim ca făţarnicii care îşi
întunecă feţele lor ca să aibă ceilalţi un semn
că ei postesc şi zice Domnul Hristos că n-au plată pentru fapta lor,
adică nu pot avea un progres real în înaintarea spirituală pentru
că nu se gândesc la Dumnezeu. Şi Domnul Hristos corectează
acestea, aceste tendinţe ale unor oameni de a se pune în
evidenţă prin fapte bune care nu sunt bune în realitate pentru
că nu sunt acoperite cu smerenie, cum se zice în Pateric, şi în cazul
acesta nu au răsplată de la Dumnezeu. Şi zice Domnul Hristos
că: “Tu când faci milostenie să nu ştie stânga ta ce face
dreapta ta”, adică milostenia, zice, să fie în ascuns şi
Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie. (Matei
6,6) Postul la fel, să fie post în faţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu
care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie. Rugăciunea
să fie la fel: “Intră în cămara ta şi închizând uşa
ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.
Acestea sunt
gânduri în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu, în
acest sens că, în prim-planul gândirii noastre, în prim-planul
existenţei noastre, în raport cu atitudinile noastre, Dumnezeu este întâi
şi apoi omul. Spun de mai multe ori la oameni: “Întâi Dumnezeu şi
apoi omul”. Dacă întâi e Dumnezeu şi apoi omul, omul e la locul lui
şi te raportezi bine şi la oameni. Domnul Hristos a spus că: “Cel
ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine,
nu este vrednic de Mine”. Asta nu exclude iubirea faţă de
părinţi, dimpotrivă, o
afirmă. Numai că Domnul Hristos vrea să spună că cine
ar asculta de părinţii care l-ar îndemna la lucruri rele şi nu
ascultă de Domnul Hristos, înseamnă că pe Domnul Hristos îl are
pe plan secundar şi pe părinţi îi are pe plan principal. Şi
aşa ceva nu duce unde trebuie să ducă, nu duce la
împărăţia lui Dumnezeu, ci duce la depărtarea de Dumnezeu.
Şi toate acestea trebuie avute în vedere.
Bineînţeles
că propovăduirea Domnul Hristos nu a fost făcută ca cineva
să facă un studiu despre împărăţia lui Dumnezeu, dar
sunt nişte afirmaţii, nişte referiri care ne dau o perspectivă.
Adică, noi dacă vrem să ştim ce-a învăţat Domnul
Hristos despre împărăţia lui Dumnezeu şi luăm
Evanghelia şi citim cu gândul “Hai să vedem ce se spune despre
împărăţia lui Dumnezeu!”, găsim foarte multe afirmaţii
care, după aceea, noi le putem pune într-un sistem şi facem un studiu
pentru alţii şi pentru noi, că dacă te ocupi de o chestiune
anume o şti mai bine decât dacă nu te ocupi de ea. Când citeşti
Noul Testament aşa numai să-l citeşti, de pravilă, cum am zice,
e una şi când, citind de pravilă, şi urmăreşti ceva
anume din Scriptura Noului Testament, atunci ţi se lămuresc
nişte chestiuni. De exemplu, dacă ai citi Noul Testament cu gândul: “Hai
să vedem ce se spune în Noul Testament despre păcat!”. Foarte
interesant, să ai în vedere o chestiune anume şi când
găseşti acolo noţiunea “păcat”, sau când găseşti
înfierate anumite păcate, să zici: “Doamne, uite vezi!”. Că noi
vorbim de atâtea şi atâtea păcate şi fel de fel de păcate
şi nu se mai satură oamenii de amănunte când îi vorba de
păcate, dar ce păcate anume a înfierat Domnul Hristos? Toate
păcatele, bineînţeles, dar de ce fel de păcate s-a ocupat
şi pe ce a pus accent în mod special? Sunt trei păcate şi anume:
necredinţa în Dumnezeu, făţărnicia şi sminteala. Adică
sminteala în sensul de a deruta de la credinţă. Deci întâi
necredinţa. De ce? Pentru că legătura cu Dumnezeu, legătura
cu împărăţia Cerurilor se realizează prin
credinţă. Dacă nu crezi în Evanghelie nu poţi ajunge în
împărăţia lui Dumnezeu. În Sf. Evanghelie de la Marcu, cele
dintâi cuvinte scrise în legătură cu propovăduirea Domnului
Hristos, cele dintâi cuvinte ale Domnul Hristos păstrate în Sf. Evanghelie
de la Marcu, sunt cuvintele: “S-a împlinit vremea şi s-a apropiat
împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi
credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1,15). Şi e foarte interesant că
ceva asemănător găsim şi la sfârşitul Evangheliei de
la Marcu. Vedeţi că este important să faci nişte
legături. Când poţi face legăturile? Când le ai şi în cap
gândurile acestea şi le poţi avea dacă te ocupi de ele. Eu la
Teologie m-am ocupat în mod special de Noul Testament şi pentru că
cunoşteam destul de bine Noul Testament dinainte de a mă duce la
Teologie, dar m-am ocupat şi pentru că l-am socotit principal şi
mi-am agonisit de atunci foarte multe gânduri care mi-or folosit în
viaţă. Şi după aceea, citind şi alte studii în
legătură cu Noul Testament şi cărţi din acestea, de
exemplu “Care sunt cele dintâi cuvinte rostite de Domnul Hristos”, m-am gândit
în legătură cu care sunt cele din urmă cuvinte rostite de Domnul
Hristos. Am citit o predică, tot în limba germană, intitulată “Predică
la Înălţarea Domnului” şi acolo era Testamentul Domnului
Hristos. Care sunt cele din urmă cuvinte pe care le-a rostit Domnul
Hristos? Şi în legătură cu asta m-am gândit: “Dar bine,
dacă ştim care sunt cele din urmă, dar cele dintâi care-s?”.
Şi aşa se fac nişte legături şi e interesant că
în Sf. Evanghelie de la Marcu cele dintâi cuvinte de propovăduire
reţinute în Sf. Evanghelie de la Marcu sunt îndemnătoare la
credinţă: “Credeţi în Evanghelie!”. Ce înseamnă asta “Credeţi
în Evanghelie!”? Nu înseamnă “Credeţi în Evanghelia de la Marcu”, sau
“Credeţi în Evanghelia de la Matei!”, ci credeţi în
propovăduirea creştină. Sf. Ap. Pavel nu a scris nici o
evanghelie, sau ştiţi voi o evanghelie scrisă de Sf. Ap. Pavel?
Nu. Ştim epistole ale Sf. Ap. Pavel nu în înţelesul de evanghelie,
cum e Evanghelia de la Marcu. Şi când a zis Domnul Hristos “Credeţi
în Evanghelie!”, n-a zis “Credeţi într-o carte a Evangheliei”, că nu
exista aşa ceva. Cărţile Evangheliei s-au scris după
Înălţarea la cer a Domnul Hristos. Unii zic ă cele dintâi
informaţii în legătură cu învierea Domnul Hristos, au fost cele
dintâi informaţii scrise , cele din Epistola I către Corinteni a Sf.
Ap. Pavel, capitolul 15. N-au dreptate, dar în orice caz a fost între cele
dintâi informaţii, cele scrise în Epistola I către Corinteni, în
capitolul 15. Evangheliile s-au scris după aceea, aşa că Domnul
Hristos nu putea să aibă în vedere Evangheliile, o avut în vedere
propovăduirea creştină. Şi în sensul acesta Sf. Ap. Pavel
are o Evanghelie. Şi mai departe zice la sfârşitul Evangheliei de la
Marcu, citim că a zis Domnul Hristos: “Propovăduiţi Evanghelia
la toată făptura”. Care Evanghelie? Propovăduirea
creştină. La toată făptura. Şi zice mai departe: “Cel
ce va crede şi se a boteza se va mântui şi cel ce nu va crede se va
osândi”.
Deci, la
începutul propovăduirii şi la sfârşitul propovăduirii,
aşa cum o găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, propovăduirea
Domnului Hristos este credinţa, în principal. “Propovăduiţi Evanghelia!”.
“Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui şi cel ce nu va crede
se va osândi”. Nu poţi intra în legătură cu
împărăţia lui Dumnezeu, nu poţi face parte din
împărăţia lui Dumnezeu decât având credinţă în Domnul
Hristos prin care o venit împărăţia lui Dumnezeu, având o
angajare prin credinţă. De aceea unul din cele mai mari păcate
este socotit a fi necredinţa în Dumnezeu. “Cel ce nu crede se va osândi”.
Deci nu numai că nu va avea profit de pe urma credinţei – profitul pe
care îl au cei care cred, nu-l va avea – ci va fi şi osândit pentru
că nu crede: “Cel ce nu crede se va osândi”. Deci, necredinţa e
socotită a fi cel dintâi păcat pe care l-a înfierat Domnul Hristos.
După aceea sminteala, derutarea de la credinţă. De ce? Pentru
că dacă cineva crede în Domnul Hristos şi altul îl
derutează de la credinţă, îl rătăceşte, îl face
să nu mai creadă, zice Domnul Hristos că păcatul acesta
este mai mare chiar decât uciderea sau sinuciderea, în sensul că zice: “Dacă
cineva sminteşte pe unul din aceşti mai mici, ar fi mai bine de el
să-şi lege o piatră de moară de gât, sau să-i lege
cineva o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare”
(cf. Mat. 18,6 ). Să se înece, să nu mai existe decât să
producă sminteală. De ce? Pentru că dacă nu mai există
el, odată cu el moare şi necredinţa lui. Dar dacă
rămâne în viaţă şi propovăduieşte necredinţa
lui, în cazul acesta se răspândeşte păcatul lui, trece şi
la altul şi merge mai departe, poate din generaţie în generaţie.
Să ne gândim aşa la nişte autori din aceştia care au scris
împotriva credinţei, de exemplu Voltaire, sau Karl Marx, Engels,
aceştia care au fost atei convinşi şi care au răspândit
cumva ateismul. Păi răspândirea ateismului nu s-a terminat odată
cu ei, ci a continuat, s-a căutat să fie cât mai mulţi de concepţie
materialistă, de concepţie ateistă. Ne gândim, de exemplu, la
Uniunea Sovietică, sau la Albania care a fost declarat stat ateu – cel
dintâi stat ateu din lume, declarat – şi care a prigonit pe preoţi,
pe creştini. Toate lucrurile acestea s-au întâmplat pentru că au fost
nişte răspânditori de neghină. Ne gândim la neghină, la
ţarina de grâu şi cu neghină, e foarte simplu să te
gândeşti aşa, dar asta reprezintă ceva. De altfel, în tălmăcirea
pe care o dă Domnul Hristos pildei sau parabolei cu neghina, cu
sămânţa cea bună şi cu neghina, spune: “Ţarina-i lumea”.
Dacă lumea e ţarina, atunci smintelile, răutăţile
devierile, întortocherile câte sunt în lumea aceasta, provenind de undeva, sunt
neghina veacului acestuia şi sunt lucrurile care derutează, sunt
smintelile pe care le fac oamenii – de fapt sminteală asta înseamnă,
derutare. Îl faci pe om să nu mai ştie ce să creadă, chiar
dacă nu crede ce-i spui tu, dar începe să se clatine în propria sa
credinţă. Bine, asta se întâmplă până când omul are o credinţă
neclintită, pentru că sunt şi oameni care au credinţă
neclintită. Ei, cei care au o credinţă neclintită nu mai
pot fi scoşi din convingerile lor, de aceea au existat martiri ai
creştinătăţii. Dar, aş vrea să ştiţi
şi să nu uităm – după ce ştim să nu uităm –
că nu numai ortodocşii au avut martiri. Au avut martiri şi
ereticii, au fost martiri ai ereticilor, bineînţeles, consideraţi de
eretici ca martirii lor. Au fost eretici care au suferit pentru credinţa
lor, n-au fost numai cei cu dreaptă credinţă care au suferit.
Cine a vrut să sufere pentru o idee, a avut o idee şi a ţinut-o
şi-o avut-o întrupată în el ca o convingere, acela a murit pentru
ideea respectivă. Au fost şi comunişti care au murit pentru
ideile lor materialiste, comuniste. Noi cam uităm de lucrurile acestea
şi cam neglijăm lucrurile acestea, ca şi când creştinii au
fost singurii care au avut de suferit şi care au suferit pentru Hristos.
Da, pentru Hristos au suferit creştinii, dar pentru ideile lor au suferit şi
alţii care n-au fost creştini şi păgânii au suferit pentru
ideile lor dacă li s-a cerut lucrul acesta. De exemplu, în Spania a fost
cândva un război între comunişti şi naţionalişti. Au
murit destui şi dintre comunişti. aceştia au murit pentru ideile
lor. Creştinii şi naţionaliştii au murit pentru ideea
creştină. Fiecare a murit pentru ceva, pentru idealul lui. Dumnezeu
este acela care hotărăşte a cui jertfă se primeşte
şi a cui moarte îi moarte cu valoare şi a căruia îi moarte
fără valoare. Dar, adevărul este că dacă omul e
angajat pentru o idee, poate să moară pentru idee, poate să
şi trăiască pentru idee. Pentru noi e important nu să murim
pentru o idee, ci pentru noi e important să trăim pentru o idee,
pentru idealul nostru, pentru ideile noastre. Deci, noi avem ideile acestea cu
împărăţia lui Dumnezeu, dar dacă le avem atunci trebuie
să fim angajaţi să cerem împărăţia lui Dumnezeu.
Noi cerem împărăţia lui Dumnezeu în rugăciune: “Vie
împărăţia Ta”. Ne-o învăţat Domnul Hristos. Cei mai
mulţi nu cer nimic, ci rostesc o rugăciune. Zic: “Vie
împărăţia Ta” ca şi când nu ar cere nimic. Dar, de fapt,
cererea aceasta obligă, angajează. Ce pot eu să fac ca să
vie împărăţia lui Dumnezeu? Cel puţin în jurul meu, în casa
mea, în familia mea, în obştea din care fac parte. Cu ce contribui eu
personal să vină împărăţia lui Dumnezeu, să fie
Dumnezeu în prim-plan, să fie Dumnezeu considerat ca ceea ce este El, sau
ca ceea ce poate gândi omul că este Dumnezeu. Pentru că noi
niciodată, în mărginitul nostru, nu putem să cuprindem
dumnezeirea, să cuprindem fiinţa lui Dumnezeu. nimeni nu ştie
care-i fiinţa lui Dumnezeu, în ce constă, ce este esenţa lui
Dumnezeu. Nu ştie nimeni. Nici îngerii nu ştiu.
Noi spunem
că îngerii Îl văd pe Dumnezeu. sigur că văd mai mult decât
vedem noi, ştiu mai mult decât ştim noi. Se vorbeşte de
heruvimii cei cu mulţi ochi. De ce se vorbeşte de heruvimi cu
mulţi ochi? Pentru că vrea să se pună în evidenţă
cunoştinţa cea mare despre Dumnezeu pe care o au heruvimii. E vorba
de organe în sensul că … dacă-i vorba, noi nu putem, noi numai ne
închipuim nişte lucruri şi ni le închipuim pe baza unor
revelaţii, dar noi nu ştim de fapt cum se prezintă un suflet
care nu e îmbrăcat în trup, cum se prezintă un înger despre care
zicem noi că are aripi. Mai mult, simbolic vorbim despre aripile îngerilor,
sau despre aripile serafimilor, despre ochii heruvimilor. acestea sunt
nişte lucruri pe care le aduce cineva, le-a adus cineva în sfera gândirii
noastre ca să înţelegem ceva din ceea ce este taină. Până
la urmă, toate lucrurile acestea tot taine sunt. Şi atunci, e
important ca cerând noi împărăţia lui Dumnezeu – dacă o
cerem într-adevăr – să fim şi preocupaţi de realizarea ei.
Să fim preocupaţi de a face ceva pozitiv, pentru că creştinismul
e pozitiv. Noi ar trebui să vorbim cândva (şi poate ne-o ajuta
Dumnezeu de-om mai avea viaţă să vorbim) ceva despre
pozitivismul gândirii creştine, pozitivismul vieţii creştine.
Creştinul nu este un om care nu face rău, şi-i destul să nu
facă rău, că asta ar fi la nivelul mortului, că mortul nu
face nici un rău, dar nu face nici bine. Ori creştinismul este o
angajare pozitivă, o angajare în bine, nu este destul să nu faci
rău, trebuie să faci binele. Domnul Hristos spune în
consideraţiile care sunt în Evanghelie în legătură cu judecata
de apoi. Se spune că a zis: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui
Meu, că am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost flămând
şi M-aţi hrănit, …” ş.a.m.d. Deci, aţi făcut ceva
pozitiv. Şi altora le spune: “Duceţi-vă de la Mine
blestemaţilor în focul veşnic, că am fost flămând şi
nu Mi-aţi dat să mănânc”, adică aţi fost
nepăsători, n-aţi intervenit cu ceva, n-aţi făcut ceva
pozitiv. Creştinismul este ceva pozitiv, împărăţia lui
Dumnezeu este ceva pozitiv. Părintele Arsenie are undeva afirmaţia
aceasta că: “Noi nu suntem visători ai Împărăţiei lui
Dumnezeu”, ci trebuie să fim oameni angajaţi pentru
împărăţia lui Dumnezeu. dar, poate că lucrurile acestea le
vom lămuri cumva şi mâine în legătură cu omul
Împărăţiei lui Dumnezeu. Aş vrea să se
reţină însă, să se ştie şi să se
reţină şi faptul că împărăţia lui Dumnezeu
nu este ceva care începe odată cu moartea, ceva de dincolo de lumea
aceasta, ci împărăţia lui Dumnezeu este ceva ce începe
odată cu convertirea, odată cu angajarea faţă de Dumnezeu.
Noi suntem în împărăţia lui Dumnezeu în măsura în care avem
o legătură cu Dumnezeu, o legătură cu Domnul Hristos, avem
pe Domnul Hristos în prim-planul gândirii şi în prim-planul simţirii
noastre, adică Domnul Hristos a intrat în componenţa fiinţei
noastre. Dacă suntem angajaţi pozitiv pentru împlinirea Evangheliei,
atunci înseamnă că suntem în împărăţia lui Dumnezeu.
Slujbele
noastre, mai ales Sf. Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu în
mijlocul nostru. Domnul Hristos a fost întrebat de oamenii din vremea sa: “Când
vine împărăţia lui Dumnezeu?”. Şi Domnul Hristos a spus: “Împărăţia
lui Dumnezeu nu vine pe văzute, ci împărăţia lui Dumnezeu
este în mijlocul vostru, sau este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 20,21).
Este adevărat că vorbeşte şi despre ceva viitor,
împărăţia lui Dumnezeu ca ceva ce se întâmplă în viitor, de
exemplu atunci când a zis: “Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta
moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu – sau
până nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru putere”. Deci,
împărăţia lui Dumnezeu este şi ceva ce se
aşteaptă, în sensul că în plinătatea ei
împărăţia lui Dumnezeu este ceva care nu se poate atinge în
lumea aceasta. Şi prin moarte trecem în împărăţia lui
Dumnezeu, dar trecem din împărăţie în Împărăţie.
Din împărăţia cea de pe pământ în împărăţia
cea din cer. Dar angajarea, ca atare – şi asta este important – angajarea
pentru împărăţia lui Dumnezeu realizează nişte
stări sufleteşti în care Domnul Hristos se revelează, intră
în câmpul conştiinţei noastre, adică din subconştient, din
inconştient, Domnul Hristos vine în planul conştiinţei, sau în
planul conştienţei şi în cazul acesta împărăţia
lui Dumnezeu este o realitate simţită. Ce înseamnă asta că “Sunt
unii de aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”? Înseamnă
că împărăţia lui Dumnezeu, în care credem, devine o
realitate simţită în existenţa noastră, ne simţim în
împărăţia lui Dumnezeu, simţim împărăţia lui
Dumnezeu în noi, simţim pe Dumnezeu ca Împărat: “ Ca pe
Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut, înconjurat
de cetele îngereşti”. De-aia “să lepădăm de la noi
toată grija cea lumească”, ca să-L primim pe Împăratul
tuturor şi de aceea Îl putem primi, pentru că închipuim pe heruvimi,
aducând înainte de a simţi prezenţa Împăratului, poate de multe
ori înainte de aceasta, aducem, închipuind noi pe heruvimi, aducem lui Dumnezeu
întreit sfântă cântare.
La toate acestea
ne ajută Biserica, Sfintele Taine ale Bisericii,
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, de fapt cu Domnul Hristos, cât putem noi cuprinde din El,
că s-a pus de atâtea ori problema, şi-o pus-o şi Sf. Grigorie
Palama şi dă explicaţii, că harul este cel care vine,
că noi nu ne putem atinge de Dumnezeu. eu cred că Domnul Hristos o
ştiut toate lucrurile acestea şi când o spus totuşi că: “Cine
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică” şi că “cine nu mănâncă Trupul şi
Sângele Meu n-are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54), că “Trupul
Meu e adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată
băutură” şi toate lucrurile acestea când le-a spus, Domnul
Hristos a ştiut cum se realizează. Şi dacă-i vorba să
răspundem la întrebarea aceasta: “Cum vine Domnul Hristos în
existenţa noastră? Cum a venit la botez? Cum vine la Sf.
Împărtăşanie?”, răspunsul este foarte simplu: aşa cum
ştie El. Nu cum ştim noi, pentru că noi nu ştim cum. E mai
bine să ne mărturisim neştiinţa decât să
căutăm nişte explicaţii, nişte lămuriri în
chestiunea aceasta. Cei care L-au ascultat pe Domnul Hristos au început ca
să-şi arate nedumeririle şi au zis: “Cum poate Acesta să ne
dea trupul Lui să-L mâncăm?” (Ioan 6, 52). Şi Domnul Hristos i-a
auzit şi nu a răspuns la întrebarea asta: “Uite-aşa şi
uite-aşa.”, ci a spus mai departe: “Cine nu mănâncă trupul Meu,
n-are viaţă, cine mănâncă trupul Meu are viaţă”.
Deci, rămânem în sfera tainei. Eu asta aş vrea să
reţineţi de la mine. Şi-n ceea ce priveşte tainele
credinţei, şi în ceea ce priveşte tainele harului, şi în
ceea ce priveşte tainele Scripturii, în toate privinţele să
ştim că noi suntem într-o Biserică a tainelor şi că
taina nu poate fi lămurită şi dacă-ncercăm să o
lămurim tot n-o lămurim. Şi de aceea Domnul Hristos nu ne-a dat
o explicaţie, pentru că explicaţia o poţi avea în
măsura în care te angajezi în lucrarea care îţi descoperă
tainele. Niciodată n-o să ajungem în situaţia de a cunoaşte
tainele, de a se desfiinţa tainele. Deci, împărăţia lui
Dumnezeu este şi o realitate şi o taină, este şi ceva
prezent şi ceva viitor, şi ceva de acum şi ceva din
veşnicie.
Cine n-are pace
şi n-are bucurie în suflet să ştie că n-are nici
împărăţia lui Dumnezeu în suflet. împărăţia lui
Dumnezeu e un ospăţ. Un ospăţ e un prilej de bucurie. Cine
n-are bucurie în suflet, din credinţă nu din succese, pentru că
există şi bucurii în afară de sfera credinţei, există
bucurii din lumea aceasta. Iei un examen, să zicem, eşti bucuros
că l-ai luat. Şi când n-ai fost destul de bine pregătit şi
că totuşi l-ai luat, eşti şi mai bucuros. Bucuria aceasta e
o bucurie de succes şi să ştiţi că Dumnezeu
binecuvântează şi bucuria aceasta, din lumea aceasta. Dar,
există o bucurie a credinţei, o bucurie pe care nu ţi-o poate da
altcineva decât Dumnezeu şi nu ţi-o poate aduce altceva decât
credinţa în Dumnezeu.
Eu am vrut doar
să punctez nişte lucruri în legătură cu
împărăţia Cerurilor, cu împărăţia lui Dumnezeu,
lucruri pe care le vom completa cu cuvântarea de mâine seară –
nădăjduim să ne ajute Dumnezeu să o putem ţine – în
legătură cu omul Împărăţiei lui Dumnezeu, adică
cum trebuie să fie omul ca să aibă în el
împărăţia lui Dumnezeu, sau ca să intre în sfera
Împărăţiei lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie alcătuit?
Ce anume trebuie să aibă? Ce trebuie să aibă în vedere? Cum
trebuie să se angajeze omul ca să fie om al Împărăţiei
lui Dumnezeu, ca să fie membru al Împărăţiei lui Dumnezeu?
Dar aceasta, mâine seară şi deocamdată, pentru seara aceasta,
vă mulţumesc că m-aţi lăsat să mă mai
desfăşor o dată.
- Părinte,
am avea nişte întrebări.
- Da, se poate.
- Ne-aţi
pomenit şi dimineaţă despre cartea cu sfintele femei care au
fost, în viaţa de dinainte, desfrânate. Ce părere aveţi
sfinţia voastră despre cartea aceasta?
- Dar de ce
mă întrebaţi ce părere am?
- Dacă ne-o
recomandaţi …
- Nu, eu nu v-o
recomand. Am vrut să ştiu dac-o citit-o cineva, pentru că mie nu
mi-a plăcut, nu cartea, în general, dar nu mi-or plăcut nişte
afirmaţii făcute în legătură cu Sfânta Maria Magdalena
şi aş fi vrut să ştiu dacă pe cei care au citit cartea
aceasta, sau dacă au citit despre Sfânta Maria Magdalena, i-au şocat
afirmaţiile pe care le face cineva, adică autoarea, dar aducând în discuţie,
aducând în atenţie de fapt, lucrurile pe care eu aş fi vrut să
nu le spună nimănui, niciodată.
- Dar
credeţi că este folositoare, duhovniceşte?
- Bine, ea poate
să fie şi folositoare, în sensul că pune problema aceasta a
oamenilor, a femeilor care din păcătoase au devenit sfinte, cum e Sf.
Taisia, Sf. Pelagia, Sf. Maria Egipteanca, deşi ca Sf. Maria Egipteanca nu
poate face altcineva, dar, în orice caz, e pusă problema în sensul acesta,
că din păcătoşi, din desfrânaţi, pot ajunge şi
oameni sfinţi. Şi e pomenită şi Sf. Maria Magdalena. Pe
mine m-au şocat nişte lucruri. Eu chiar am rugat pe cineva să
mi-a imprime pe casete. Am ascultat-o toată. A doua oară cred că
n-o mai ascult. Mi-ajunge, că mă interesează numai ideea, nu
amănuntele şi lucrurile acestea le mai putem citi şi în
sinaxare. Însă, în legătură cu Sf. Maria Magdalena, eu vă
spun drept că am rămas … au fost două afirmaţii acolo pe
care nu aş fi vrut să le facă nimeni niciodată. Şi
nici eu, dacă ar fi fost vorba să traduc cartea aceasta, nu aş
fi tradus-o, anume ca să nu fie afirmaţiile respective; să nu
fie ele şi atunci nu aş fi tradus nici cartea. Şi fiind
astăzi ziua Sf. Maria Magdalena m-am gândit să întreb dacă
cineva dintre voi o citit cartea şi dacă l-o şocat cum m-o
şocat pe mine şi pe alţii, de altfel.
Î: - Care este părerea sfinţiei
voastre despre asociaţia “Oastea Domnului”?
R: - Măi, mai întâi de toate aş
vrea să ştiu dacă e vre-un ostaş pe-aici.
Î: - Nu este.
R: - Ca să-mi pot spune părerea
aşa, că eu totdeauna am avut probleme cu “Oastea Domnului”. Am fost
la Timişoara şi când am fost prima dată m-o întrebat cineva
despre “Oastea Domnului” şi când am ieşit de pe-acolo a venit un
ostaş şi a zis că: “Părinte, toate or fost bune”, dar asta
despre Oaste n-a fost bună. Şi după aceea m-o pârât şi la
Preasfinţitul Serafim şi Preasfinţitul Serafim a zis că
dacă mă mai duc o dată la Timişoara, să le spun
că totuşi, uite, sunt altfel lucrurile decât le-am spus rândul
trecut, să îndulcesc o ţâră treburile şi-apăi m-am mai
dus şi n-am mai îndulcit nimic, că mi-a fost frică că tot
nu se-ndulcesc. Care-i situaţia? Dragă, eu cu “Oastea Domnului”,
aş putea zice că în “Oastea Domnului” mi-am început eu activitatea
predicatorială. Tare aş vrea să ştiu ce le-am spus eu pe
vremea aceea la oameni. Probabil că ceva am ştiut, că
fără să şti nu zici. Când am vorbit prima dată, când
m-am dus la Teologie şi am aflat că totuşi, trebuie să ai
nişte cunoştinţe, să intri în Tradiţia Bisericii,
şi-am mai predicat o dată la “Oastea Domnului”, o singură
dată cât am fost student la Teologie, în anul I. Mi se zbăteau
genunchii de mi-era frică să nu cad jos. Atât am fost de nesigur.
Mă gândeam că oare e ceva să mă sprijin, dac-o fi să
cad, să nu cad. Care-i situaţia cu “Oastea Domnului”? “Oastea
Domnului” a fost iniţiată de părintele Iosif Trifa – aţi
putea citi în privinţa aceasta o carte: “Iisus, mărturia mea”, de
Traian Dorz, doar că are trei volume cartea. Eu am citit numai volumul unu
şi volumul doi şi am pe casete şi volumul trei. Că un
admirator al lui Traian Dorz – de fapt, să ştiţi că şi
mie-mi place Traian Dorz – mi-a imprimat pe casete. Am dat eu casetele şi
el s-a oferit să le imprime. Şi Traian Dorz o lucrat foarte mult cu
părintele Trifa. El a înfiinţat “Oastea Domnului” cu dorinţa de
a-i angaja pe oameni mai mult în raportul cu Domnul Hristos. Adică, Domnul
Hristos să nu fie un nume pe care îl folosim la rugăciune şi cu
care, după aceea, să nu mai avem nici o treabă, îl punem undeva
deoparte şi îl găsim noi când ne rugăm, ci să fie oamenii
conştienţi de legătura cu Domnul Hristos. Şi el a pus
două probleme de angajare a oamenilor, la început şi anume: să
nu mai fumeze şi să nu mai bea, să nu se îmbete. Şi cu asta
o început. După aceea s-a ajuns la altele şi la altele. Au avut
publicaţii, s-au făcut grupări, adunări care erau după
slujbă, duminica dupămasa şi peste săptămână.
Când m-am dus eu la Teologie, în ‘48-’49, anul acela încă se ţineau
adunările “Oastei Domnului” – de sub patronajul Bisericii – se ţineau
în aula Institutului Teologic, în aula Facultăţii de Teologie.
Şi-am participat şi eu la multe adunări de felul acesta –
că se adunau miercurea seara, vinerea seara şi duminica
dupămasa. Mai veneau şi preoţi care predicau, dar predicau laici
şi unii dintre ei predicau foarte frumos. Aveau talent la predică.
Era unul Deac, care aşa frumos vorbea şi duios. Numai, ce se
întâmplă? Cineva îmi spunea atunci că îi place la “Oastea Domnului”,
dar totuşi ceva nu este bine, în sensul că Maica Domnului nu este
pomenită. Maica Domnului e neglijată în predicile care se ţin
şi asta, după aceea, am băgat şi eu de seamă. Când am
vorbit acum vreo câţiva ani în catedrală la Sibiu, la o seară
duhovnicească, organizată de Liga Tineretului din Sibiu, am vorbit
şi despre Maica Domnului, a fost pur şi simplu o revelaţie.
Chiar mi-a spus cineva: “Părinte, să ştiţi că
până acum nu a vorbit nimeni despre Maica Domnului aici, în
catedrală, în afară de sărbătorile Maicii Domnului. Dar
aşa, la o ocazie din asta, nu a vorbit nimeni despre Maica Domnului”. În
Ortodoxie, Maica Domnului e foarte în atenţia credincioşilor.
Vedeţi că la fiecare ectenie se zice şi: “Pe Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră”. După aceea, ce
mai este la “Oastea Domnului”? La “Oastea Domnului” vorbesc laicii şi
laicii n-au voie să vorbească în Biserică. Cei care nu au
hirotonie nu sunt aplicaţi să vorbească. Apoi, ostaşii
Domnului ţin mai mult la adunările lor decât la slujbele Bisericii
şi la rânduiala Bisericii. Sunt cam centrifugi, sunt cam ieşiţi
din sfera de gândire a Bisericii noastre. De aceea, mulţi dintre ei au
ajuns în sfera neoprotestanţilor. La Cluj, acum, există o ramură
de “Oastea Domnului” care nu mai e în Biserica Ortodoxă. În Biserica
Ortodoxă există două ramuri de “Oastea Domnului” – una care
ţine cu Biserica şi care-i condusă de părintele Mihoc, la
Sibiu, părintele Mihoc fiind dintr-o familie de ostaşi; şi alta
pe la Simeria, care îi puţin aşa mai depărtată de
Biserică, dar totuşi nu este ieşită din Biserică. Eu
am fost la o întrunire a reprezentanţilor “Oastei Domnului” ţinută
la Arad. Întâmplător am ajuns acolo prin Preasfinţitul Serafim, care
o venit din Germania. Eu eram la o conferinţă în Arad şi în timp
ce vorbeam a sosit Preasfinţitul şi am stat de vorbă şi a
zis: “Uite, poimâine – deci nu mâine, poimâine – e o adunare aici cu
reprezentanţii “Oastei Domnului” “ şi dacă vreau să
rămân şi eu şi apoi poate mergem împreună la Sibiu, de la
Arad. Am acceptat invitaţia şi am fost. Şi îmi pare bine că
am fost. Şi acolo am văzut prea puţină reverenţă
faţă de autoritatea bisericească, faţă de preoţi,
faţă de preoţie, faţă de episcopi. Parcă-s prea
despărţiţi. Toate acestea mă fac să n-am încredere în “Oastea
Domnului” şi unde este mă rog să meargă înainte, dar unde
nu este nu cred că este cazul să se înfiinţeze, dacă nu e
cineva care să fie foarte cu multă grijă şi să
aibă multă autoritate ca preot şi să dirijeze. Pentru
că altfel, dacă te gândeşti la o adunare de “Oastea Domnului”
şi o adunare de baptişti, de pildă, sau adventişti, aproape
că este acelaşi lucru. Or, cei de la “Oastea Domnului” predică
cam cum îi taie capul, cam cum se pricep ei. Eu l-am auzit pe unul din
Alămor, de lângă satul meu, vorbind foarte frumos şi făcând
nişte aprecieri în legătură cu nişte lucruri pe care noi
nici nu le pomenim. De exemplu, capitolul 8 din Epistola către Romani cu: “să
ucidem cu duhul faptele trupului” şi nişte lucruri foarte frumoase.
Dar, până la urmă şi el o ajuns la baptişti şi,
atunci, e o punte cumva spre baptism, spre penticostali, spre
neoprotestanţi în general. Aşa că nu zic că nu or fi între
ei oameni buni şi oameni hotărâţi pentru Dumnezeu. Şi “Oastea
Domnului” de fapt s-a dezbinat până la urmă la Sibiu: unii au
rămas cu mitropolitul Nicolae Bălan, părintele Trifa s-a retras
cu grupul lui în altă parte şi până la urmă părintele
Trifa a fost caterisit. E adevărat că acum se spune că a fost
caterisit pe nedrept, că mitropolitul a fost orgolios şi că l-a
nedreptăţit numai pentru simplul motiv că nu a fost foarte docil
şi … dar, mă rog, acestea sunt alte chestiuni. Realitatea asta este
că s-a făcut o dezbinare, că lucrurile n-au mers foarte lin,
că a fost partea omenească mai tare decât partea creştină,
partea concepţiei creştine. Nu ştiu de ascultare, pe ei numai
să-i lauzi.
Î: - Părinte, care aspecte îi
apropie de stilul protestant?
R: - Păi, faptul că vorbesc
laicii, în primul rând, faptul că nu îi interesează atât de mult
Sfintele Taine, Sfintele Slujbe, îi interesează mai mult cuvântul
Scripturii. Cineva din Mediaş îmi spune o dată că se duce la
adunări din acestea de la baptişti. Şi am întrebat de ce. O
femeie. Zice: “Părinte, să ştiţi că-mi place, îmi
place cum vorbesc, îmi place cum angajează pe oameni, îmi place cum pun
chestiunile. La noi nu se pun aşa.”. Sau cineva – un părinte din Ucea
de Jos, care a fost şi profesor de Teologie, părintele Glăjar –
spune că s-a dus unul de la ei, se ducea mereu într-un sat vecin la
adventişti şi îi spunea părintelui Glăjar: “Dar dumneata de
ce nu vorbeşti ca ăia?”. Adică, ei au, totuşi, o angajare,
o angajare în stilul lor şi în felul acesta îi atrage. Şi
aceştia, care deja sunt porniţi, cu “Oastea Domnului” sunt mai
proprii pentru a fi în legătură cu ei şi a trece de la
ortodocşi la secte. Renunţă, pentru că nu pun preţ pe
ceea ce avem noi. De pildă, o mătuşă de-a mea era într-un
fel racolată, adică voiau să o racoleze baptiştii. Şi
ea a zis aşa: “Eu de Maica Domnului nu mă las. Eu de Cruce nu mă
las. Eu de Biserică nu mă las. Mie-mi place când aud clopotele
şi toaca.”. Deci, sunt unii oameni care nu renunţă, dar sunt
unii oameni care - şi mama, Dumnezeu să o odihnească, zicea: “Apăi,
că tot ale lui Dumnezeu zic şi ei, şi pocăiţii tot
de-a lui Dumnezeu spun”. Oamenii n-au ajuns în situaţia aceasta de
a-şi da seama de adevăr şi de neadevăr. Sau, bunica mea –
mama tână, cum îi ziceam noi – era femeie neştiutoare de carte, mama
lui tata. Mama lui mama a mai umblat şi pe la Sibiu, a fost servitoare pe
la case de nemţi, ştia şi nemţeşte şi era mai
iscusită. Îi ziceam mama bună. Când să o făcut “Oastea
Domnului”, la noi o apărut “Oastea Domnului” – preotul, după ce
făcea vecernia în biserică, se ducea cu credincioşii (mai ales
femei) la şcoală într-o sală de clasă, se aşezau în
bănci şi acolo cântau cântări care or apărut atunci de la “Oastea
Domnului”: “A venit demult de sus Păstorul cel Bun, Iisus”, “Mai
lângă Domnul meu”, “Iisus al meu, tovarăş bun”, “Înaintea Ta, Iisus iubit” şi altele.
Mie-mi plăcea tare mult, că mă duceam şi eu cu mama
bună. Eu nu aveam încă şase ani jumate când s-a întâmplat ce
urmează să vă spun, că nu plecasem încă la
şcoală – n-aveam încă şase ani jumate, că eu la
şase ani jumate am plecat la şcoală. Nu ştiu câţi ani
oi fi avut, cred că în jur de şase ani. Şi zice o dată mama
lui mama către mine: “Zi-i către mama tână – deci către
cuscre ei, către cuscra lui mama bună – zi-i către mama
tână să vie şi dumneaei la adunare la şcoală”. Şi
eu, ca copilul: “Hai mamă tână şi dumneata la şcoală
la adunare!” – aşa ziceau ei că se duc, la adunare. Şi mama
tână, neştiutoare de carte cum era, a zis aşa, o vorbă pe
care eu atunci n-am înţeles-o, dar am reţinut-o: “Dragă, eu
nu-mi las legea”. Deci ea o considerat că dacă se duce acolo la
şcoală e cumva ca şi când s-ar lepăda de credinţa ei
de odinioară, pentru că aşa ceva nu a mai existat până
acum. Acum există o credinţă, o lege nouă, o credinţă
nouă, există ceva ce nu a fost, nu este în tradiţia Bisericii,
deci eu, dacă mă duc acolo, înseamnă că-mi las legea.
Aşa a gândit ea. Aşa ar trebui să se gândească toţi
ortodocşii, chiar dacă merg la “Oastea Domnului”, să nu-şi
lase legea. Dacă îţi laşi legea, ai pierdut totul, chiar
dacă te duci la baptişti, chiar dacă te duci la ce ştiu eu
cine şi te lauzi că “ Hau, hau, că noi suntem aceia care vorbim
frumos şi care …”. Într-adevăr, unii dintre ei vorbesc tare frumos
şi cântările sunt atractive şi la “Oastea Domnului” şi la
pocăiţi, dar acela de la “Oastea Domnului” dacă se duce la
pocăiţi e acelaşi lucru. Că ori el la “Oastea Domnului”,
ori pocăiţii la pocăiţi, la fel. Că nu vorbeşte …
eu niciodată n-am auzit, doar pe părintele Pasencu l-am auzit vorbind
din Filocalie, sau din cărţi din acestea, de tradiţie
bisericească. Tot timpul numai Scriptura, că Domnul zice, că
să ne lăsăm în braţele Domnului, că să … da’ uite
acestea, acestea, aşa dulceag vorbesc … să ne lăsăm în
braţele Domnului, să ne deschidem inima, să intre Domnul în
viaţa noastră, să … tot pe asta buchiseau. Iau părţi
aşa din Scriptură, un capitol şi îl analizează, îl
discută aşa cum ştiu ei, fără să aibă
cultură teologică.
Apoi era un părinte care ţinea
adunările la Sibiu cu “Oastea Domnului”, în aulă, părintele
Secaş. Apăi avea aşa o energie şi era hotărât şi
zicea: “Să cântăm fraţilor <<Mai lângă Domnul
meu>>“. Şi apoi începeau oamenii şi cântau “Mai lângă
Domnul meu / Mai lângă Domnul Meu”, şi apoi zicea “Mai cu inimă,
fraţilor!”. Şi apoi oamenii nu mai cântau cu inimă. Şi apoi
venea la noi, la mănăstire, la “Izvorul Tămăduirii” şi
zicea – am auzit eu pe oameni zicând – “Apoi dacă nu vine părintele
Secaş la Izvor, la hram, apăi nici nu este Izvor”. Ştiţi,
adică aşa s-au învăţat cu el, cu stilul acesta de “Mai cu
inimă, fraţilor!”, “Haideţi fraţilor!”, “Ziceţi
fraţilor!”. Asta-i “Oastea Domnului”.
Î: - Părinte, spuneaţi că
nu se pomeneşte despre Maica Domnului, dar au cântări multe despre
Maica Domnului.
R: - Dragă, acelea care le au multe nu
sunt de la ei şi acum le cântă aşa, nu pentru că cred atâta
în Maica Domnului, ci pentru că-s faine cântările, ştii?
Î: - Bine, şi şi-au pus şi
ecusoane în piept cu Maica Domnului.
R: - Mă rog. Dar să
ştiţi, că acum eu am fost acolo, nu este să zici că
m-a învăţat cineva. Eu am fost la “Oastea Domnului” şi ca elev
de liceu în Timişoara şi am fost la “Oastea Domnului” şi ca
student la Teologie, câtă vreme s-au mai ţinut adunările în
cadrul Şcolii Teologice de acolo. Că apoi, după aia, nu m-am mai
dus prin alte părţi. Dar, mă rog, eu nu zic că detestă
pe Maica Domnului, dar nu sunt apropiaţi de Maica Domnului. Sau unii
ezită să-şi facă cruce, au influenţe din acestea
sectare, că crucea e unealtă de chinuire, stau aşa la
îndoială că să-şi facă, să nu-şi facă.
Păi mi-or spus unii care or fost la mormântul părintelui Trifa,
că i s-a ridicat caterisirea şi au fost la mormânt. Prima zi de
Rusalii se face şi Liturghie acolo în cimitir, la mormântul
părintelui şi zicea că s-a uitat aşa, pe la lume şi
erau unii care nici nu-şi făceau cruce, sau care aveau aşa, o
ezitare. Asta-i. “Oastea Domnului” pe unii îi ajută şi pe unii îi
derutează.
Î: - Dar, părinte, ce părere
aveţi despre melodiile care le promovează? Este oare o încercare de
actualizare, în raport faţă de tradiţia muzicală a
Bisericii?
R: - N-au nici o tradiţie.
Cântările lor sunt cântări aşa, cam pe melodie populară.
Când eram eu tânăr era o cântare – nu ştiu, nu îmi mai aduc aminte –
care era pe o melodie că noi o cântam “Străjere, iubeşte-ţi
cu sete – nu ştiu ce – tradiţiile neamului”, sau aşa ceva
şi cântă şi ei; sau cu “O, Ardeal!” – este o cântare “O, Ardeal!”,
o ştiţi, nu? – şi cântă şi ei “Simone! Simone!”, cum
îi? “Paşte turma”, poate ştiţi careva, nu?
Î: - Părinte, ce părere
aveţi despre faptul de a arunca în foc cărţi sectare?
R: - Bine, acum oamenii îşi arată
credinţa, convingerile, aşa cum crede fiecare. Ca să nu le mai
citească alţii, eu aş arunca cărţi pornografice în
foc, nu cărţile sectarilor, pentru că să ştiţi
că şi sectarii au cărţi bune. De exemplu Whilly Grant, care
a fost şi la catedrală în Sibiu, invitat de mitropolitul nostru
şi o ţinut cuvântare în catedrală, avea idei destul de bune,
numai că argumentarea era numai scripturistică şi cam în sensul
lor. Nu se poate spune că ei nu au nişte puncte. Ştii ce putem
învăţa noi de la sectari? Putem învăţa să punem în
valoare cuvântul lui Dumnezeu, adică Biblia ca atare, chemarea Domnului
Hristos, prezenţa Domnului Hristos în prim plan, acestea le putem
învăţa de la ei. De la catolici putem învăţa cultul
euharistic, adică nu cultul, ci faptul de a se împărtăşi
credincioşii mai des şi noi ne ducem cu toate ale noastre.
Î: - Dar, părinte, despre
cântările acestea şi despre tablourile bisericeşti pe care le
promovează ei, care nu mai sunt în Tradiţie, pot fi cinstite, de
exemplu, poţi să cinsteşti un tablou din acela …? E de prost
gust.
R: - Dragă, tablourile nu se cinstesc.
De exemplu …
Î: - Da, dar ei le zic icoane.
R: - “Iisus mergând pe mare”, “Iisus prin
grâu”, şi aşa mai departe; acestea nu sunt icoane. Icoanele sunt
icoane în legătură cu sărbătorile: cu Naşterea
Domnului, cu Înălţarea Domnului. Tablourile nu se cinstesc.
Tablourile sunt aşa cum sunt şi alte tablouri: tablouri cu Mihai
Viteazul, sau cu ce ştiu eu cine. Icoanele sunt în Tradiţia Bisericii
Sunt icoane, de exemplu, care-ţi repugnă. Spunea părintele Dinu
– Dumnezeu să-l odihnească – de mitropolitul Nicolae Bălan
că nici nu a vrut să se închine la o icoană cu Maica Domnului făcută
aşa într-un stil realist şi cumva scoasă în evidenţă
partea umană. Biserica are o rânduială a ei când îi vorba de icoane.
Î: - Se poate asemăna cu muzica.
Deci, cum au ei cântecele faţă de …
R: - Aşa este şi pictura.
Î: - Aşa este şi pictura. Şi atunci, într-adevăr,
există o reţinere la a te închina la ele.
R: - Păi da, bineînţeles. Cum
să te închini la ceva aşa, care îi prea uman, să zicem.
Î: - Da, dar ei le mai zic şi icoane
sfinţite şi sunt aşa, cam dulcegi şi cam de prost gust.
R: - Ar trebui preoţii să nu
sfinţească orice fel de icoane, ci ar trebui să
sfinţească numai icoane care sunt corespunzătoare cu
Tradiţia Bisericii. Când vine unul ca să-i sfinţească o
icoană care nu corespunde, să spună că aşa ceva nu se
sfinţeşte. Dacă vrei să o păstrezi, treaba ta, dar nu
ca icoană. Eu v-am spus, că la noi, acolo la mănăstire,
este o icoană, sunt nişte icoane pe lemn, pe iconostas. Şi vine
unul o dată şi a intrat în vorbă cu mine şi zice: “Părinte,
ce rost are să pupi scândurile acestea?”. Sunt icoane pe lemn. Şi am
zis: “Mă! Dacă tu pupi scânduri, să nu le pupi! Eu, să
ştii, că pup icoane!”. că este deosebire.
Î: - Dar nu poate să fie o
formă de iconoclasm să refuzi a le cinsti …
R: - Păi, nu cred că este o
formă de iconoclasm. E o reţinere. Tu cinsteşti pe Domnul
Hristos sau pe Maica Domnului şi fără icoana aceea, dacă-i
vorba. Îl cinsteşti cu alte icoane, deci tu nu te lepezi de icoană,
ci te lepezi de un stil de icoană, care, până la urmă, nu este
icoană. Pentru tine nu este icoană.
Î: - Dar nu credeţi că
alterează Ortodoxia această mişcare, pentru că ideea e
bună, dar aplicarea ei e prea proastă?
R: - Ce?
Î: - Mişcarea “Oastea Domnului”.
Mişcarea, în idee, e bună, dar felul în care se aplică nu
alterează Ortodoxia?
R: - Toate ale omului sunt cum este omul,
la nivelul omului, nu? Aşa că … Mă rog, fiecare îşi
găseşte locul şi îşi găseşte modalitatea de
a-şi manifesta concepţia. Ai
văzut că buna – Dumnezeu să o odihnească –, mama tână
a zis că nu-şi lasă legea. Nu şi-o lăsat legea, nu
să o dus acolo unde … deşi era preotul; preotul se ducea acolo
şi buna nu să o dus, c-a zis că nu este bine unde se duce
preotul, că aşa ceva n-o mai existat până acum. Putea să se
ducă, să zică: “No, dacă-i părintele acolo, hai
să mă duc şi eu”. Şi a zis: “Eu nu-mi las legea!”
Î: - Bun părinte. Vă
mulţumim.
R: - Eram sigur.
Î: - Aţi vorbit minunat astăzi.
R: - Da, numa’ astăzi? Apăi
atuncea …
Despre samarineanul milostiv
şi samarineanul vindecat de lepră
Miercuri, 23 iulie 1997
Pilda cu
samarineanul milostiv a fost spusă de Domnul Hristos în următoarea
împrejurare: un învăţător de lege s-a apropiat de Domnul Hristos
cu gând de ispitire, nu cu gând de a fi folosit, şi L-a întrebat: “Ce
să fac să moştenesc viaţa de veci?”. Domnul Hristos
însă nu a luat aminte la faptul că l-a întrebat nu spre folos
duhovnicesc, ci ca să-L ispitească, să vadă ce zice.
Învăţătorul cel de jos, învăţătorul de lege, l-a
întrebat pe Învăţătorul Cel de sus, fără să
ştie că Învăţătorul pe care-L întreabă este
Învăţătorul Cel de sus. Şi Domnul Hristos i-a pus
învăţătorului de lege o întrebare, l-a condus pe el să
spună ce trebuie să facă cineva ca să moştenească
viaţa de veci. Şi a zis: “În lege ce este scris? Cum citeşti?”,
cu alte cuvinte: “Tu eşti învăţător de lege. Şi
dacă eşti învăţător de lege, nu ştii cum se
ajunge în viaţa de veci? Ar trebui să ştii”. Şi
învăţătorul de lege, ispititor al Mântuitorului, a ştiut
şi-a dat un răspuns pe care l-a aprobat Domnul Hristos şi a zis
aşa: “În Lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău,
din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
De fapt, acestea nu sunt scrise aşa în Lege, dar el a făcut un
rezumat al Legii, se vede că era inteligent. Şi Domnul Hristos a zis:
“Fă aceasta şi vei fi viu”. S-ar fi sfârşit aici convorbirea
între ei dacă învăţătorul de lege nu ar mai fi pus o
întrebare, de data aceasta o întrebare în privinţa căreia era
nedumerire între contemporanii lui Israil?: “Cine este aproapele meu? - a zis
el - Dacă e vorba să iubesc pe aproapele meu, cine-i aproapele meu?”.
Pentru că evreii socoteau că numai evreii sunt aproape unul de altul
sau aproapele unul altuia.
Să
ştiţi că mai demult, în limba română s-a tradus cuvântul “aproapele”
cu cuvântul “vecinul”: “Să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine
însuţi”. E semnificativ lucrul acesta că s-a tradus şi cu
vecinul tău. De ce? E o vorbă românească: “Mai mult te
ajuţi cu un vecin de aproape decât cu un frate de departe”. Deci noi
suntem datori cu iubire faţă de toţi oamenii, dar suntem datori
faţă de cei din jurul nostru, de cei apropiaţi ai noştri.
Să n-ai nemulţumiri, să n-ai îndepărtări
faţă de cei de lângă tine, din imediata ta apropiere. Se zice
că: “Omul cel mai însemnat este omul de lângă tine”. Nu unul de
departe, ce ştiu eu, din Australia sau din Africa - deşi te poţi
gândi şi la aceia şi îi poţi ajuta şi pe aceia în mod
organizat, dar important este să te comporţi corect cu cei din
imediata ta apropiere, cu aceia cu care te întâlneşti, cu aceia cu care
vorbeşti. Eu m-am trezit într-un sat în care oamenii comunicau foarte mult
unii cu alţii, şi nu spuneau ceva deosebit, dar simţeau nevoia
să spună ceva. Îl vedea că vine să treacă de la câmp
şi-l întreba: “Vii către casă?” şi omul zicea: “Mai
oţâră”; trecea pe lângă unul şi vedea că lucră
şi zicea: “Mai puteţi, mai puteţi?” şi omul zicea: “Mai
oţâră”. Vedea că oamenii luau apă şi ziceau: “Luaţi
apă”, îşi făcea vorbă cu omul.
Şi e foarte
important lucrul acesta, de ce îşi făcea vorbă cu omul.
Simţea nevoia să comunice, adică să nu trăiască
lângă omul de lângă el fără nici o legătură cu
el. Se ducea la moară şi erau acolo oameni la moară şi
zicea: “Aţi venit dumneavoastră la moară? - Am venit” – doar îi
vedea că-s acolo. Era un fel de comunicare cu aproapele, un fel de iubire
de aproapele, un fel de încercare de a intra în comunicare cu aproapele. Acum
aproape că nu mai e aşa, pentru că, de exemplu, dacă treci
pe lângă unul care-i pe tractor, degeaba îi zici: “Mai veniţi? Mai
veniţi?”, că nu te aude. S-au schimbat lucrurile în lumea asta, s-a
schimbat şi altfel că nu mai sunt oamenii cu destul respect unii
faţă de alţii. Dar important este aceasta, că omul de
lângă noi, oricine-ar fi, este un om pe care l-a pus Dumnezeu lângă
noi; asta-i concepţia creştină şi aşa trebuie să
fie concepţia creştină, că omul care vine în legătură
cu tine ţi-l trimite Dumnezeu, că nu este un lucru întâmplător,
că te întâlneşti cu cineva, undeva, oriunde te-ai întâlni. Că
omul acela care vine lângă tine este un om faţă de care trebuie
să te raportezi, să nu fii indiferent. Bineînţeles asta se poate
face în comunităţile mici. La sat se poate face pentru că se
cunosc toţi oamenii, ştiu unii despre alţii, se salută, se
întreabă unii pe alţii, ori la oraş nu se poate, treci pe
lângă mulţi oameni şi dacă te-ai opri cu fiecare
care-ţi vine în faţă n-ai mai ajunge unde ai plecat.
Noi trebuie
să înţelegem lucrurile acestea şi de aceea acum au început
oamenii să se organizeze cumva, nu se mai lasă la intervenţia
celui de lângă ei: când e vorba de un om care trebuie dus la spital,
să zicem, sau un om care trebuie ajutat într-un fel oarecare, există
o salvare, există ceva – organizaţie în sensul acesta. Dar mai demult
nu era aşa; şi mai ales când propovăduia Domnul Hristos nici nu
erau spitale. Dar datoria aceasta de a fi unii cu alţii a fost
întotdeauna, şi mai ales în creştinism este.
Şi atunci
omul a întrebat pe Domnul Hristos: “Cine-i aproapele meu, dacă e vorba
să iubesc şi pe aproapele meu”.
Şi Domnul Hristos, ca răspuns la întrebarea: “Cine-i aproapele meu?”
i-a prezentat pilda cu samarineanul milostiv. Şi a spus că un om
oarecare a plecat din Ierusalim la Ierihon, pe drum l-au împresurat tâlharii,
l-au bătut, l-au jefuit, l-au lăsat pe marginea drumului, abia viu,
aproape mort,-i acelaşi lucru în fond. Şi pe lângă el a trecut
un preot întâi, deci unul care ar fi avut datoria să intervină,
cunoştea legea, poate cunoştea şi el ceea ce a spus
învăţătorul de lege că trebuie să iubeşti pe
Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău, a trecut
nepăsător; a privit aşa, a dat o privire acolo şi a trecut
mai departe. a venit şi un levit, unul care urma să se facă
preot şi la fel a trecut nepăsător. Şi a venit un om de la
care nu se aştepta cineva să facă bine. Samarinenii să
ştiţi că erau dispreţuiţi de evrei. Femeia
samarineancă nu degeaba a zis către Domnul Hristos: “Cum de Tu, care
eşti evreu, ceri de la mine apă, de la mine care sunt
samarineancă? Cum de-ţi faci vorbă cu mine? Cum de comunici cu
mine care sunt dispreţuită de evrei?” Sau cineva care voia să-l
dispreţuiască pe cineva, spune Sfânta Evanghelie, că chiar
şi pe Mântuitorul l-au numit samarinean: “Nu zicem noi bine că
eşti samarinean şi că ai demon?” Vă puteţi închipui
până unde a ajuns strâmbarea de minte a oamenilor? Şi samarineanul
era călător, avea un drum, nu s-a dus să culeagă pe oamenii
necăjiţi de pe drum şi a intervenit când a văzut despre
ce-i vorba. S-a oprit, s-a uitat şi acum urmează ceea ce este
important, zice că “i s-a făcut milă de el”. Deci nu a trecut
nepăsător, nu s-a uitat numai ca să se informeze, ci “i s-a
făcut milă de el”, şi mila a fost lucrătoare. Asta ne-ar
putea aduce aminte de cuvântul Domnului Hristos: “Milă voiesc, iar nu
jertfă” (Matei 9,13). Deci Domnul Hristos vrea de la toţi oamenii
să fie cu milostivire, să fie cu milă, să fie cu
compătimire, să fie angajaţi, interesaţi. Şi ne putem
aduce aminte de cuvântul ce l-a zis Domnul Hristos: “Milă Îmi este de
popor”. Şi i s-a făcut milă la samarinean, pe când la preot
şi la levit nu li s-a făcut nici o milă. Au trecut mai departe.
I s-a făcut milă, s-a apropiat acolo, a văzut despre ce-i vorba
şi el s-a gândit: “Ce pot face eu pentru acest om care are
trebuinţă de ajutor, adică nu este un om care se ajută
singur, un om care se descurcă singur; ce pot face eu pentru el?” Şi
şi-a dat seama că ar putea face ceva. Mai întâi de toate, avea la el
untdelemn şi vin. A turnat untdelemn şi vin pe răni şi i-a
legat rănile, cât s-a priceput el, aşa a fost primul ajutor pe vremea
aceea, şi după aceea l-a luat şi l-a aşezat pe animalul pe
care călătorea el când n-avea s-ajute pe cineva şi l-a dus la o
casă de oaspeţi, la un han. Hanuri erau şi atunci, erau un fel
hoteluri din vremea aceea. Şi spune mai departe evanghelistul - adică
prezentând cuvântul Domnului Hristos - că a purtat grijă de el
şi dimineaţa omul a mers în calea lui şi i-a dat doi dinari
gazdei şi i-a spus: “Poartă grijă de el şi ce vei mai
cheltui, dacă vei cheltui mai mult, eu când mă voi întoarce - că
mă întorc tot pe aici – îţi voi plăti cât cheltuieşti”.
Sunt aici câteva
elemente care-i bine să le avem în vedere. Deci întâi mila: i s-a
făcut milă. Apoi intervenţia turnând untdelemn şi vin
şi legându-i rănile şi faptul că l-a dus la o casă de
oaspeţi, aşezându-l pe animalul pe care îl avea el pentru
călătorie, faptul că l-a îngrijit şi faptul că l-a
încredinţat gazdei ca să-l îngrijească în continuare. Sunt
nişte elemente care înseamnă că samarineanul milostiv a dat ceva
din inima lui, a dat ceva din averea lui - untdelemn, vin şi doi dinari -,
a dat ceva din comoditatea lui – în loc să meargă călare a mers
pe jos -, a dat ceva din odihna lui – în loc să se odihnească, a
purtat grijă de el. Deci sunt nişte elemente foarte importante care
arată cumva pozitivismul creştin.
Toate acestea i
le-a spus Domnul Hristos învăţătorului de lege, şi
după ce i-a prezentat cele în legătură cu samarineanul milostiv,
cum îl numim noi, l-a întrebat: “Au fost trei care au trecut pe lângă el:
un preot, un levit şi un samarinean. Care a fost aproapele celui
căzut între tâlhari?” Spaţial, am putea zice, toţi au fost
aproape: şi preotul a fost aproape, şi levitul a fost aproape şi
samarineanul a fost aproape, dar numai unul a fost aproape în înţelesul de
a interveni pentru binele aceluia. Şi învăţătorul de lege a
răspuns clar şi precis: “Cel care a avut milă de el”. Deci i s-a
făcut milă samarineanului. Învăţătorul de lege
şi-a dat seama că din milă a făcut ce a făcut şi
a zis: “Cel care a avut milă de el”. Şi atunci Domnul Hristos l-a
recomandat pe samarinean şi a zis: “Du-te şi fă şi tu la
fel”.
Deci avem un om
pe care ni-l recomandă Domnul Hristos şi nouă. Nu nouă ne-a
spus pilda, pilda i-a spus-o unui învăţător de lege, dar ne-o
spune şi nouă şi de vreme ce a ajuns pilda până la noi,
înseamnă că o auzim şi noi. Ne-o spune Sfântul Evanghelist Luca,
prin Sfântul Evanghelist Luca îl auzim pe Mântuitorul vorbindu-ne nouă
şi spunându-ne şi nouă că dacă îţi dai seama
că aproapele celui căzut între tâlhari a fost cel care a făcut
milă cu el, iată îţi spun: “Fă şi tu la fel”.
Adică să ai şi tu milă, să ai şi tu
înţelegere, să ai şi tu ceva de oferit. Mă gândesc de multe
ori că dacă oamenii ar ajunge să dea numai din prisosul lor,
pentru că samarineanul milostiv nu a dat ca văduva aceea doi bani,
toată averea ei, nu a dat, ci a dat ceva din ceea ce avea, a dat ceva din
averea lui, din comoditatea lui, din plusul lui, i-a dat ceva. Dacă
oamenii ar fi angajaţi unii faţă de alţii să dea ceea
ce au în plus, să ştiţi că s-ar înmulţi foarte mult
binele în lumea aceasta şi s-ar împuţina foarte mult necazurile
oamenilor.
Deci: “Du-te
şi fă şi tu la fel”. Ce să faci? Să-ţi fie
milă de cel care e în situaţia de a-ţi fi milă de el,
să intervii, să-l ajuţi, să cauţi, să
găseşti o modalitate de a face ceva pentru el. În Pateric e scris,
între altele, că un părinte era mai mare peste zece ucenici. Şi
se tot ruga lui Dumnezeu: “Doamne, fă aşa ca şi în lumea
cealaltă să fim împreună, să fiu împreună cu ucenicii
mei”. Şi s-a descoperit părintelui că la hramul la care urma
să se ducă împreună cu ucenicii, să se ducă întâi
ucenicii singuri şi după aceea, după o vreme, să se
ducă şi părintele, dar să nu se ducă odată cu
ucenicii. Ucenicii au plecat după porunca părintelui şi pe drum
au găsit un Om bolnav care stătea la marginea drumului – e tot
aşa ca în pilda cu samarineanul milostiv -, L-au văzut - erau zece,
vă puteţi închipui - şi după ce au văzut despre ce-i
vorba au zis: “Noi suntem pe jos, n-avem ce-ţi face”. Şi el, cumva,
aşa, ironic, a zis: “Duceţi-vă şi vă rugaţi
pentru mine”. E cam ceea ce am fi noi dispuşi să facem. E cel mai
uşor lucru de făcut şi celelalte n-au importanţă, important
e că noi ne putem ruga pentru ei. Şi după o vreme a venit
şi părintele şi L-a văzut acolo şi-a zis: “Ce-i cu
tine?” L-a-ntrebat; şi el a zis: “Uite, sunt aici, în situaţia asta
cum mă vezi”. Şi-atunci părintele zice: “Hai, cum fac eu să
te duc, să nu te las aici”. Zece ucenici n-au putut să se
gândească să-l ia de acolo, să-l ajute cumva, dar el singur,
părintele a zis: “Uite, te duc încet, încet, până la piatra aceea, te
aşez pe piatră, mă aşez eu sub tine, te iau în spate,
şi facem cumva”. Şi-aşa a făcut, şi mergând aşa,
a văzut că este tot mai uşor cel din spate, şi de la o
vreme a simţit că nu mai are nimic în spate. Numai a auzit un glas: “Dacă
vrei să fie ucenicii tăi cu tine, atunci du-te şi
formează-i aşa ca să fie ca tine”. Şi asta-i interesant
şi foarte frumos, e semnificativ lucrul acesta. Aşa putem zice acum
că dacă ne ducem noi şi găsim un bolnav se întâmplă cu
noi cum s-a întâmplat cu părintele acela. Dar asta arată că omul
trebuie să fie interesat, să se gândească: “Ce pot eu face pentru
omul acesta de lângă mine?” Gândiţi-vă, iubiţi
credincioşi, la un cuvânt pe care noi îl cam astupăm, parcă n-am
vrea să-l auzim. Şi anume, când a fost vorba de înmulţirea
pâinilor, ucenicii s-au dus la Domnul Hristos şi n-au ştiut că
Domnul Hristos o să facă din puţină pâine multă
şi o să sature mulţime mare de oameni şi-a zis: “Dă
drumul la oamenii aceştia să se ducă să-şi cumpere de
mâncare”, deci s-or descurca ei cumva. Şi Domnul Hristos a zis: “N-au
trebuinţă să se ducă, daţi-le voi să mănânce”
(Mat 14, 16). Ce vrea să spună cu asta Domnul Hristos? Vrea să
spună că omul trebuie să fie angajat faţă de aproapele
său în înţelesul acesta, nu să se gândească: “Ce poate face
el fără mine?”, ci să se gândească: “Ce pot face eu pentru
el?”; este foarte important. Să ştiţi că Evanghelia nu s-a
trăit niciodată în lumea aceasta social în felul acesta.
Niciodată. Au fost oameni singuratici care au trăit Evanghelia
şi aşa, dar social, de mulţime, niciodată nu s-a trăit
aşa Evanghelia în toată istoria creştinismului; adică cu
gândul acesta: “Ce pot face eu pentru omul acesta care are nevoie de mine? Ce
pot face eu?” De obicei s-a trăit Evanghelia în sensul acesta: “Dă
drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare”,
nu în sensul: “Oare ce am putea face, Învăţătorule, pentru
oamenii aceştia? Oare ce-am putea face să-i ajutăm?” Nu zice: “Dă
drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare”,
ci Domnul Hristos îi corectează, este o corectură a gândirii, şi
zice: “Daţi-le voi lor să mănânce”. Bineînţeles că ucenicii,
pentru că n-au avut ( pâini ), şi de fapt zice Evanghelia de la Ioan
că nici cele cinci pâini care au zis că le au, nu erau ale lor, ci
erau ale unui tânăr, care le-avea şi le-a pus la dispoziţia
Domnului Hristos. E foarte important lucrul acesta, să te gândeşti,
ca tânăr, să ai ceva de dat Domnului Hristos , şi-atunci Domnul
a înmulţit peştele, i-a săturat pe atâţia oameni din
puţinul care i-a fost oferit.
Ceea ce vreau eu
să reţinem din această împrejurare este faptul acesta că
noi trebuie să ne gândim: “Ce putem face pentru omul de lângă noi,
care are trebuinţă de noi?”, pentru că sunt mulţi care n-au
trebuinţă de intervenţiile noastre, n-au trebuinţă de
noi, dar dacă totuşi sunt şi cazuri de acestea, în care putem
interveni, atunci să ne gândim clar: “Ce putem noi face pentru el?”,
aşa cum s-a gândit părintele acela îmbunătăţit, despre
care se spune în Pateric: “Ce putem face pentru omul acesta? Uite, să-l
iau, să-l pun acolo, să-l ridic, să-l iau în spate? Cum
să-l las aici?” Şi-atunci a auzit glasul: “Dacă vrei să fie
ucenicii tăi unde eşti tu, atunci să-i pleci, să-i aduci la
situaţia de a fi şi ei ca tine. Ei zece n-au avut nici o putere
şi tu unul te-ai interesat de chestiunea aceasta”.
Deci “Mergi
şi fă şi tu la fel” înseamnă asta: să dăm prisosul
nostru, să dăm din comoditatea noastră, să dăm din
averea noastră, să dăm din odihna noastră, să dăm
ce este necesar, din ceea ce putem noi să oferim, adică să nu
fim indiferenţi. Asta despre samarineanul milostiv sau gânduri în
legătură cu samarineanul milostiv.
Şi acum
despre celălalt samarinean.
Sfânta
Evanghelia de la Luca şi tot în Evanghelia de la Luca este şi pilda
cu samarineanul milostiv. Nu ştiu dacă vă mai aduceţi
aminte careva de anii trecuţi când ziceam că tare mult m-aş
bucura să mă întâlnesc cu Sfântul Evanghelist Luca, cu Sfântul Iosif
din Arimatea şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur; cu Sfântul Luca, pentru
că îmi place foarte mult perspectiva în care prezintă cele în
legătură cu Domnul Hristos.
Sfântul
Evanghelist Luca istoriseşte o minune pe care a făcut-o Domnul
Hristos când a vindecat zece bărbaţi leproşi care L-au rugat
să-i ajute şi Domnul Hristos a zis: “Duceţi-vă şi
vă arătaţi preoţilor”. Şi ei eu plecat să se
arate preoţilor. Şi pe drum s-au vindecat şi dintre cei zece
unul s-a întors, văzând că s-a vindecat nu s-a mai dus să se
arate preoţilor, s-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele
Lui şi a dat mărire lui Dumnezeu, a dat mulţumire lui Dumnezeu.
În faţa aceste situaţii, Domnul Hristos a zis aşa: “Oare nu zece
s-au vindecat? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit să
vină să dea mărire lui Dumnezeu decât acest străin de neam
– străin de evrei?”. Şi notează Sfântul Evanghelist Luca,
că acela era samarinean. Iarăşi un om pe care ar trebui
să-l urmăm.
Domnul Hristos
nu ni-l recomandă direct cum îl recomandă pe samarineanul milostiv,
ci îl recomandă indirect, în sensul că ar fi vrut ca şi
ceilalţi nouă vindecaţi să facă ceea ce a făcut
samarineanul milostiv, să se întoarcă să dea mărire lui
Dumnezeu, să fie recunoscători. E un lucru omenesc să fi
recunoscător, să mulţumeşti, să ai mulţumire
faţă de cel care te ajută. Domnul nostru Iisus Hristos a fost
recunoscător faţă de femeia care I-a arătat cinstire prin
ungere cu mir. Ea a făcut ceea ce a avut de făcut, şi a
adăugat: “Oriunde se va propovădui Evanghelia, să se spună
şi ceea ce a făcut ea spre pomenirea ei”. Deci Domnul Hristos a
arătat recunoştinţă pentru cinstirea care I s-a dat.
Şi apoi Sfântul Vasile cel Mare, şi îmi place să aduc
întotdeauna în legătură cu aceasta şi un cuvânt al Sfântului
Vasile cel Mare răspunde la întrebarea: “Ce simţăminte trebuie
să am faţă de acela care îmi face un bine?”. Şi zice
Sfântul Vasile cel Mare: “Să ai acele simţăminte pe care le-a
avut Sfântul Apostol Petru când Domnul Hristos a vrut să-i spele
picioarele”. Adică să te socoteşti nevrednic de binefacerea pe
care o primeşti.
Iubiţi
credincioşi, asta aş vrea să reţinem din împrejurarea
aceasta că între oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, alături de
sutaşul cel credincios, de sutaşul cel cu nădejde, de
sutaşul din Capernaum cel cu iubire, de sutaşul cel cu smerenie,
şi cu bunăvoinţă, alături de femeia stăruitoare,
pentru că avea credinţă, de femeia care s-a supus şi a dat
dreptate Mântuitorului, alături de tânărul acela de care i-a fost
drag Mântuitorului, mai sunt încă doi vrednici de urmat: samarineanul
milostiv şi samarineanul recunoscător. Să ne-ajute Dumnezeu
să-i urmăm şi pe aceştia. Amin.
Despre omul
împărăţiei cerurilor
Miercuri, 23 iulie 1997
Prea cuvioase Părinte
Stareţ, stimaţi ascultători, ieri seară ne-am oprit cu
gândul asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, asupra
Împărăţiei Cerurilor şi am prezentat anumite aspecte ale
realităţii pe care o înfăţişăm sub numele de “Împărăţia
lui Dumnezeu”, sau “Împărăţia Cerurilor” şi am spus că
o definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu a dat Sf. Ap. Pavel
în “Epistola către Romani” când a spus că împărăţia
lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci este “dreptate, pace
şi bucurie întru Duhul Sfânt”. M-am oprit asupra acestei definiţii a
Sf. Ap. Pavel, am precizat că dreptatea de care vorbeşte Sf. Ap.
Pavel este de a fi oamenii din împărăţia lui Dumnezeu
drepţi, am spus ceva despre nişte îndrumări în
legătură cu programul din împărăţia lui Dumnezeu,
nişte cuvinte care pot fi luate drept program. În legătură cu
dreptatea am amintit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie de la Matei,
cele dintâi cuvinte: “Lasă acum că ni se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea” (Matei 3,15) şi am unit cu cuvintele cele
dintâi pe care le găsim în Evanghelie, ca rostite de Domnul Iisus Hristos “În
cele ale Tatălui Meu mi se cade să fiu” (Luca 2,49).
Vom vorbi acum despre omul
Împărăţiei lui Dumnezeu, adică vom stărui asupra
felului în care trebuie să se prezinte cineva care face parte din
împărăţia lui Dumnezeu, sau cineva care poartă în sine
împărăţia lui Dumnezeu. Deci, vom stărui cu gândul în seara
aceasta asupra omului Împărăţiei lui Dumnezeu, deci a omului
care face parte din împărăţia lui Dumnezeu, care a intrat în
împărăţia lui Dumnezeu, asupra omului care poartă în sine
împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Domnul Hristos a spus “Împărăţia
lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.
Cele dintâi cuvinte de propovăduire ale
Domnului nostru Iisus Hristos am spus că sunt cuvintele: “Pocăiţi-vă,
că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!” – aşa se
prezintă cele dintâi cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta
Evanghelie de la Matei şi tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem
şi cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, care îi îndruma pe oameni la
pocăinţă pentru împărăţia lui Dumnezeu care se
apropia şi care la fel a zis: “Pocăiţi-vă, că s-a
apropiat împărăţia Cerurilor!”. În Sfânta Evanghelie de la Marcu
cele dintâi cuvinte de propovăduire ale Domnului Hristos sunt cuvintele: “S-a
împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”, “pocăiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie!”.
Am spus ieri de
ce este nevoie de credinţă, pentru că numai prin
credinţă putem intra în legătură cu adevărurile
descoperite de Dumnezeu, care sunt mai presus de înţelegerea noastră
şi la care nu putem ajunge din puterea firii omeneşti, ci trebuie
să le primim din descoperire dumnezeiască.
Cuvintele cele
dintâi de propovăduire ale Domnului nostru Iisus Hristos sunt
îndemnătoare la pocăinţă, de aceea şi noi trebuie
să lămurim noţiunea de pocăinţă pentru că aceasta
se cere omului care vrea să facă parte din împărăţia
lui Dumnezeu.
Ce este
pocăinţa? Cuvântul “pocăinţă” în limba greacă se
exprimă prin cuvântul “metanoia” (citit “metania”). Există două
modalităţi de citire a limbii greceşti: metania şi
metanoia. Prima modalitate de citire a limbii greceşti, după
Reuchlin, pe care o utilizăm noi cei din partea acesta, din România, care
de exemplu pe “b” îl prezintă ca “v” (alfa, vita, gamma, delta – aşa
începe alfabetul grecesc şi b în limba greacă se exprimă prin “v”.
“Alfabet” este de la alfa, vita, … – noi nu zicem “alfavit”, ci “alfabet”. De
ce? Pentru că este o influenţă apuseană, după citirea
lui Erasmus de Rotterdam, care citeşte pe “v” grecesc ca “b”. De exemplu “Vasile”
cum îi zicem noi, el îl prezintă ca “Basile”, “Varnava” ca “Barnaba”. De
aceea, deosebirea aceasta între “metania” şi “metanoia”. “Oi” unii îl
citesc “i” şi alţii îl citesc “oi”. Asta o spun pentru că atunci
când veţi găsi diferenţele acestea să ştiţi cum
se explică diferenţele.
“Metania” sau “metanoia”
înseamnă trăire după minte, trăire raţională.
Când zice cineva pocăinţă, numai la asta nu se gândeşte. De
ce? Pentru că cuvântul nu s-a tradus din limba greacă prin “metania”
şi chiar dacă ar fi fost tradus astfel, nimeni nu ar fi ştiut ce
înseamnă dacă nu era explicat în limba noastră. Noi zicem “metanie”,
de pildă şi prin metanie înţelegem un gest religios – închinare
cu plecare până la pământ şi care, de fapt, este un gest de
supunere faţă de Dumnezeu. Totuşi, nu este
pocăinţă. Nu s-ar putea zice că numai cei care fac metanii
se pocăiesc, nici că cei care nu fac metanii nu se pocăiesc.
Noţiunea “metanie” nu înseamnă propriu-zis “pocăinţă”,
în limba noastră cel puţin. Prin cuvântul “metanie” se mai
înţelege şi plecare, în general, sau se înţelege obiectul acesta
care uneori poate fi însoţit de metanii şi este suport material
pentru lucrarea spirituală de menţinere în rugăciune, de
repetare a rugăciunii “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se mai numeşte “metanie”,
în limba noastră şi locul unde cineva şi-a început
călugăria. Se zice că “are metania în cutare mănăstire”.
Adică în mănăstirea respectivă şi-a început
pocăinţa, am zice noi. Însă lucrurile nu sunt, totuşi,
destul de bine precizate, aşa încât trebuie o anumită lămurire a
lor.
Pe noi ne
interesează pocăinţa, nu atât ca expresie, ci ne
interesează ca acţiune, ca lucrare. Ce trebuie să înţelegem
noi prin pocăinţă? În cuprinsul Sfintei Scripturi se
întrebuinţează de multe ori “pocăinţă”, dar
nicăieri nu este explicat. De ce? Pentru că se vede că cei care
au întrebuinţat noţiunea aceasta de “pocăinţă”
ştiau că ascultătorii sau cititorii lor înţeleg termenul de
“pocăinţă”. Sfinţii Părinţi s-au ocupat de
explicarea termenului de “pocăinţă”, şi anume în Pateric
găsim cuvântul cuviosului Pimen că “pocăinţa este
părăsirea păcatului”. Aş vrea să reţineţi
lucrul acesta: pocăinţa este părăsirea păcatului.
Fără părăsirea păcatului nu există
pocăinţă.
Pocăinţa
a mai fost explicată de Sfântul Vasile cel Mare ca o stare
sufletească de împotrivire faţă de păcat şi anume
Sfântul Vasile cel Mare zice că: “ Acela se pocăieşte care poate
zice cu psalmistul: nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar
Legea Ta o iubesc.” Deci cuvintele acestea se spun în faţa lui Dumnezeu, vorbind
cu Dumnezeu, cine poate zice aceasta: “nedreptatea o urăsc şi o
dispreţuiesc, iar Legea Ta o iubesc”, se pocăieşte. Când se
spune “Pocăiţi-vă!” asta înseamnă “Părăsiţi
păcatul, urâţi nedreptatea şi împliniţi Legea lui Dumnezeu!”.
Asta ţine de pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur,
vorbind despre pocăinţă, spune că este “topirea
păcatului”, adică nimicitoare a păcatului. Pocăinţa,
înţeleasă în sensul acesta de părăsire a păcatului, de
ură faţă de păcat, de topire a păcatului, de nimicire
a păcatului, poate fi însoţită şi de părerea de
rău pentru păcatele făcute. Cei mai mulţi care
întrebuinţează termenul de “pocăinţă” se gândesc mai
ales la aspectul acesta de părere de rău pentru păcatele
făcute. De ce? Pentru că în părerea de rău pentru
păcatele făcute se cuprinde şi ura faţă de păcat
şi se cuprinde şi nimicirea păcatului. De fapt,
pocăinţa, până la urmă, este o convertire, o schimbare de
direcţie. Noi vorbim de multe ori în legătură cu
pocăinţa de întoarcere, să te întorci de la rău la bine. “Cel
ce se întoarce, se mântuieşte” – este o vorbă. Adică, cel ce se
întoarce nu din drum, ci cel ce se întoarce dintr-un anumit sistem de
răutate, din sistemul de păcătuire, cel ce iese din păcat,
acela se mântuieşte, îşi schimbă direcţia.
Pocăinţa
este un fel de convertire, de schimbare nu numai de direcţie ci de
atitudine: ceea ce ai făcut altădată rău, acum să faci
bine. Zaheu Vameşul când a stat în faţa Domnului Hristos a zis: “Doamne,
iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă
am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit”. De ce a spus
Zaheu că întoarce împătrit? Pentru că el se gândea la un fel de
reparare a nedreptăţii făcute şi, de fapt, în
Scriptură este scris că cineva care a furat un lucru trebuie să
dea de patru ori mai mult faţă de ceea ce a furat. Deci, ai furat o
oaie, dai patru oi. De ce s-a rânduit lucrul acesta? Nu ca să-i
asuprească pe oamenii care fac rău, ci ca să-i depărteze de
la rău, să-i pună în situaţia să nu facă rău
pentru că urmarea este să dea de patru ori, de pildă, dacă
ai furat ceva. Sfântul Ioan Botezătorul, în legătură cu îndemnul
la pocăinţă, în cuvântul său de pregătire a lumii ca
să-L primească pe Domnul Iisus Hristos a zis: “Faceţi roade
vrednice de pocăinţă” şi a vorbit despre pomul care nu face
roadă bună şi despre pomul care face roadă bună. Toate
acestea arată faptul că pocăinţa nu se face în gol,
adică nu numai atâta că îţi pare rău că ai făcut
un rău, ci pocăinţa se face în plin, se face făcând bine în
loc de rău. Nu este destul numai să nu faci rău. Psalmistul are
un program de viaţă duhovnicească şi în Psalmul 33 zice: “Fereşte-te
de rău şi fă binele”. Adică nu numai să te
fereşti de rău, ci să faci binele, iar Sfântul Apostol Pavel, în
Epistola către Efeseni, are un cuvânt care zice aşa: “ Cel ce a
furat, să nu mai fure, ci mai vârtos să lucreze cu mâinile sale ca
să aibă de unde să dea milostenie”. Ai furat cu mâinile să
faci ceva ca să dai, să înmulţeşti binele cu mâinile pe
care le-ai întrebuinţat atunci când ai făcut răul.
Deci,
pocăinţa trebuie să fie cu roade. Roadele pocăinţei
însemnând tocmai partea aceasta a pocăinţei care contribuie cu ceva
spre bine după ce omul a făcut ceva rău şi în toate
privinţele, la toate păcatele trebuie să ai în vedere ceea ce ai
făcut cu lipsă, să faci acum, după ce ai intrat în
pocăinţă, cu prisosinţă. Cel care nu a postit se
angajează la post, cel care a minţit se angajează la
mărturisirea adevărului, cel care a spus vorbe necuviincioase, cel
care a înjurat trebuie să înmulţească vorbele cele bune. In
felul acesta se face pocăinţa adevărată, fără
asta nu există pocăinţă adevărată.
Şi pentru
că este vorba de pocăinţă aş vrea să mai spun
ceva, o idee care mie îmi place şi într-un fel pe care am luat-o în
seamă în legătură cu pocăinţa, şi anume că
pocăinţa nu se face cu faţa spre trecut. Este adevărat
că noi avem în vedere nişte păcate pe care le-am făcut în
trecut, când ne pocăim de ele, dar noi nu suntem încremeniţi cu
faţa întoarsă spre trecut, ci suntem lucrători pentru un viitor
mai bun. Timpul nostru, timpul real al fiecăruia dintre noi este
prezentul. În prezent ne lucrăm şi binele şi răul, în
prezent ne alcătuim – să ştiţi că pocăinţa
înseamnă şi un fel de refacere, un fel de restaurare a omului, este
un fel de creare din nou a omului spre bine şi asta se realizează în
prezent cu darul lui Dumnezeu. De ce în prezent? Pentru că timpul nostru
adevărat este prezentul. Noi nu putem trăi în trecut, decât prin
amintire dar asta nu înseamnă că ne mutăm în trecut. De exemplu,
eu după ce plec de aici dacă mă gândesc că am fost aici nu
înseamnă că vin aici când mă gândesc că am fost aici, ci
îmi amintesc de asta. Deci, noi nu ne putem muta în trecut, ci ne putem gândi
la trecut. Nu ne putem muta nici în viitor. Viitorul nu-l vom trăi
niciodată altfel decât ca prezent. Aceasta înseamnă că
pocăinţa se face în prezent, dar cu faţa spre viitor, nu cu
faţa spre trecut. De altfel şi alcătuirea omului este în
aşa fel încât trecutul îl are în spate şi viitorul îl are în
faţă: priveşte în viitor fără să se mute în
viitor, se gândeşte la trecut fără să se mute în trecut, ci
rămânând omul care se pocăieşte în prezent şi în prezent
îşi lucrează şi trecutul şi viitorul. Cum? Trecutul fiind
prezentul de altădată, viitorul fiind prezentul de mâine. Poetul
Eminescu are o poezie în care spune aşa: “Cu mâine zilele-ţi adaugi /
Cu ieri viaţa ta ţi-o scazi / Având cu toate acestea în
faţă / De-a pururi ziua cea de azi”. Ştiţi că Domnul
Hristos a zis să nu ne îngrijim de ziua de mâine pentru că ziua de
mâine se va îngriji de sine, în înţelesul acesta că dacă ne
facem datoria azi, suntem asiguraţi pentru mâine. Noi cerem de la Dumnezeu
“pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”,
adică pâinea care ne trebuie în fiecare zi dă-ne-o nouă
astăzi, adică nu să ne dea Dumnezeu pâinea care ne trebuie în toate
zilele să o avem astăzi, ci pâinea noastră care este de
trebuinţă în fiecare zi, care este spre fiinţă, spre
existenţă, “dă-ne-o nouă astăzi”. Dă-ne
astăzi pâinea pentru astăzi, mâine va fi un alt astăzi pentru
noi şi atunci vom zice şi mâine “pâinea noastră cea de toate
zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Totul se rezumă la
astăzi. În Pateric se spune că unui părinte îi ziceau gândurile “lasă
astăzi şi te vei pocăi mâine” şi el zicea “Ba nu şi
mă voi pocăi astăzi, iar mâine fie voia lui Dumnezeu”. Nu
amânăm pentru altă zi lucrurile pe care le putem împlini astăzi
pentru că “fiecare zi are greutatea ei” zice Domnul Hristos. Aşa
că pocăinţa se face în prezent, cu gândul la trecut şi cu
faţa spre viitor. O chestiune foarte importantă când e vorba de
pocăinţă. Dumnezeu nu vrea nişte tânguitori cu faţa
spre trecut. De altfel, ca să fi cu faţa spre trecut trebuie să
te întorci, trebuie să priveşti trecutul în faţă, ori
trecutul nu poate fi privit decât în amintirea noastră, în înţelesul
că noi purtăm trecutul în noi. Tot trecutul nostru, toată
viaţa noastră o purtăm în noi. Fericitul Augustin – cred că
am mai spus lucrul acesta – spune că “copilul este tatăl omului mare”.
Când auzi cuvântul acesta zici “nici poveste”. Doar toată lumea ştie
că omul mare este tatăl copilului. Dar să ştiţi
că Fericitul Augustin avea dreptate: copilul este tatăl omului mare.
În ce înţeles? Că nu veţi face niciodată abstracţie de
copilărie, copilăria o porţi în tine, tinereţea o
porţi în tine, cealaltă parte a vieţii o porţi în tine,
bătrâneţea o porţi în tine. La bătrâneţe este
rezumatul vieţii, nu există niciodată posibilitatea să te
detaşezi din ceea ce ai fost. Toate le purtăm în noi, le asumăm
în noi şi atunci pocăinţa înseamnă o convertire, o
schimbare de direcţie, părăsirea păcatului, pentru că
dacă vrei să nu mai păcătuieşti nu mai
înmulţeşti păcatele. Se pune întrebarea dacă există
posibilitatea ca cineva să nu aibă, totuşi, păcate?
Păi dacă urmărim cu adevărat cele scrise în Scriptură
ajungem şi la gândul acesta că există această posibilitate.
Când? După ce ai lichidat păcatele de odinioară, există
posibilitatea să nu mai păcătuieşti. În Sfânta
Scriptură se spune, în Epistola I a Sfântului Ioan Evanghelistul, că “cel
ce este născut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte”. Cum
adică ajunge să nu mai păcătuiască? Cum? Aşa,
că se întăreşte atât de mult în bine, încât nu mai poate face
răul. In pateric este un caz – Avva Amona – se zice că din multa
bunătate nu mai ştia ce este răutatea, nu se mai gândea la nimic
rău. Asta este aşezarea cea bună prin pocăinţă.
In convorbirea
cu Nicodim, Domnul nostru Iisus Hristos a spus că în
împărăţia lui Dumnezeu nu intră, nu o vede, cel ce nu se
naşte din nou. S-a considerat totdeauna că naşterea din nou este
botezul, botezul în care moare omul vechi – moare fără să
moară – în care omul cel vechi nu mai are putere ca om vechi, ci se
transformă în om nou. Omul cel vechi este considerat, în general, omul cu
păcate, iar omul cel nou este considerat omul cu virtuţi. Deci, pe omul
cel vechi îl caracterizează păcatele neştiinţei,
păcatele pe care le-a făcut fără să ştie că
sunt păcate, de multe ori păcatele pe care le-a făcut când nu
s-a raportat la Dumnezeu, că nu a ştiut de Dumnezeu. Sfântul Apostol
Pavel, în Epistola către Romani, are cuvântul: “Ce roade aveaţi atunci
în vremea neştiinţei? Roade de care acum vă este ruşine.”
(Rom. 6, 21). Ruşinea este un chip al pocăinţei, un semn al
pocăinţei.
Pocăinţa,
înţeleasă aşa cum v-am prezentat-o eu acum, este necesară
pentru înaintare sufletească. Deci, să reţinem: nu este vorba
atât de tânguire, deşi cuvântul “pocăinţă” cuprinde
cuvântul “căinţă”. S-ar putea zice că toţi pe care îi
ştim noi că au fost primiţi de Dumnezeu, de fapt au avut
căinţă, sau dacă au avut nu ni se spune de ea. De exemplu,
fiul risipitor s-a întors la tatăl lui şi tatăl lui l-a primit
dintr-o dată şi nu i-a dat vreme de pocăinţă, nu i-a
dat vreme de căinţă, nu a zis când l-a văzut: “Stai să
aştept să văd ce face acum când vine şi se întoarce, hai
să vedem ce zice, hai să vedem.”. de ce nu a zis aşa? V-am mai
zis eu la Timişoara că nu era cercetător ştiinţific,
nu era un cercetător al sufletului – “să observăm, să vedem”
– ci a avut inimă de tată, a fugit înaintea lui, a alergat înaintea
lui şi l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi l-a
primit. Şi fiul risipitor, întors la tatăl, a intrat direct în
şuvoiul bucuriei din casa tatălui pentru întoarcerea lui. Deci el
şi-a recunoscut păcatele, dar nu se poate zice că atunci când a
zis tatăl său că va face un ospăţ, nu a zis că nu
se duce la ospăţ că nu este vrednic de ospăţ. Nu este
aşa. Pocăinţa înseamnă, de fapt, schimbare de atitudine,
poate să fie o pocăinţă fără
căinţă, nu în înţelesul că nu ar fi necesară
şi căinţa dacă s-ar realiza, ci în înţelesul că
esenţial în pocăinţă este lepădarea păcatului,
părăsirea păcatului. Cineva care face o astfel de
pocăinţă de părăsire a păcatului este propriu
pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Botezul este o
Sfântă Taină care nimiceşte păcatul, spovedania este
dată, la fel, de Domnul Hristos
pentru cei care au făcut păcate după botez. Trebuie
să recunoaştem, cei mai mulţi dintre noi – eu n-am întâlnit
încă un om să-mi spună altceva – cei mai mulţi dintre noi
ne-am trezit în lumea aceasta ca păcătoşi, nu ca virtuoşi,
deşi am fost botezaţi şi botezul a însemnat, într-un fel, schimbarea
vieţii noastre, dar viaţa noastră a fost viaţă de
oameni păcătoşi. Am ajuns după aceea să ne spovedim,
de multe ori poate necomplet şi fără eficienţa
necesară, ni s-au înmulţit păcatele în continuare. Am ajuns la o
pocăinţă adevărată, ni s-a curăţit sufletul
şi după aceea ne-am silit să avem o viaţă în care
să nu păcătuim în sensul acesta că păcatul este
călcarea Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi
ştiinţă. La starea aceasta de a nu călca Legea lui Dumnezeu
cu deplină voinţă şi ştiinţă pot ajunge mulţi,
şi ajung toţi aceea care se silesc şi caută să
ducă o viaţă curată, o viaţă sfântă.
V-am mai spus
şi ieri şi o să vă mai spun poate, pentru că îmi place
idea aceasta, Domnul Hristos nu ne cere performanţe. Domnul Hristos ne
cere angajări reale la măsurile noastre pentru o viaţă
bună, pentru o viaţă frumoasă, pentru o viaţă pe
care să o poată binecuvânta El, Domnul Hristos şi o
binecuvântează.
Pocăinţa
şi ea însăşi înseamnă un fel de transformare, adică nu
se pocăieşte acela care regretă păcatele şi nu face
nimic, decât stă cu regretul acesta că a făcut cândva
păcate. Şi dacă nu părăseşte păcatele, acela
nu se pocăieşte. Cine părăseşte păcatele se
pocăieşte în sensul că părăseşte păcatele,
dar fără părăsirea păcatului nu există
pocăinţă.
Cine intră
în împărăţia lui Dumnezeu intră pe uşa
pocăinţei, pe poarta pocăinţei, în înţelesul acesta
că părăseşte păcatul, că în
împărăţia lui Dumnezeu nu te poţi duce cu păcate. Noi
ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar
şi zicem că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar
pentru că a zis Domnul Hristos “Adevărat grăiesc ţie,
astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).
La noi la
mănăstire este o pictură cu raiul, nu este ea prea
interesantă. Chiar şi zic oamenii că parcă-i mai interesant
iadul – pentru că sunt mai multe prezentări acolo – decât raiul. De
ce? Pentru că raiul este mai simplu, dar acolo în pictura cu raiul este
scris “tâlharul”. Şi zice cineva către mine: “Părinte, şi
în lumea cealaltă tot tâlharii ajung la bine?”. Adevărul este că
tâlharul nu mai era tâlhar, numai că i-a zis aşa ca să se
ştie despre cine este vorba. În împărăţia lui Dumnezeu
intră, prin urmare, numai aceia care sunt hotărâţi pentru o
viaţă pozitivă, pentru o viaţă bună, care în loc
de ceea ce au făcut rău fac bine. Pocăinţa este cu virtute,
adică fiecare păcat trebuie să fie înlocuit cu virtutea
contrară.
Poate că
aţi citit – nu ştiu cât aţi luat aminte – în Epistola către
Coloseni a Sfântul Apostol Pavel, în capitolul 3 – este un capitol foarte
important, unde se iau lucrurile de la început – şi se spune că mai
întâi trebuie să înlături păcatele şi apoi, pentru că
ai ajuns un om nou, trebuie să împlineşti virtuţile şi la
virtuţi sunt puse – zice “îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile
îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi
iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva,
după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să
iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă
cu dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui
Hristos, întru care aţi fost chemaţi ca să fiţi un singur
trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi
mulţumitori.” (Coloseni 3, 12-15). Aceasta este faţa omului angajat
spre bine, iar păcatele pe care le numeşte Sfântul Apostol Pavel
şi care trebuie părăsite şi cu care nu intră omul în
împărăţia lui Dumnezeu sunt: curvia, necurăţia,
patima, pofta rea, zgârcenia şi lăcomia – care este o închinare la
idoli, mândria, iuţimea, răutatea în orice chip ar fi,
defăimarea şi cuvântul de ruşine. Cineva care le are pe acestea
(sunt 11 păcate pomenite de Sfântul Apostol Pavel, nu pentru că numai
11 păcate există în lume – astăzi a venit cineva la mine cu o
listă că m-am şi săturat să-l mai ascult). Văd
că oamenii merg la fel de fel de mărunţişuri,
inventează, exagerează numai să scoată la păcate.
Sfântul Apostol Pavel pomeneşte 11 păcate. Mai pomeneşte şi
în Epistola către Romani nişte păcate, la sfârşitul
capitolului 1, sau în capitolul 6, în Epistola către Corinteni, sau în
capitolul 5 din Epistola către Galateni. Sfântul Apostol Pavel are în
vedere aceste păcate şi apoi virtuţile. Fără
virtuţi nu există împărăţia lui Dumnezeu, pentru
că Domnul Hristos zice: “Cel ce nu
aduce roadă bună se taie şi se aruncă în foc”. Sfântul Ioan
Botezătorul spune la fel, că cine nu face fapte pozitive, pomul
fără roadă, pomul cu roade rele, este tăiat şi aruncat
în foc.
Sunt nişte
lucruri care se pun în atenţia oamenilor. Adică, cum se pun în
atenţia oamenilor? Nu în înţelesul că aveau să fie cuprinse
într-o carte a Evangheliei, ci în înţelesul că fiecare a vorbit , de
exemplu Sfântul Ioan Botezătorul a vorbit despre lucruri care să-i
angajeze pe oameni într-o viaţă pozitivă şi a spus: “Faceţi
roade vrednice de pocăinţă. Băgaţi de seamă
că cine nu are roade vrednice de pocăinţă, cine nu are
acelea pozitive, nu poate fi în împărăţia lui Dumnezeu, nu poate
fi cu Domnul Hristos “. Şi apoi au fost şi cele spuse de Domnul
Hristos şi toate acestea au fost cuprinse în Evanghelie, aşa cum avem
noi astăzi Evangheliile, Cartea Evangheliilor şi putem să ne
facem o privire de ansamblu. Mai avem epistolele Sfinţilor Apostoli din
care, iarăşi, înţelegem anumite lucruri şi toate acestea ne
dau o privire de ansamblu, de a şti ce să facem ca oameni ai
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Mergem mai
departe şi pomenim cuvântul care se referă la
împărăţia lui Dumnezeu, scris în Evanghelia de la Matei şi
spus de Domnul Hristos: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât
a cărturarilor şi a fariseilor nu veţi intra în
împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor.”.
Domnul Hristos considera că fariseii au o dreptate, numai că era o
dreptate exterioară, iar noi trebuie să avem o dreptate
interioară. Fariseii se priveau pe ei în raport cu oamenii, cu ceea ce
ştiau oamenii despre ei, iar Domnul Hristos îi priveşte pe oameni în raport cu Dumnezeu, adică îi
pune pe oameni să se cerceteze pe ei în ceea ce ştiu ei despre
viaţa lor, ceea ce ştie fiecare despre sine şi în raport cu
Dumnezeu care cunoaşte gândurile. Nu este destul să ai o dreptate
socială, exterioară, ci o dreptate interioară, adică în
faţa lui Dumnezeu să fii drept, pentru că dacă nu eşti
drept în faţa lui Dumnezeu încă nu eşti drept. Zice Domnul
Hristos să spele fariseul mai
întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului şi atunci
toate vor fi curate. (Mat. 23, 26) Dacă faci rânduială în minte,
dacă te formezi lăuntric, celelalte sunt o consecinţă a
realizărilor lăuntrice. Ori dacă împărăţia lui
Dumnezeu este, cum a zis Domnul Hristos, înlăuntrul nostru, acolo trebuie
să fie rânduială. Cineva care ar avea împărăţia lui
Dumnezeu în afara lui şi nu are împărăţia şi
înlăuntrul lui nu este în împărăţia lui Dumnezeu, în
înţelesul că nici nu apreciază, nici nu înţelege împărăţia
lui Dumnezeu şi poate chiar judecă, osândeşte nişte lucruri
pe care nu le înţelege. Ori dacă ai o alcătuire interioară
care te recomandă în faţa lui Dumnezeu atunci
împărăţia lui Dumnezeu o ai în tine şi eşti un om al
Împărăţiei lui Dumnezeu, ai dreptatea de care vorbeşte
Sfântul Apostol Pavel când zice că “Împărăţia lui Dumnezeu
este dreptate” şi atunci, în măsura în care eşti drept, ai
şi pace, ai şi linişte interioară, sufletească.
Ştiţi că la Maslu este o rugăciune – rugăciunea a
cincia – în care vorbim cu Domnul Hristos şi zicem “Cel ce miluieşti
cu liniştirea”. Unde nu este linişte sufletească nu este
împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Hristos, de câte ori s-au
întâlnit oamenii cu El, a fost prilej de bucurie, prilej de linişte pentru
cei care au avut o viaţă curată. Sfântul Evanghelist Marcu scrie
că atunci când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbării la
Faţă, mulţimea uimită şi bucuroasă a alergat
să i se închine. Deci, mulţimea uimită şi bucuroasă –
îmi place foarte mult asta – a alergat să i se închine, îl aştepta pe
Domnul Hristos, unde este Domnul Hristos acolo trebuie să fie uimire
şi bucurie.
Sfântul Isaac
Sirul, în Filocalie – poate aţi citit cartea Filocaliei, însă să
ştiţi că mulţi citesc Filocalia numai aşa ca să
zică că au citit-o – zice că “încă nu a cunoscut pe
Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. În faţa lui Dumnezeu nu
poţi sta decât cu minunare, dacă stai altfel, să şti
că nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. În rugăciunea Sfântului Sofronie, de
la sfinţirea apei, este cuvântul: “Mare eşti Doamne şi minunate
sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor tale”. Aceasta înseamnă a te minuna de Dumnezeu. Ştiţi
cum îmi place mie să spun despre lucrul acesta? Îmi place să spun
că este tunetul pământului. Este un tunet al cerului, dar este
şi un tunet al pământului, adică un cuvânt care despică
gândirea şi o înalţă şi ridică simţirea: “Mare
eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu
este de ajuns spre lauda minunilor tale”. Oricât am căuta noi cuvinte, nu
găsim să aducem laudă lui Dumnezeu. Noi cumva stăm în
afară de Dumnezeu când ne plictisim şi rugăciunea ni se pare
lungă. Un părinte de la noi de la mănăstire a fost la Sfântul
Munte şi era la un părinte de la Sfântul Ipatie, un părinte pe
care îl chema Antipa Dinescu şi zicea câteodată “Vai, da’ lungă
a mai fost slujba aceasta” – era uneori când făceau 14 ore de slujbă
la privegheri, se duceau seara şi terminau dimineaţa – şi a zis
că părintele acela îi răspundea: “Lungă-i lenea ta”.
Adevărul este că dacă nu eşti angajat, dacă eşti
cumva exterior angajat ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, încă nu
te-ai întâlnit cu Dumnezeu şi cei mai mulţi dintre noi nu s-au
întâlnit cu Dumnezeu. Cine poate zice ca Sfinţii Apostoli când s-au
întâlnit cu Sfântul Apostol Toma: “Am văzut pe Domnul.”? Ce înseamnă
să vezi pe Domnul? Înseamnă să vezi că nu-L vezi,
înseamnă să ştii că este mai presus de tot ceea ce ai putea
vedea, dar să ai o certitudine interioară. Minunarea aceasta de
Dumnezeu înseamnă de fapt a-L întâlni pe Dumnezeu, dacă te minunezi
de Dumnezeu, ori cei care L-au văzut pe Domnul Hristos s-au minunat.
Sfântul Apostol Petru, la Schimbarea la Faţă, când a văzut
lumina care l-a învăluit pe Domnul Hristos a zis: “Doamne, hai să
rămânem aici, e bine să rămânem aici pe munte, zi să fac
trei colibe”. De ce a zis cuvântul acesta? Pentru că s-a simţit
învăluit de Domnul Hristos. Marta şi Maria când s-au întâlnit cu
Domnul Hristos, când s-a dus Domnul Hristos
în Betania de l-a înviat pe Lazăr, Marta a zis: “Doamne, dacă
ai fi fost aici fratele meu nu ar fi murit”, deci erau nişte certitudini.
Noi suntem mai mult angajaţi exterior, de aceea nu se poate zice că
suntem în împărăţia lui Dumnezeu. O Sfântă Liturghie nu
poate să fie altceva decât o Împărăţie a lui Dumnezeu,
numai că lucrurile acestea le trăim din exterior, prea din
afară, nu suntem copleşiţi de prezenţa lui Dumnezeu în
conştiinţa noastră.
În
legătură cu împărăţia lui Dumnezeu avem şi
cuvântul “Nu oricine care Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în
împărăţia lui Dumnezeu, ci acela care face voia Tatălui Meu
care M-a trimis.”, a zis Domnul Hristos (Mat. 7, 21). Deci, a zice doar “Doamne,
Doamne”, înseamnă a fi în afară de Domnul Hristos, a-L avea în
faţă, a-L avea cumva în exterior, iar când faci voia Tatălui
care L-a trimis pe Domnul Hristos este un fel de prezenţă a Domnului
Hristos în interior, înlăuntrul
nostru. În ceea ce priveşte emoţia sufletească pentru împărăţia
lui Dumnezeu, omul împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie
omul care a părăsit păcatul, omul care realizează virtutea,
omul care se bucură de Domnul Hristos, omul care nu zice doar “Doamne,
Doamne”, ci împlineşte voia Tatălui ceresc, pentru că proorocul
a zis “Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima este departe
de mine – a zis Domnul”. Aceasta nu înseamnă că nu ar mai trebui
să zicem “Doamne, Doamne”. Zicem în continuare, dar nu este destul numai
atât, ci trebuie să facem şi voia Tatălui care L-a trimis pe
Domnul Hristos. Apoi, în cuprinsul Evangheliei sunt şi aprecieri care
privesc împărăţia lui Dumnezeu în sensul acesta că în
împărăţia lui Dumnezeu intră aceia care au suflete de
copil. Când zicem că cineva trebuie să aibă suflet de copil nu
ne gândim la nedesăvârşirea copilului, ci ne gândim la ceea ce este
pozitiv în viaţa copilului. Sunt şi destui copii răi şi nu
se poate zice că aceia intră în împărăţia lui Dumnezeu
pentru că sunt copii. Sunt copii care moştenesc
răutăţile părinţilor, fiecare dintre noi am adus o
încărcătură din străfunduri de existenţă,
încărcătură pe care trebuie să o rezolvăm în noi, pe
care nu am rezolvat-o de multe ori. Copilul în înţelesul de
nevinovăţie, pe cât este cu putinţă – şi copii sunt
mai nevinovaţi decât oamenii mari. Oamenii mari sunt mai vinovaţi
decât copii. Cineva spunea şi avea dreptate, că “sfinţenia
omului mare este să ajungă la nevinovăţia copilului”. Un
copil nu are posibilitatea să se raporteze în diferite feluri la lucruri,
să tragă nişte concluzii, ci trăieşte o
viaţă spontană. Domnul Hristos spune “De nu veţi fi ca
pruncii nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Mat. 18,
3) şi Sfântul Apostol Pavel zice “în ceea ce priveşte mintea
fiţi bărbaţi, iar în ceea ce priveşte răutatea
fiţi copii” (cf. I Cor 14, 20). Copii dacă sunt răi nu au o
răutate statornică, de fapt ei nu au nici o bunătate
statornică, ci se mută de la una la alta. Domnul Hristos a luat ca
etalon copilul, în înţelesul acesta că un copil este mai propriu
să primească împărăţia lui Dumnezeu decât un om mare.
Hai să
vă spun ceva despre mine. Când eram copil de vreo 12-13 ani mi-a citit
cineva viaţa Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu. Vai de mine, când am
auzit-o m-am înduioşat, am început să plâng de ce a păţit
Sfântul Alexie, dar numai atunci când am fost copil. Când am fost mare am zis că
ce-a avut el să sufere acestea, trebuia să spună “Uite, eu sunt
acela de care vă băteaţi voi joc, nu are rost să mă
mai batjocoriţi pentru că eu sunt cel din familia asta”. Asta voiam
să spun, că altfel gândeşte un om mare şi altfel un copil,
ori Domnul Hristos a vrut să ne atragă atenţia asupra faptului
că trebuie să ai o atitudine de copil, adică o atitudine de om
care nu se împotriveşte când este vorba de adevăr şi când este
vorba de revelaţie, nu se împotriveşte ci primeşte. Sfântul Isac
Sirul scrie că “Casa credinţei este inima curată şi mintea
de copil”.
Apoi avem în
Sfânta Evanghelie şi alte cuvinte ale Mântuitorului şi alte
situaţii din care vedem că omul Împărăţiei Cerurilor
este un om serios, un om întemeiat în credinţă, este foarte
importantă credinţa când este vorba de legătura cu
împărăţia lui Dumnezeu. împărăţia lui Dumnezeu
este ceva care se realizează şi prin osteneala omului. Dacă ne
gândim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar, un
tâlhar care nu mai era tâlhar, un tâlhar din care Dumnezeu prin puterea Lui a
făcut un sfânt şi în împărăţia lui Dumnezeu
intrăm în măsura în care ne lăsăm modelaţi de Domnul
Hristos, ne lăsăm transformaţi de El, nu ne împotrivim.
Gândiţi-vă la împrejurarea aceea când Sfântul Apostol Petru se
împotrivea Domnului Hristos, spunând că nu este vrednic să-i spele
Domnul Hristos picioarele, iar Domnul Hristos
i-a spus “Ceea ce fac acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei
înţelege” (Ioan 13, 7) şi el a zis “Nu, niciodată nu o
să-mi speli picioarele”, iar Domnul Hristos a zis “Dacă nu te voi
spăla, nu ai parte cu mine”. Deci, un om al împărăţiei lui
Dumnezeu nu se împotriveşte la ceea ce vrea Dumnezeu cu el, în măsura
în care ştie ce vrea Dumnezeu cu el nu se împotriveşte, se lasă
modelat, se lasă dăltuit. Domnul Hristos intervine şi cu puterea
lui, adică nu numai cu bunătate, cu blândeţe ci intervine
şi cu cuvânt hotărât. Să nu vă închipuiţi că
Domnul Hristos a vorbit întotdeauna cu blândeţe. Ştiţi că
zice “Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici” –
asta nu se poate spune cu blândeţe şi a zis de atâtea ori. De ce?
Pentru că trebuie să ai şi vorba hotărâtă, nu
înseamnă că dacă eşti om al împărăţiei lui
Dumnezeu trebuie să fi totdeauna moale, trebuie să fi blând. Nu. Ci
după împrejurări, eşti blând când trebuie să fi blând,
eşti aspru când trebuie să fii aspru. Sfântul Apostol Pavel îi spune
lui Timotei: “mustră, ceartă, îndeamnă”, deci nu numai “îndeamnă”,
ci şi “mustră” (II Tim. 4, 3). Domnul Hristos însuşi a zis: “De-ţi
va greşi fratele tău mustră-l între tine şi el şi
dacă se va întoarce, iartă-l”
(Mat. 18, 15; Luca 17, 3) şi nu zice: “Dacă îţi va
greşi fratele tău iartă-l”, ci “mustră-l, schimbă-l,
ajută-l să nu mai fie aşa”. Aşa trebuie să fie omul
împărăţiei lui Dumnezeu.
Omul
împărăţiei lui Dumnezeu are, de fapt, ca model pe Domnul Hristos
care a adus împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Hristos a suferit pentru mântuirea oamenilor, s-a
jertfit, a primit crucea. Şi omul împărăţiei lui Dumnezeu
trebuie să primească necazurile care vin de pe urma strădaniilor
de a fi mai bun. Noi aşteptăm ca lucrurile să se întâmple în
afară de noi, să se întâmple de-a gata, să ajungem în
împărăţia lui Dumnezeu, la ospăţul
împărăţiei cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob. Sigur că
împărăţia lui Dumnezeu este prezentată şi ca o bucurie
şi de fapt este o bucurie: “Bine slugă bună şi
credincioasă. Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune,
intră întru bucuria Domnului tău” (Mat. 25, 21), dar bucuria Domnului
nu este după moarte, este aici pe pământ, de aici se începe. Raiul
începe aici, pe pământ.
Era un părinte
la noi la mănăstire – părintele Serafim – şi zicea “Aici ar
putea să fie raiul pe pământ” şi eu ziceam “Da părinte, da’
cu alţi oameni”. Adică raiul nu vine numai aşa “Hai în rai!”.
Păi dacă te duci în rai, te plictiseşti acolo. Ştiţi povestea cu Ivan
Turbincă, care întreba “Este aici tutun? Lăutari sunt? Nu. Păi
atunci aici nu este de mine”. Trebuie să fi format pentru rai, să fi
modelat pentru rai. Aşa vine raiul, într-un suflet de rai, nu într-un
suflet împotrivitor. Bucuria este o chestiune esenţială în viaţa
creştină, adică Domnul Hristos vrea să ne dea bucurie.
Gândiţi-vă, de pildă, că începutul vieţii
pământeşti după naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos
este marcat de faptul că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor
din Betleem: “Vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul
că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul” (Luca
2, 10,11). Gândiţi-vă: bucurie mare!
Haideţi
să facem acum o legătură între naşterea Domnului Hristos
şi înălţarea Domnului Hristos. Voi ştiţi ce este scris
în Evanghelie în legătură cu înălţarea Domnului Hristos?
Dacă ar fi să daţi acum un examen, ştiţi ce este scris
în Evanghelia după Luca în legătură cu Înălţarea Domnului
Iisus Hristos? Este puţin de tot, dar este foarte important. Este scris
acolo aşa – tare îmi place mie lucrul acesta, nici nu vă puteţi
închipui cât mă bucur de câte ori mă gândesc la asta – zice că
Domnul Hristos i-a luat pe ucenici şi i-a dus spre Betania şi acolo
Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta,
S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (cf. Luca
24, 50,51). Aşa mult îmi place afirmaţia aceasta a Sfântului
Evanghelist Luca – e singura afirmaţie de felul acesta, de fapt din
toată Scriptura cât o avem noi – că Domnul Iisus Hristos S-a înălţat
la cer binecuvântând pe om. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat
şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a
înălţat la cer. Pe când îi binecuvânta. Deci ultimul gest pe care l-a
făcut Domnul Hristos aici pe pământ pentru oameni, a fost binecuvântarea
Lui. Să ştiţi că toate binecuvântările pe care le
primim noi în biserică prin mijlocire preoţească, de fapt, sunt
prelungiri a acelei binecuvântări de la înălţarea Domnul
Hristos.
Ce a adus
binecuvântarea Domnului?
Citim mai
departe în Sfânta Evanghelie că ucenicii s-au închinat Lui. Deci,
binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Noi facem semne de închinare,
dar să ştiţi că nu ne închinăm de fiecare dată
când facem semne de închinare. Închinarea este altceva. Sfântul Isaac Sirul
vorbeşte despre o rugăciune în care ţi se taie cuvântul de pe
buze, o închinăciune totală.
În vremea
noastră se vorbeşte mult despre rugăciunea lui Iisus. Când
pomenim de această rugăciune unii spun “A, ştiu, rugăciunea
inimii!”. Dar cine ajunge la rugăciunea inimii? Ce înseamnă aceasta “rugăciunea
inimii”? Nu înseamnă pur şi simplu repetarea rugăciunii “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul.”. Asta nu este rugăciunea inimii, e o rugăciune
oarecare. Rugăciunea inimii este atunci când te cuprinde rugăciunea
aşa încât nici nu mai ştii ce se întâmplă în jurul tău.
Atunci ai ajuns la rugăciunea inimii. Până ştii ce zice unul
şi că greşeşte la strană, chiar dacă zici “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul.”, nu ai ajuns la rugăciunea inimii. La
rugăciunea inimii ajungi când nu mai ştii ce se întâmplă cu
tine. Nu aşa, că-ţi vine somnul şi nu mai ştii ce-i în
jur. Mi se întâmplă şi mie câteodată că stau şi
mă trezesc şi atunci mă gândesc: “Oare unde oi fi eu acum?”.
Asta nu e ceva deosebit. Atunci când ajungi la o rugăciune, astfel încât
să te întâlneşti cu Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic. Până
îţi mai trebuie ceva distracţie şi până îţi mai
trebuie piese de teatru, încă nu ai ajuns la rugăciunea adâncă.
Venea preotul Serafim la mine şi zicea: “Nu vii la cină?”, “Dar ce
mănânci?” Ziceam: “O piesă” că ascultam o piesă la radio,
să zicem. Ei, până eşti aşa încă, nu eşti unde
trebuie să fii. Dumnezeu ştie dacă vom fi vreodată acolo
unde ştim noi că ar trebui să fie cineva, dar Dumnezeu este cu
noi. Nouă nu ne este frică că nu ne ducem în rai dacă
urmărim lucrul acesta. Deci Domnul Hristos şi-a ridicat mâinile
şi i-a binecuvântat. Oamenii au primit binecuvântarea şi s-au
închinat Domnului Hristos cu închinare reală. Şi mai departe în
Scriptură scrie că s-au întors în Ierusalim – fiţi atenţi!
– cu o bucurie mare.
La naşterea
Domnului Hristos li s-a spus ciobanilor: “Vă vestesc vouă bucurie
mare!”, iar Apostolii s-au întors de la Muntele Înălţării cu
bucurie mare. Şi scrie mai departe, în Scriptură, că erau
întotdeauna în Templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Lauda
şi binecuvântarea izvorăsc din bucuria cea mare, din binecuvântare.
Deci, binecuvântarea Domnului duce la închinarea omului, care aduce bucurie,
laudă şi mulţumire, iar lauda şi mulţumirea pe care o
aduceau ei era izvorâtă din bucurie. Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt în
scrierile sale care zice aşa: “rugăciunea este o bucurie care
înalţă mulţumire”.
Noi ne cam
rugăm mai mult cu rugăciune de cerere şi este bine pentru
că şi de acestea avem trebuinţă. Dar cât ne rugăm cu
rugăciuni de mulţumire, cu rugăciuni de preamărire şi
mai ales, cu rugăciuni izvorâte din noi înşine, nu ca cuvinte, ci ca
simţire?
Omul
împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie un om al bucuriei,
un om al nădejdii, un om al încrederii în Dumnezeu, un om care ştie
de Dumnezeu, un om care nu se desparte de Dumnezeu, un om care nu poate fi
altfel decât cu Dumnezeu. “Vei pune numele lui Emanuel care înseamnă: Cu
noi este Dumnezeu” (cf. Mat. 1, 23). Dumnezeu este cu noi, numai că noi nu
avem sensibilitatea, nu avem receptivitate pentru asta.
Ştiţi
cum trebuie să fie omul împărăţiei lui Dumnezeu?
Cam cum erau
Sfinţii Apostoli care au ţinut seama de Domnul Hristos , care au
scris – Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, spune: “Ocărâţi, noi
binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi
mângâiem.” (I Cor. 4, 12,13). Dacă eşti aşa, eşti pe calea
împărăţiei lui Dumnezeu, eşti omul
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Să
ştiţi că eu cu asta nu am epuizat subiectul. Dar am vrut doar
să vă dau nişte sugestii. Să ne gândim, să ne
cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte raportul nostru cu
împărăţia lui Dumnezeu, ce simţim noi în legătură
cu prezenţa Domnului Hristos în noi, ce comportare avem noi care ne
aseamănă cu Domnul Hristos, care ne aseamănăm cu Apostolii
Domnului Hristos? Iată, ocărâţi fiind de oameni, noi
binecuvântăm. Când binecuvântezi răspunzând la ocară cu
binecuvântare, e nădejde de bine, eşti pe cale bună.
Prigoniţi, noi răbdăm. Răbdăm pentru că “cel ce
va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Mat. 10, 22). Este
mai mare lucru să rabzi necazul decât să n-ai necaz, dacă-i
vorba. Dar Dumnezeu ne împarte la fiecare, ştie Dumnezeu ce să ne
dea. Şi Dumnezeu care îngăduie ispita, zice Sfântul Apostol Pavel,
face şi albie ispitei (cf. I Cor. 10, 13), căci de multe ori un om
care suferă, un om care are necazuri, până la urmă nu mai
suferă. Oamenii îl consideră ca pe unul care suferă şi el
ştie că nu suferă, ci este normalul lui, este viaţa pe care
o are şi atunci nu mai suferă nimic: adică nu trebuie, ştiu
eu, să-i aduci osanale pentru că suferă şi ştie cum
să sufere şi când colo el nu suferă nimic, pentru că ia
rezolvat Dumnezeu în aşa fel i-a rezolvat credinţa că nu mai
suferă. Zicea un doctor, care a lucrat mult în Oastea Domnului, Ioan Suciu
Sibianul, că: “Mai ales două lucruri nu poate face omul
fără credinţă în Dumnezeu: să crească copii buni
şi să suporte o suferinţă grea”. Cu credinţa în
Dumnezeu se poate şi aşa ceva: să creşti copii buni şi
să suporţi o suferinţă grea. Acesta este avantajul
credinţei.
Prin urmare,
să ne gândim la lucruri de felul acesta, să cercetăm în Noul
Testament, în special în Evanghelii, raportările care se fac în
legătură cu împărăţia lui Dumnezeu, să ne
cercetăm în ceea ce priveşte pocăinţa – adică cum
să ne cercetăm în ceea ce priveşte pocăinţa? În sensul
acesta, dacă am părăsit păcatul, dacă suntem
preocupaţi să nu facem păcatul, dacă suntem preocupaţi
de bine, dacă suntem apărători ai oamenilor care sunt vrednici
de apărare, cum a fost Domnul Hristos când a zis: “Nu faceţi
supărare femeii” (cf. Mat. 26, 10). Dacă avem atitudini din acestea
de îmbunătăţire: să aducem ceva pozitiv în viaţa
noastră, să nu înmulţim relele, să nu înmulţim
păcatele, să nu înmulţim suferinţele, jignirile, dacă
ducem o viaţă în aşa fel încât să putem fi totdeauna sub
binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci avem şi bucurie în suflet şi
mulţumire, împlinim poruncile, ne silim pentru virtuţi, avem
virtuţile ca ceva care ne caracterizează pornirile de la botez, care
înseamnă de fapt viaţă nouă, înviere din morţi,
trăim în aşa fel încât simţim şi noi înşine şi
simt şi alţii că suntem în împărăţia lui
Dumnezeu.
Sunt doar
nişte sugestii pe care aş vrea să le duceţi mai departe,
când citiţi Noul Testament, când citiţi Evanghelia. Să vă
gândiţi cum anume ne raportăm fiecare dintre noi la
împărăţia lui Dumnezeu, dacă suntem cum sunt copii,
dacă suntem binevoitori, dacă ne asemănăm cu Sfinţii
Apostoli, dacă stăruim pe lângă tainele
Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă avem inimă curată
şi bună ca să crească în noi sămânţa cea
bună a cuvântului lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucruri importante dar,
mai ales, să înmulţim rugăciunea şi mai ales, să
trăim rugăciunea, căci nu este destul să
înmulţeşti rugăciunea şi să o faci ca pe un ritual,
pur şi simplu, ci să trăim rugăciunea chiar dacă ne
rugăm mai puţin, dar să căutăm să ne
raportăm corect la ceea ce spunem, la ceea ce simţim sau în ce măsură
ne putem racorda cu simţirea la ceea ce spunem cu cuvântul.
Dumnezeu să
ne ajute să avem folos şi din această întâlnire din seara
aceasta şi să nădăjduim la mai mult, să
nădăjduim la roadele Împărăţiei lui Dumnezeu în
viaţa noastră şi în viaţa celor din jurul nostru. Să
ştiţi că o mănăstire numai aşa are înţeles:
dacă este între cer şi pământ, mai aproape de cer şi mai
departe de pământ şi dacă reprezintă
împărăţia lui Dumnezeu aici, pe pământ, dacă este un
model de Împărăţie a lui Dumnezeu, un model de societate care nu
se aseamănă cu societatea din afara mănăstirii, ci se aseamănă
cu societatea din cer. “Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi
pe pământ. Vie împărăţia Ta.” sunt lucruri pe care trebuie
să le avem în vedere. Să ştiţi că rugăciunea “Tatăl
nostru” este şi un îndreptar de viaţă. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în comentariul său la rugăciunea “Tatăl
nostru” spune că rugăciunea aceasta este un îndreptar de
viaţă, dacă luăm cererile dinspre sfârşit spre
început: ne ferim de cel rău, ne ferim de ispite, iertăm, contribuim
la pâinea cea de toate zilele prin munca noastră, contribuim la pâinea
euharistică prin strădaniile noastre pozitive, contribuim la pâinea
care este cuvântul lui Dumnezeu prin asumarea şi asimilarea cuvântului lui
Dumnezeu, atunci se face voia lui Dumnezeu aici, pe pământ, cum se face în
cer, vine împărăţia lui Dumnezeu, nu numai în exterior ci
şi în interior şi suntem preamăritori de Dumnezeu şi Îl
simţim pe Dumnezeu, Tatăl nostru şi pe oameni fraţii
noştri şi în felul acesta trăim împărăţia lui
Dumnezeu ca oameni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, încă din această
viaţă.
Dumnezeu să
ne ajute!
- Părinte,
credeţi că raiul este acelaşi lucru cu împărăţia
lui Dumnezeu?
- Da, este
acelaşi lucru. Raiul, sau împărăţia Cerurilor este
acelaşi lucru, numai privite din unghiuri diferite. Adică,
împărăţia Cerurilor poate să fie gândită şi
altfel decât simpla răsplată a vieţii de aici, iar raiul este
totdeauna – când zici rai te gândeşti la un fel de răsplată.
Poeta Zorica Laţcu are o poezie intitulată “Pasărea de nea”:
Colo, spre
amurg,
Ploi de aur
curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi
vii în zbor
Răzleţită
ca un dor,
Pasăre de
nea?
- Eu de unde vin
E numai senin.
Colo-n
depărtări,
Dincolo de
zări
Este-un loc
curat,
Larg şi
desfătat,
Unde ochi nu
plânge,
Unde n-a curs
sânge,
Unde glonţ
n-ajunge,
Unde nu
străbate
Geamătul de
frate,
Oful de
vădană,
Plânsul de
orfană,
Unde prin
fânaţuri
Nu-s curse
şi laţuri
Unde-i numai
floare
Umbră
şi răcoare
Că e loc
curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie
Şi de
veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci în veci
petrece,
Unde nici o
rază
Nu mai
înserează.
- Pasăre de
nea
Fă pe voia
mea
Dorurile mele
Zboară tu
cu ele
Dincolo de
stele,
În
ţările-acele.
- Ba, că
dorul tău
Mare e şi
greu.
Calea-i
lungă foarte
Şi nu pot
să poarte
Aripi mititele
Doruri mari
şi grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Şi acolo
nu-i
Dorul
nimănui.
Iată, acolo unde sunt împlinirile, acolo,
într-un fel, e raiul. Noi când ne gândim la rai, ne gândim la ceva de dincolo
de lumea aceasta. Dacă eşti cuprins în împărăţia lui
Dumnezeu eşti cuprins şi în rai. E o anticipare a raiului.
- Părinte,
vă rog să ne recitaţi imnul Sfântului Simeon Noul Teolog şi
să ne spuneţi unde poate fi găsit.
- Poate fi
găsit nu în versuri, aşa cum vi l-am spus eu, într-o carte
apărută la Craiova cu imnele Sfântului Simeon Noul Teolog,
tradusă de părintele Stăniloaie, dar imnele nu sunt versificate.
Eu am cunoscut nişte imne versificate de maica Teodosia – Zorica
Laţcu – şi imnul pe care vi l-am spus este:
Cum de foc
eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi
şi-alini îndată? Cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din
vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de
scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din
tină?
Cum tragi bezna
în lumină? Cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă
prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni
cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de
dor rănindu-i? Cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi
şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele
ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată?
Cum, fiind
aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor
Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.
- Părinte,
în legătură cu slujba de noapte, ce să facem dacă atunci ne
vine somn?
- Să
vă culcaţi.
- Dar unde?
- Păi aici
aşa-i, că nu aveţi unde. Dragă, slujbele de noapte nu sunt
mai importante decât slujbele de zi, doar atât că la slujbele de noapte
eşti mai odihnit decât la o slujbă de seară. De exemplu, mie
mi-ar conveni ca la noi la mănăstire să se facă slujba care
se face aici dimineaţa, să se facă şi la noi tot
dimineaţa, pentru că sunt mai odihnit decât seara. Seara mai şi
moţăi, v-am spus că nu mai ştiu pe unde-s câteodată.
Este o realitate. De ce? Pentru că eşti obosit de toată ziua
şi seara ai să faci slujbe. O faci, dar nu o faci aşa cum o faci
dimineaţa. Dacă este vorba să ai o slujbă în sensul acesta,
trebuie să ai tot programul rânduit astfel: să te scoli după ce
ai dormit. Părintele Arsenie zicea că trebuie să dormi cel
puţin şase ore de somn continuu. Vă amintiţi îndreptarul de
viaţă al părintelui Arsenie: oxigen, glicogen, somn,
să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de
viaţă creştină. La somn zicea că trebuie să dormi
cel puţin şase ore de somn continuu în 24 de ore. Dacă nu dormi
6 ore de somn continuu nu este destul. Totul trebuie organizat astfel să
ai somnul, pentru că somnul este, totuşi, o binefacere de la Dumnezeu.
Se zice că este destul pentru un călugăr să doarmă un
ceas, dacă vrea să fie nevoitor. Eu aş vrea să mă
întâlnesc cu cel care a zis aceasta şi să-i spun că nu are
dreptate.
- Şi cum
să luptăm împotriva moţăielilor? Sunt acestea un
păcat?
- Păi nu ai
cum să lupţi împotriva moţăielilor. Moţăiala vine
şi trece. De exemplu, zici că faci metanii, zici că mai faci
mişcare, dar aceasta nu înseamnă că te odihneşte. Este ca
şi cum ai bea cafea ca să mai poţi rezista, dar asta nu
înseamnă că te-ai odihnit. Este ca şi cum ţi-ar da cineva o
palmă să-ţi sară somnul şi după aceea vine
iară. La noi în sat era o femeie care zicea: “Îmi vine somnul.
Aducă-l Domnul!”. Somnul are valoarea lui, de aceea trebuie să dormi.
Nu încercaţi să faceţi performanţe din acestea ca să
nu dormiţi. Pentru că în Filocalia, volumul 1, în convorbirile cu
părinţii din pustia sketică, în a doua convorbire, Sfântul Moise
Arapul spune că ar fi fost mai avantajat dacă ar fi dormit mult decât
cum a ajuns el după osteneli din acestea de alungat somnul, pentru că
a ajuns în situaţia de a cere de la Dumnezeu să-i dea puţin somn
pentru că nu mai rezista. Se dereglează ceva în organism şi
dacă se dereglează nu ştiu dacă mai ajungi vreodată să
le poţi pune la punct.
Să ştiţi că
împărăţia lui Dumnezeu nu li se dă celor care nu dorm,
deşi se zice “privegheaţi şi vă rugaţi”. Dar “privegheaţi”
nu înseamnă “alungaţi-vă somnul”, ci înseamnă “fiţi
treji”, adică fiţi cu luare aminte, să fiţi faţă
de cele ce se întâmplă cu voi şi în jurul vostru ca şi când
sunteţi treji, nu ca şi când aţi dormi printre ele. Aceasta
înseamnă “privegheaţi”, nu înseamnă să dormi tot mai
puţin. Este o poveste, că un ţigan avea un măgar şi
s-a silit să-l facă să nu mai mănânce aşa mult şi
tot mai puţin îi da să mănânce, tot mai puţin şi a
murit măgarul. Şi a zis atunci: “Când a fost gata învăţat
să nu mai mănânce, a şi murit”. Tot aşa şi cu asta:
faci nişte eforturi şi-ţi dai seama că nu ai făcut ce
a trebuit să faci. Fiţi pentru echilibru. Uite, sunteţi tineri,
ţineţi la dreapta socoteală, ţineţi la
orânduială. Faceţi eforturi de îmbunătăţire, dar nu
faceţi eforturi din acestea să dormiţi puţin. Să
ştiţi că mie de două lucruri nu mi-a părut rău în
viaţa mea: dacă am făcut un bine şi dacă am dormit.
Dacă mă aşez să dorm un ceas şi am dormit două
zic: “Două am dormit, Doamne mulţumescu-ţi!”.
- Părinte, vă mulţumim!
- Eram sigur.
Oameni care i-au plăcut
Mântuitorului
Iosif din Arimateea, Dreptul
Iosif, Femeile Mironosiţe
- conversaţie cu studenţii -
Preacuvioase
Părinte Stareţ, preacuvioşi Părinţi, iubiţi
fraţi şi iubiţi credincioşi, la oamenii plăcuţi
lui Dumnezeu despre care am vorbit până acum, mai adăugăm
astăzi câţiva, şi anume mai întâi pe Sfântul Iosif din
Arimateea. Despre Sfântul Iosif din Arimateea aflăm în legătură
cu pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, mai ales cu moartea Domnului
nostru Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti au ţinut să
cuprindă în Evanghelia lor şi cele în legătură cu
înmormântarea Mântuitorului, şi aşa l‑am pomenit pe Sfântul Iosif
din Arimateea, pe care‑l pomeneşte şi Sfânta noastră
Biserică în 31 iulie, şi pe care îl pomenim şi la fiecare
Sfântă Liturghie în legătură cu aşezarea pe Sfânta
Masă a cinstitelor daruri care urmează să se prefacă în
trupul şi sângele Mântuitorului, aşezare pe care o înţelegem ca
fiind închipuire a punerii în mormânt a Mântuitorului. În legătură cu
această punere în mormânt, cu această amintire a punerii în mormânt a
Mântuitorului e pomenit şi Sfântul Iosif din Arimateea, şi anume se
spun cuvintele: “Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul
Tău, cu giulgiu curat înfăşurându‑L şi cu miresme în
mormânt nou îngropându‑L L‑a pus”. Amintim pe Sfântul Iosif din
Arimateea pentru că el a făcut un lucru pe care numai Dumnezeu
ştie cine l‑ar mai fi făcut în vremea aceea, a făcut ceva
ce nici ucenicii Mântuitorul nostru Iisus Hristos n‑au făcut, cu
toate că erau cunoscători ai puterii Mântuitorului. E adevărat
că în faţa morţii Domnului nostru Iisus Hristos nimeni nu s‑a
gândit la învierea Lui, nici chiar Sfântul Iosif din Arimateea nu s‑a
gândit că Domnul Hristos va învia. Faptul că L‑a aşezat
într‑un mormânt de piatră şi a pus piatra la uşa
mormântului ‑ cumva am putea zice că a zăvorât mormântul ‑
arată că el, de fapt, la învierea Domnului Hristos nu s‑a
gândit, s‑a gândit doar la ceea ce a făcut El. Mai întâi s‑a
gândit la moartea Mântuitorului ca realitate, şi s‑a gândit la
faptul că Domnul Hristos a trebuit înmormântat şi el a fost omul
acela care a zis: “Îl înmormântez eu”. L‑a înmormântat împreună cu
un fariseu pe nume Nicodim, care L‑a cinstit pe Domnul Hristos şi în
viaţă, şi pe care îl pomeneşte Sfântul evanghelist Ioan.
Ceilalţi Evanghelişti, Sfinţii Matei, Marcu şi Iuda, îl
pomenesc numai pe Sfântul Iosif din Arimateea.
Iosif din
Arimateea s‑a dus la Pilat după ce Domnul Hristos a murit pe cruce
şi l‑a rugat să‑i dea autorizaţia să‑l
înmormânteze, să înmormânteze trupul Domnului Hristos. Pilat s‑a
mirat că a murit aşa curând, că se aştepta să Se mai
chinuiască încă pe cruce, s‑a interesat dacă a murit cu
adevărat şi i‑a dat autorizaţie lui Iosif să Îl
înmormânteze. A înmormânta pe cineva e un lucru obişnuit, şi mai ales
e un lucru obişnuit pentru cei care sunt apropiaţi celui care a
murit, ori în cazul acesta era un lucru cu totul deosebit. Nu se poate zice
că Sfântul Iosif din Arimateea şi Sfântul Nicodim n‑au fost
apropiaţi Domnului Hristos, dar gândiţi‑vă ‑ şi
să ne gândim cu toţii ‑ la înmormântarea Domnului nostru Iisus
Hristos ca Cel ce a fost condamnat, ca Cel ce a fost batjocorit, hulit, ca Cel
ce a fost răstignit între tâlhari, socotit fiind ca tâlhar. O astfel de
înmormântare nu era un lucru foarte simplu. Sfântul evanghelist Marcu spune
că Iosif a îndrăznit să se ducă la Pilat şi să
ceară să îi dea voie să înmormânteze trupul Domnului Hristos
(Cf. Marcu. 15, 43). A îndrăznit! Îi trebuia o îndrăzneală într‑o
împrejurare de aceea când Apostolii au fugit, când Petru s‑a
lepădat, când oamenii erau împotrivitori faţă de Mântuitorul,
când s‑a creat o opinie, în sensul că a fost răstignit unul
vrednic de răstignire. Nu se gândeau oamenii la o răstignire ca
jertfă, la o răstignire ispăşitoare de păcate pentru
oameni, ci s‑au gândit la o răstignire pe care ziceau ei c‑a
meritat‑o Cel Care a fost răstignit. Doar tâlharul de pe cruce a
avut o altă opinie, când a zis către celălalt tâlhar: “Nu te
temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Iar noi
cele pe dreptate le luăm pentru faptele noastre, iar Acesta nimic rău
nu a făcut” (Luca 23, 40). Cred că aşa ceva a gândit şi
Iosif din Arimateea, pentru că a vrut să‑L înmormânteze pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ca pe un condamnat, ci ca pe unul la Care
ţinea, ca pe unul pe Care Îl cinstea.
Se spune în Sfânta Evanghelie că Iosif din
Arimateea era sfetnic cu bun chip. Făcea parte din Sinedriu, şi asta
înseamnă că era un om de vază, nu era un om de rând, era un om
de cinste între evrei, era sfetnic şi era cu bun chip. Prin aceasta (“cu
bun chip”) se înţelege nu atât o alcătuire fizică, cât o
alcătuire morală. Avea un profil sufletesc care atrăgea
atenţia. S‑a dus la Pilat, a primit autorizaţia, L‑a
coborât pe Domnul Hristos de pe cruce, trupul Domnului Hristos l‑a
înfăşurat în giulgiu, împreună cu miresme, şi l‑a
înmormântat. Şi mai avem ceva care impune respect faţă de acest
om, şi anume în Sfânta Evanghelie de la Matei se spune că mormântul
în care a fost înmormântat Domnul Hristos I l‑a oferit, I l‑a dat
Iosif din Arimateea.
Sfânta
noastră Biserică îl pomeneşte pe Iosif din Arimateea în fiecare
a treia duminică după Paşti, adică prima duminică
după Duminica Tomii, îl pomeneşte pe el şi pe femeile
mironosiţe ca cinstitoare ale Mântuitorului. O să spun ceva şi
despre femeile mironosiţe imediat, numai mai întâi vreau să mai
aducem aminte de un om plăcut lui Dumnezeu, pe nume tot Iosif, şi
care este pomenit în legătură cu naşterea Mântuitorul. Este
vorba de logodnicul Preasfintei Fecioare Maria, ce‑a contat în faţa
contemporanilor Mântuitorului ca bărbatul Mariei, ca tată al Domnului
Hristos. Oamenii din vremea aceea ziceau că ştiu pe tatăl
Său şi pe mama Sa şi vorbind despre Domnul Hristos, ziceau
că: “Ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa” (Ioan 6, 42)
sau spuneau că este fiul lui Iosif. Domnul Hristos a contat ca fiu al lui
Iosif şi al Mariei, a fost o rânduială a lui Dumnezeu să
aleagă un om care să ocrotească pe Preasfânta Fecioară, ca
soţ al ei. De ce? Pentru că în această condiţie, Sfânta
Fecioară putea să scape de batjocura lumii. Sfânta Fecioară
Maria a avut ocrotire din partea dreptului Iosif, care nu a fost tatăl
Domnului Hristos, cum credeau oamenii, ci a fost ocrotitor al Domnului Hristos.
Aşa învaţă Sfânta Biserică, aşa ne prezintă
lucrurile Sfânta Evanghelie.
Ceea ce este
interesant şi vrednic de luare aminte în legătură cu dreptul
Iosif, este faptul că atunci când el a observat că Fecioara Maria,
că logodnica lui, că viitoarea lui soţie este
însărcinată, nefiind om de scandal, fiind om drept ‑ spune
Sfânta Evanghelie că a fost om drept şi nu a vrut să o
vădească (Matei 1, 19). A fost un om delicat. Aşa de puţine
lucruri ştim despre dreptul Iosif, dar iată că ştim un
lucru mai mare decât tot ce s‑ar putea şti într‑o
situaţie ca aceasta. Era un om drept şi, nevrând să o
vădească, şi‑a pus în gând să o lase pe ascuns. Ce
înseamnă asta? Înseamnă: şi‑a pus în gând să‑şi
piardă urma. Şi‑apoi indiferent ce or zice oamenii, că or
zice că el este tatăl natural al celui care urma să se
nască, dar cel puţin nu a vrut să o vădească pe
Preasfânta Fecioară, şi‑a pus în gând să o lase pe ascuns.
Asta impune foarte mult, foarte foarte mult. Nu poţi sta în faţa
dreptului Iosif decât cu admiraţie, într‑o astfel de împrejurare.
Nevrând să o vădească, fiind el om drept şi nevrând să
o vădească, şi‑a pus în gând să o lase pe ascuns (cf.
Matei 1, 19). Dacă numai asta am şti despre el, avem motive să
ne simţim datori cu admiraţie, să simţim admiraţie
faţă de dreptul Iosif. Şi sigur că pentru asta l‑a
cinstit şi Dumnezeu, nu numai că l‑a ales, ci l‑a cinstit
că i‑a descoperit situaţia ca atare, realitatea ca atare,
şi i‑a spus îngerul binevestitor să o ia pe Maria, că ceea
ce S‑a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. A fost o taină, o
taină a dreptului Iosif, întâi de toate o taină a lui Dumnezeu, o
taină a Mântuitorului, o taină a Duhului Sfânt, apoi o taină a
Maicii Domnului. Deci, Maica Domnului nu i‑o spus dreptului Iosif: “Fii
atent că eu voi naşte şi uite ce s‑a întâmplat”. De ce nu
i‑a spus? Nu ştim. Ştim însă că toate lucrurile s‑au
rânduit în aşa fel încât să se scoată la iveală nişte
lucruri extraordinare, nişte lucruri pe care noi am fi putut să nu le
ştim şi iată le ştim, şi le ştim ca să facem
şi noi ceva la fel, să fim şi noi oameni drepţi, să
fim şi noi oameni care să nu vrem să vădim nişte
lucruri care, la drept vorbind, nu sunt ale noastre. Noi de obicei ne
amestecăm în lucruri care nu ne privesc, ne băgăm în chestiuni
care nu sunt ale noastre, şi dreptul Iosif nu s‑a băgat într‑o
chestiune care nu era a lui. A preferat să fie judecat el de oameni decât
să pună în atenţia oamenilor un lucru rău, pentru că
nu vroia să gândească altfel decât că este un rău ceea ce s‑a
întâmplat. În realitate nu era un rău, ci era un bine, numai că la
măsurile cunoştinţei omeneşti părea un lucru rău,
şi atunci el şi‑a pus în gând să‑şi piardă
urma. Citim cu toţii Evanghelia. Trecem peste lucrurile acestea uşor,
dar nu este bine că trecem uşor. Trebuie să trecem cu
seriozitatea cuvenită, să ne impropiem anumite lucruri, în cazul
acesta să vedem cât de mare a fost acest Iosif, învrednicit să fie
păzitorul Maicii Domnului şi ocrotitorul ei, acest Iosif care şi
el a purtat în braţe pe Mântuitorul Iisus Hristos ‑ nu se poate
să nu‑L fi purtat acest Iosif, om delicat. Atât de delicat încât
îţi impune respect prin delicateţea lui.
Şi acum
să trecem la femeile mironosiţe care şi ele au fost femei
cinstitoare de Dumnezeu. Înainte de toate, ştim că femeile
mironosiţe au fost gânditoare de Dumnezeu. Aşa le prezintă
Biserica: “Femeile cele gânditoare de Dumnezeu în urma Ta cu miruri au alergat,
pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te cântau, bucurându‑se s‑au
închinat Ţie, Dumnezeului Celui viu, şi Paştele cel mântuitoare
ucenicilor Tăi Hristoase bine le‑au vestit”. Aşa se spune la
Paşti. Deci femeile mironosiţe au fost cinstitoare de Dumnezeu,
femeile mironosiţe au fost gânditoare de Dumnezeu, femeile mironosiţe
au pregătit miresme ca să‑şi arate cinstirea lor
faţă de Domnul Hristos mort, că şi‑au arătat
unele dintre ele cinstirea tot prin miresme asupra Domnului Hristos Înviat.
Ştim lucrul acesta. De unde ştim? Din Sfânta Evanghelie: femeia aceea
care a uns cu mir pe Domnul Hristos, când au zis ucenicii că nu trebuia
să se facă prada aceea cu mirul, ci să se fi vândut şi
banii să se fi dat săracilor. Şi ştiţi că a zis
Domnul Hristos: “Nu faceţi supărare femeii. Ea ce a avut de gând
să facă a făcut”(Matei 26, 10 şi Marcu 14, 16). Şi a
făcut. A adus cinstire Mântuitorului. Femeile mironosiţe au
pregătit miresme, dar miresmele nu au fost întrebuinţate. Femeile
mironosiţe le‑au pregătit, le‑au cumpărat, s‑au
dus la mormânt să ungă pe Domnul Hristos mort, nu s‑au gândit
că a înviat, şi Domnul Hristos înviase, dar inima lor cinstitoare
rămâne un exemplu pentru noi. Femeile mironosiţe, chiar dacă n‑au
întrebuinţat mirul ca semn de cinstire, l‑au cinstit pe Domnul
Hristos în inima lor, şi‑au revărsat, şi‑au pus în
miresme inima lor, şi‑au dat prin miresme inima lor. Poate vă
mai aduceţi aminte, anul trecu am vorbit despre Sfânta Maria Magdalena
şi am spus că eu fac o legătură între inima cinstitoare a
femeilor mironosiţe şi inima Sfântului Apostol Pavel. În legătură
cu ce? cu Epistola către Filimon. În Epistola către Filimon, Sfântul
Apostol Pavel are un cuvânt de recomandare pentru Onisim, şi‑i spune
lui Filimon ‑ citiţi epistola ca să vă daţi seama
despre ce‑i vorba ‑: “Ţi‑l trimit pe el, chiar inima
mea, primeşte‑l cum m‑ai primi pe mine” (cf. Filimon v.12,
17). Deci “ţi‑l trimit pe el”, pe Onisim, dar să
ştiţi că nu este Onisim, ci el este inima mea. Ori el, ori eu, e
acelaşi lucru. “Ţi‑l trimit pe el, chiar inima mea,
primeşte‑l cum m‑ai primi pe mine”. Dacă eu aş veni
la tine şi m-ai primi cu cinste şi cu bucurie şi cu dragoste,
şi m‑ai odihni, şi m‑ai ajuta, şi ai face totul ca
să mă simt eu bine, aşa să te gândeşti să‑l
primeşti pe Onisim, pe fostul tău sclav, pe omul care te‑a
păgubit, pe omul care a fost rău cu tine, dar acum este bun şi
nu mai poate fi rău, să‑l primeşti pe el cum m-ai primi pe
mine. Cam aşa au gândit şi femeile mironosiţe: “Doamne, noi
inima nu ne‑o putem scoate din piept, că trebuie să trăim
mai departe cu inima aceasta cinstitoare pe care o avem şi cu care Te
cinstim în continuare, dar miresmele reprezintă inima noastră,
cinstirea noastră din inimă”.
Aşadar,
iubiţi credincioşi, să rămânem cu gândul acesta că
şi noi putem fi cinstitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos Celui
înviat, Care nu mai este mort, cum era în vremea când L‑a înmormântat
Iosif din Arimateea. Deci, cinstirea faţă de Domnul nostru Iisus
Hristos este un lucru care îl putem face şi noi. Unii părinţi,
de exemplu Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că mormântul
Mântuitorului este inima omului şi că Domnul Hristos înviază din
inima omului. La Paşti, în postul Paştilor ‑ poate unii vă
aduceţi aminte, dacă vă aduceţi aminte vă rog să
fiţi de acum cu luare aminte ‑, în săptămâna dinainte de
Florii se fac multe aprecieri în legătură cu mormântul lui
Lazăr, cu învierea lui Lazăr, cu piatra de pe mormânt, cu
înlăturarea pietrei de pe mormânt şi se fac multe aprecieri în sensul
acesta că piatra învârtoşării o avem pe inima noastră
şi cerem de la Domnul Hristos să înlăture învârtoşarea ca
să iese sufletul nostru mântuit la iveală cum a ieşit Lazăr
din mormânt, sau ca să iasă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos
din mormântul firii noastre.
Sunt nişte
gânduri ale Bisericii şi‑i bine, ar fi bine să ne gândim la
toate acestea, şi mai ales la cinstirea pe care I‑a adus‑o
Mântuitorului Sfântul Iosif din Arimateea, că I‑a dat mormânt
Mântuitorului; să‑I dăm şi noi mormânt dacă n‑are,
şi dacă are mormânt şi nu este trebuie mormânt, să‑I
dăm tron Mântuitorului nostru Iisus Hristos în inima noastră. Să‑I
dăm inima noastră ca să‑I fie Lui tron, pe care să
troneze şi să stăpânească fiinţa noastră.
Ca dreptul
Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, am putea să fim dacă am fi
delicaţi, dacă am fi doritori de a acoperi relele pe care le gândim?,
şi a nu le scoate la iveală cum facem de obicei. Aduc şi acum în
atenţie pe cuviosul Macarie, despre care se spune că s‑a
făcut dumnezeu pământesc. Parcă te ia groaza când auzi că
cineva a spus despre cuviosul Macarie cel din Egipt că s‑a
făcut dumnezeu pământesc! Se spune mai departe de ce: că
aşa cum Dumnezeu acoperea lumea, acoperea şi el păcatele
oamenilor, pe care le vedea ca şi când nu le‑ar fi văzut
şi pe cele despre care auzea, ca şi când nu ar fi auzit de ele. Cred
că e o asemănare între Sfântul şi dreptul Iosif, logodnicul
Fecioarei şi Sfântul Macarie cel Mare.
Ca femeile
mironosiţe putem fi şi noi dacă ne revărsăm inima
noastră cinstitoare în cântare cinstitoare de Dumnezeu, în simţire
cinstitoare către Mântuitorul şi dacă dorim ca noi înşine
şi cei din jurul nostru să fie cinstitori ai Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.
Dumnezeu să ne ajute!
Predica de pe munte -
îndreptar de viaţă
Pentru cea din
urmă seară în care mai suntem împreună, în care mai sunt eu
aici, am programat să ne întreţinem în jurul temei: “Predica de pe
munte, îndreptar de viaţă”. Ce înţelegem noi prin predica de pe
munte? Înţelegem trei capitole din Sfânta Evanghelie de la Matei,
capitolele 5,6 şi 7, conţinutul lor fiind ceea ce se cuprinde sub
titlul: “Predica de pe munte”. Este vorba de mai multe învăţături
pe care le‑a dat Domnul nostru Iisus Hristos şezând pe un munte. S‑a
suit într‑un munte şi acolo a şezut şi a vorbit celor ce
erau de faţă spunând învăţături, pe care le‑a
cuprins apoi Sfântul evanghelist Matei în ceea ce numim noi ‑ nu Sfântul
evanghelist Matei a numit aşa ‑ numim noi “Predica de pe munte”. În
capitolul 6 din Sfânta Evanghelie de la Luca sunt multe din
învăţăturile pe care le‑a rostit Domnul Hristos în “Predica
de pe munte”, dar acolo apar ca predică de pe şes. Se vede că
totdeauna trebuie să fie lucruri aşa care să nu se
potrivească, şi să le dea de gândit oamenilor: acum cum a fost
predica, pe munte ori pe şes? Sau
a fost şi pe munte şi pe şes? Cred că a fost şi
predică de pe munte şi predică de pe şes. În Sfânta
Evanghelie de la Luca e scris că s‑a dus Iisus la şes şi
acolo le‑a spus ucenicilor şi celor care erau de faţă
nişte învăţături care se potrivesc foarte bine cu cele din
predica de pe munte.
Adevărul
este că Domnul Hristos, învăţăturile care le‑a dat,
nu le‑a dat o singură dată, le‑a dat undeva şi a
zis: “Gata, despre asta n‑am să mai spun altădată”. Domnul
Hristos a predicat învăţătura Lui şi o spus‑o de
multe ori, în multe locuri, şi a spus‑o şi pe munte şi a
spus‑o şi pe şes, şi a spus‑o şi la marginea
mării, şi a spus‑o şi în oraşe şi a spus‑o
şi în sate, şi Sfinţii Evanghelişti au adunat din
învăţăturile care a u rămas până la vremea lor, pentru
că numai doi dintre cei patru evanghelişti au fost ucenici ai
Domnului Hristos: Sfântul Matei şi Sfântul Ioan. Ceilalţi doi n‑au
fost ucenici. Unii spun că Sfântul evanghelist Luca nici nu L‑a
cunoscut pe Domnul Hristos, nu L‑a văzut, alţii spun că L‑a
văzut. Adevărul este că Sfântul evanghelist Luca, el însuşi
mărturiseşte că a urmărit cu deamănuntul, s‑a
interesat de cele în legătură cu Domnul Hristos, şi a
alcătuit Evanghelia lui pe mărturii, să zicem aşa,
indirecte, nu directe. El a dat mărturii indirecte. A cuprins în
Evanghelia sa ceea ce a aflat de la alţii. Sfântul evanghelist Matei
şi Sfântul evanghelist Ioan au fost martori ai multora din cele pe care le
relatează şi pe care le cuprind în Evanghelia lor, au fost martori
direcţi. Sfântul evanghelist Marcu, la fel, a fost un martor indirect. A
aflat multe din cele pe care le‑a cuprins în Evanghelia sa de la Sfântul
Apostol Petru, cu care a venit în legătură, şi căruia într‑un
fel i‑a fost ucenic.
Sfântul
evanghelist Matei, în ceea ce numim noi “Predica de pe munte”, a cuprins
şi alte învăţături pe care le‑a spus Domnul Hristos
în alte împrejurări, însă el a avut în general intenţia să
cuprindă mai multe învăţături la un loc. Şi anume,
cineva care citeşte Evanghelia de la Matei, şi care a studiat şi
care s‑a preocupat şi din punctul acesta de vedere, ştie
că Sfântul evanghelist Matei în capitolele cinci, şase şi
şapte a cuprins “Predica de pe munte”, deci învăţături pe
care le‑a spus Domnul Hristos pe munte sau în altă parte, n‑are
importanţă pentru noi asta, e vorba de învăţături. În
capitolele opt şi nouă cuprinde minuni ‑ deci are o parte cu
minuni ‑, în capitolul zece şi unsprezece învăţături,
în capitolul doisprezece şi învăţături şi minuni, în
capitolul treisprezece pilde despre împărăţia lui Dumnezeu, mai
multe la un loc, pe care Domnul Hristos poate nu le‑a spus toate la un
loc, toate deodată. După aceea, în alte capitole, la fel, minuni
şi învăţături, şi în ultima parte a Evangheliei sale,
relatări în legătură cu pătimirile Domnului Hristos şi
cu învierea Domnului Hristos.
Sfântul
evanghelist Marcu nu cuprinde multe învăţături în Evanghelia sa,
ci mai multe minuni; Sfântul evanghelist Luca cuprinde şi
învăţături şi minuni. M‑aş bucura dacă
aţi reţine faptul că în Sfânta Evanghelie de la Luca este o
parte care e specifică Evangheliei de la Luca, şi anume din capitolul
nouă spre sfârşit şi până în capitolul optsprezece, după
pilda vameşului şi a fariseului, asta este specific Evangheliei de la
Luca, fără să aibă locuri paralele, în general, în
celelalte Evanghelii. Şi apoi Sfântul evanghelist Ioan cuprinde şi
învăţături şi minuni. Noi ne vom ocupa acum de “Predica de
pe munte”, dar gândită ca îndreptar de viaţă, adică ce
învăţăm noi din predica de pe munte pentru viaţa
noastră. De ce se pune problema aceasta? Pentru că în “Predica de pe
munte” sunt multe învăţături care pot fi luate drept principii,
drept călăuză pentru o viaţă superioară.
“Predica de pe
munte” începe cu fericirile. De nouă ori citim în Sfânta Evanghelie de la
Matei cuvintele Domnului Hristos: “Fericiţi”. De aceea zicem că sunt
nouă fericiri. Unii zic că sunt numai opt. Şi aici este ceva, o
chichiţă. Unii zic că sunt numai opt, că cele două de
la nouă se potrivesc una ca alta, şi că ar fi aceleaşi. Noi
zicem că sunt nouă, având în vedere faptul că Domnul Hristos a
zis de nouă ori “Fericiţi”. Dar să ştiţi că
Domnul Hristos a mai zis “Fericiţi” şi cu alte prilejuri; sunt vreo
cincisprezece fericiri, până la urmă. Pe lângă cele nouă
din Predica de pe munte, cum o prezintă Sfântul evanghelist Matei mai avem
a zecea, am putea noi să zicem că e a zecea fericire: “Fericiţi
sunt cei ce n‑au văzut şi au crezut” (Ioan 20,29). Aceste
cuvinte sunt spuse în legătură cu Sfântul Apostol Toma. Apoi am putea
zice că o altă fericire, să zicem noi a unsprezecea, ar fi: “Fericiţi
sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud,
că mulţi prooroci şi drepţi au vrut să vadă ceea ce
voi vedeţi şi n‑au văzut, şi să audă ceea
ce voi auziţi şi n‑au auzit” (Matei 13, 16,17), referindu‑se
Domnul Hristos la minunile şi la învăţăturile Sale. Deci
şi noi suntem între acei fericiţi care avem Evanghelia, şi din
Evanghelie ştim cuvinte pe care proorocii nu le‑au ştiut,
ştim învăţături pe care proorocii nu le‑au
ştiut, ştim învăţături pe care proorocii nu le‑au
auzit, ştim despre minuni pe care proorocii nu le‑au văzut
şi ochii noştri sunt fericiţi văzând prin
credinţă, pentru că credinţa e un chip de vedere. Cine n‑are
o credinţă e ca şi când nu ar vedea. Cine nu primeşte
cuvintele Mântuitorului ca şi când le‑ar fi auzit el direct, nu are
credinţă. Credinţa ţine loc şi de vedere şi de
auzire. Te pune în legătură cu Domnul Hristos. Ştiţi
că după Evanghelia care se citeşte duminică dimineaţa
la utrenie, în legătură cu învierea Domnului Hristos, zicem: “Învierea
lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus”.
Când o vedem? Când o auzim, o vedem, o simţim, credem în aceasta, şi
ca şi când am fi fost noi martori ai Învierii. Direcţi, nu
indirecţi. Acesta este rolul credinţei.
După aceea,
o altă fericire ar putea fi: “Ferice de cel ce nu se va sminti întru Mine”
(Matei 11, 6). O altă fericire ar putea fi numărată la fericirile cele nouă, fericirea pe
care a spus‑o Domnul Hristos lui Simon: “Fericit eşti Simone, fiul
lui Iona, că nu trup şi sânge ţi‑a descoperi ţie
aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17).
Noi avem în
vedere fericirile cele nouă din Evanghelie de la Matei, din Predica de pe
munte, ca nişte fericiri care ar putea fi considerate trepte ale
urcuşului duhovnicesc spre bucurie. N‑am să mă opresc la
fiecare dintre fericiri, dar atât aş vrea să am în vedere că
Domnul Hristos îi fericeşte pe anumiţi oameni, pentru anumite
stări în care se găsesc ei, şi îi fericeşte nu pentru
că rămân în stările acelea, ci pentru că primesc ceva de la
Dumnezeu, sunt fericiţi pentru că Dumnezeu îi are în atenţie,
că Dumnezeu le dă ceva, pentru că sunt în anumite stări sau
pentru că au fost în anumite stări. De exemplu: “Fericiţi cei ce
plâng, că aceia se vor mângâia”. Este o fericire care are în vedere o
făgăduinţă şi are în vedere şi o stare care
încetează. Adică atunci când eşti mângâiat nu mai plângi,
ţi se sfârşeşte starea de plâns, de tânguire de zbucium şi
primeşti mângâiere, pe când acolo unde‑i vorba de: “Fericiţi
cei blânzi că aceia vor moşteni pământul”, e vorba de o stare
care rămâne în veşnicie. Blândeţea ţine de starea omului
care e sub binecuvântarea lui Dumnezeu, care e în legătură cu
Dumnezeu. Însetarea de dreptate, flămânzirea şi însetarea pentru
dreptate, adică pentru a deveni drept, pentru a împlini toată
dreptatea, ţine în veşnicie, şi zice Domnul Hristos, cei
flămânzi şi însetaţi de dreptate, se vor sătura, adică
vor ajunge să fie satisfăcuţi cu dreptatea pentru care
însetează şi flămânzesc, pe care o caută. “Fericiţi
cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”:
curăţenia(curăţia)
inimii este o chestiune care rămâne permanent în viaţa
creştină, iar vederea lui Dumnezeu este şi ea o realitate care
ţine de curăţenia inimii. Dacă vrea cineva să fie în
legătură cu Dumnezeu, cel dintâi lucru pe care trebuie să‑l
aibă în vedere, pentru a ajunge la conştiinţa
deplinătăţii, este să fie cu inima curată, să
aibă inima curată. Prin inimă nu se înţelege pur şi
simplu organul numit inimă, ci se înţelege interiorul omului,
conştiinţa omului, şi mintea şi simţirea, toate câte
ţin de adâncul existenţei umane.
Cei vechi nu
aveau noţiunile precizate cum le avem noi. De exemplu, în Evanghelie citim
că a zis Domnul Hristos: “Pentru ce astfel de gânduri purtaţi în
inimile voastre?” (Luca 23, nu a zis “Pentru ce astfel de gânduri purtaţi
în minţile voastre?”. De ce? Pentru că de inimă ţinea
şi mintea în concepţia de atunci, şi atunci se putea zice
şi se zicea de fapt că omul gândeşte cu inima. Noi nu zicem
că omul gândeşte cu inima, ci zicem că omul gândeşte cu
mintea. De ce? Pentru că se ştie că mintea este cea care
gândeşte şi inima este cea care simte. Şi problema aceasta a
legăturii dintre minte şi inimă, coborârea minţii în
inimă despre care vorbesc părinţii? În legătură cu
rugăciunea de toată vremea, de fapt este unirea aceasta între gândire
şi simţire. Să câştigi idei pentru sentimente şi
să câştigi sentimente pentru idei. Silinţa aceasta pe care unii
o au, în înţelesul acesta să‑şi vâre mintea în inimă,
este o silinţă zadarnică în fond. De ce? Pentru că legătură între
minte şi inimă n‑o faci silind firea, ci se face de la sine.
Adică noi avem angajarea aceasta să ne rugăm lui Dumnezeu,
şi apoi mintea îşi găseşte ea locul dacă trebuie
să se unească cu inima, legătură o face Dumnezeu prin
rugăciune, n‑o facem noi, că n‑avem cum şi n‑avem
de ce să mutăm mintea din locul ei unde a pus‑o Dumnezeu,
să o mutăm în inimă unde nu a pus‑o, ci‑i vorba de
realizarea unei unităţi, unei unificări în existenţa
umană, ca să nu fie despărţit gândul de simţire
şi simţirea de gând. Asta este esenţialul.
Acum, mă
iertaţi că mai fac şi nişte ocolişuri din acestea,
nişte digresiuni din acestea, dar eu cred că acestea‑s mai
importante până la urmă decât ceea ce vă spun în principal.
Şirul fericirilor se sfârşeşte cu cuvintele: “Bucuraţi‑vă
şi vă veseliţi că plata voastră multă este în
ceruri”. Deci “Bucuraţi‑vă şi vă veseliţi” ‑
Domnul Hristos este pentru bucurie. De ce? Pentru că credinţa
noastră este o credinţă a bucuriei. Noi vorbim despre bucuria
creştină. Şi avem dreptate să vorbim despre bucuria
creştină, bine ştiind că Domnul Hristos a insistat pentru
bucuria creştină. Nu a zis o singură dată: “Bucuraţi‑vă
şi vă veseliţi că plata voastră multă este în
ceruri”, ci a îndemnat la bucurie de multe ori şi în multe feluri. De
pildă cunoaştem cuvintele Domnului din Evanghelia de la Ioan: “Acestea
vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră
să fie deplină” (Ioan 15, 11). “Ca bucuria Mea să fie întru voi”,
deci să nu aveţi numai o bucurie a voastră, ci o bucurie “a Mea
în voi”, şi bucuria voastră să fie deplină. Orice îndrumare
spre întristare este o îndrumare care nu se potriveşte cu ceea ce vrea
Dumnezeu de la om. Gândiţi‑vă de pildă la faptul că
atunci când mergeau cei doi înspre Emaus, în ziua învierii Domnului Hristos,
şi S‑a întâlnit Domnul Hristos cu ei şi S‑a unit cu ei la
drum, i‑a întrebat: “De ce sunteţi trişti? “(Luca 24, 17). De ce
i‑a întrebat: “De ce sunteţi trişti? “? Pentru că erau trişti şi
pentru că Domnul Hristos nu ar fi vrut să fie trişti, ci ar fi
vrut să fie bucuroşi, cum au fost după ce au avut
încredinţarea că s‑au întâlnit cu Domnul Iisus. “De ce
sunteţi trişti? “ ‑ nu trebuie să fiţi trişti.
Apoi, când a înviat pe fiul văduvei din Nain, i‑a spus mamei lui
înainte de a‑l învia: “Nu mai plânge” (Luca 7, 13). Deşi Domnul
Hristos îi fericeşte şi pe cei ce plâng, spunându‑le că
aceia se vor mângâia, nu este îndeamnă la plâns, însă sunt de foarte
multe ori situaţii în care omul plânge pentru împrejurările în care
se găseşte. Plânsul e o despărţire a sufletului, o
manifestare a sufletului omenesc: animalele nu plâng ‑ omul plânge,
animalele nu râd ‑ omul râde. Poţi să plângi şi să
râzi. Sunt împrejurări în care plângi, sunt împrejurări în care râzi.
Sfântul Apostol Pavel are cuvântul: “Bucuraţi‑vă cu cei ce se
bucură, plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15). Dar plânsul este
ceva trecător. Trebuie să fie copleşit, covârşit de
bucurie. Şi Domnul Hristos îşi încheie şirul fericirilor cu “Bucuraţi‑vă
şi vă veseliţi că plata voastră multă este în
ceruri”. Aşteptăm o răsplată când vom fi în cer, dar
aşteptăm şi o răsplată a cerului aici pe pământ.
Adică nu înseamnă neapărat că trebuie să fii în cer ca
să ai răsplătirile, ci poţi să fi şi pe
pământ şi să ai răsplătirile. Numai că până
mai suntem pe pământ noi avem şi probleme, avem situaţii care ne
arată ce nu suntem încă în cer. În “Urmarea lui Hristos”, o carte din
secolul al XV‑lea, care are cea mai mare circulaţie după Sfânta
Scriptură, se spune că “aici e locul luptelor şi dincolo e locul
împlinirilor, locul cununilor”.
După aceea
în Predica de pe munte urmează nişte cuvinte care‑i privesc în
special pe ucenicii Domnului Hristos. Şi anume a spus Domnul Hristos: “voi
sunteţi sarea pământului” şi “Voi sunteţi lumina lumii”
(Matei 5, 13,14). Cuvintele acestea nu sunt adresate tuturor
credincioşilor. Nu toţi credincioşii sunt “sarea pământului”,
nu toţi credincioşii sunt “lumina lumii”, ci sarea pământului
sunt ucenicii, sunt oamenii aleşi de Dumnezeu ca să fie ucenici
şi apostoli, sunt oamenii puşi să lumineze, puşi anume
să îndrepteze, să fie pildă. E adevărat că Sfântul Apostol
Pavel, în Epistola către Filipeni, îi numeşte pe toţi
credincioşii “luminători în lume” (Cf. Fil. 3). Orice credincios
poate să fie şi el o lumină, dar Domnul Hristos când a zis “Voi
sunteţi sarea pământului” şi “Voi sunteţi lumina lumii” i‑a
avut în vedere în special pe ucenicii Săi. Şi asta o înţelegem
din faptul că după aceea a spus că nu poate cetatea să se
ascundă deasupra muntelui stând, deci dacă e o cetate pe munte nu
poate să fie nebăgată în seamă, nu poate să nu intre
în atenţia oamenilor, şi zice că oamenii nu aprind lumina
să o pună undeva la dos, undeva unde nu se vede, nu o acoperă cu
ceva, ci o pun în sfeşnic, ca să ardă (Cf. Matei 5, 15), ca
să lumineze de fapt, să ardă ca să lumineze. Gândiţi‑vă,
comparaţiile acestea le‑a făcut Domnul Hristos într‑o
vreme în care nu existau mijloacele acestea de luminat pe care le avem noi,
şi care de fapt sunt numai cam din secolul trecut, cu electricitate
şi cu treburi din acestea. Buna mea spunea că atunci când s‑a
adus în satul nostru prima lampă cu petrol, stăteau oamenii aşa,
cam cu frică în jurul ei de frică să nu explodeze. După
aceea s‑au învăţat oamenii cu lampă, au fost lămpi de
petrol, era o industrie de sticlă de lampă, care astăzi nu
ştiu dacă se mai găsesc pe undeva, sticle de lampă şi
dacă mai trebuie din acestea. Domnul Hristos a vorbit într‑o vreme
în care nu exista ce ştim noi că există astăzi, şi a
vorbit despre lumina care luminează, despre lumina din sfeşnic. În
catacombe erau multe lumini ca să biruiască întunericul. În
adunările de noapte ale creştinilor se aprindeau multe lumini.
Lumânările acestea aceste pe care le aprindeam noi sunt şi un simbol,
şi un fel de aducere aminte de împrejurările acelea când lumânările erau necesare şi din
punct de vedere fizic, nu numai din punct de vedere spiritual.
După aceea
Domnul Hristos vorbeşte în Predica de pe munte despre legea cea veche pe
care a venit Domnul sHristos să o împlinească. Şi zice: “N‑am
venit să stric Legea, ci am venit să o împlinesc” (Matei 5, 17).
Şi spune că până va rămâne cerul şi pământul se
vor împlini toate, nu se va şterge nici o iotă sau o cirtă. Sunt
nişte semne care însoţesc anumite litere şi sunt semne mici,
care zice Domnul Hristos că toate trebuie să se împlinească. Dar
Domnul Hristos a venit să împlinească Legea şi în sensul acesta
ca să fie fidel legii vechi, pentru că altfel nu ar fi avut
autoritate la evrei. De pildă, dacă nu ar fi fost tăiat împrejur
a opta zi, n‑avea ce vorbi cu evreii, că nu‑L asculta nimeni.
El S‑a supus rânduielilor Legii Vechi, ca să poată să
aibă autoritate pentru evreii care nu ascultau pe oamenii care nu erau
evrei sau care nu împlineau Legea. Şi‑atunci Domnul Hristos a
împlinit şi El Legea. A împlinit Legea formal, adică în fond, dar
şi formal? Numai că El a adus o lege care este mai presus de legea
Vechiului Testament. În general nu i‑a orientat pe oameni spre Vechiul
Testament, ci i‑a orientat pe oameni spre o altă lege, spre o lege
deplină, spre Noul Testament. Nu exista un Nou Testament pe atunci, dar
exista o orientare nouă, exista o împlinire ideologică, şi
aceasta o are în vedere Domnul Hristos când spune, de pildă, mai întâi: “De
nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi
a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei
5, 20). Cuvintele acestea sunt ca un fel de legătură între: “N‑am
venit să stric Legea, ci am venit să o împlinesc”, şi
după aceea urmează cuvintele
prin care Domnul Hristos arată ce adaugă El la Legea Vechiului
Testament. În Vechiul Testament există o poruncă: “Să nu ucizi”,
una dintre poruncile decalogului. Domnul Hristos a zis: “Aţi auzit că
s‑a zis celor de demult: «Să nu ucizi, căci cine ucide este
vrednic de osândă». Eu însă vă zic vouă: Cel ce se mânie pe
fratele său este vrednic de osândă” (Matei 5, 22). Uciderea are ca
punct de plecare mânia, în general. Oamenii mânioşi, oamenii răzbunători
se angajează la ucideri. E vorba de uciderea oamenilor, nu este vorba de
uciderea animalelor, pentru că dacă‑i vorba de uciderea
animalelor s‑a spus cuvântul: “Scoală Petre, junghie şi
mănâncă” (Fapte 10,13). Deci nu se pune problema că nu a voie să
ucizi un animal. Poţi să ucizi un animal, ai stăpânire peste
asta, dar să ucizi om nu este voie, şi atunci există porunca: “Să
nu ucizi”. Şi Domnul Hristos nu se opreşte numai la ucidere, zicând
că cel care ucide este vrednic de osândă, ci zice că şi cel
ce se mânie e vrednic de osândă. Şi din mânie pornesc cuvinte,
cuvinte de ocară, cuvinte jignitoare. Şi atunci Domnul Hristos spune:
“Cel ce va zice fratelui său: «Prostule»“ (În cele mai multe traduceri ale
noastre, şi mai ales în cele vechi, este un cuvânt care nu a fost tradus: “racca”.
Cuvântul acesta “racca” este un cuvânt de origine persană şi nu era
înţeles. Evreii îl înţelegeau. Cei cu care a vorbit Domnul Hristos l‑au
înţeles. Cei care au tradus n‑au găsit termenul
corespunzător, şi atunci mai bine l‑au lăsat aşa. Dar
“racca” nu mai zice nimeni acum, te mânii pe cineva şi îi zici “racca”?!
Nu îi zici, că nu ştii nici tu ce zici, nici el ce aude. Şi
atunci nu se poate întrebuinţa, dar a rămas aşa.), “Cel ce zice
racca ‑ unii au tradus “prostule” ‑, este vrednic de judecata
sinedriului” (Matei 5, 22). Nici sinedriul nu mai există astăzi.
Sinedriul era o adunare a bătrânilor, care hotărau şi care erau
un fel de complet de judecată. Deci “cine îi zice racca, e vrednic de
judecata sinedriului”. Cu asta noi trebuie să înţelegem nu atât ceea
ce a avut în vedere Domnul Hristos în contextul social de atunci, ci ceea ce ne
interesează pe noi astăzi este faptul că nu avem voie să
spunem vorbe rele, defăimătoare în raport cu fraţii noştri.
“Cel ce zice fratelui său nebunule vrednic este de gheena focului” (Matei
5, 22). Ce‑i “gheena focului”? Astăzi nu mai zice nimeni de gheena
focului, decât pomenind Evanghelia, că este scris în Evanghelie de gheena
focului. Adică‑i vrednic să fie aruncat în foc pentru un astfel
de cuvânt, pentru că l‑a făcut nebun, cum zic oamenii: “L‑o
făcut nebun!”. Nu este corect! Creştinii n‑au voie să
zică astfel de cuvinte.
Zice Domnul
Hristos că este vrednic de gheena focului. Ce‑i asta “gheenă”?
În vechime, pe acolo pe unde vorbea Domnul Hristos, pe la Ierusalim, era o vale
Ghe Hinon. “Ghe” înseamnă vale şi “Hinon” se numea valea
respectivă: Ghe Hinon. Şi acolo în Ghe Hinon, în Valea Hinon, se
ardeau resturile din Ierusalim, era un fel de crematoriu, pentru gunoaie.
Şi acolo într‑una era un foc, un foc care mocnea sau un foc care se
aprinde mai tare, şi Domnul Hristos a zis că este vrednic să‑l
arunce acolo unde‑s aruncate gunoaiele: “Vrednic de gheena focului”.
Adică de Ghe Hinon, Valea Hinon, unde‑i foc. Se pune problema
că de ce trebuie orientată mânia sau de ce trebuie mântuită
mânia, de ce trebuie nimicită mânia, când este împotriva oamenilor? Pentru că mânia aduce un fel de
întunecare, un fel de orbire, o orbire a conştiinţei, o orbire a
înţelegerii, şi în cazul acesta mânia nu serveşte, ci
deserveşte. Şi Domnul Hristos, ştiind lucrul acesta, a spus mai
departe: “Dacă îţi duci un dar la altar ‑ vrei să duci o
jertfă ‑, şi acolo îţi aduci aminte că cineva are
ceva împotriva ta, du‑te şi te împacă cu acela şi apoi
venind, adu darul tău” (Cf. Matei 5, 23). Domnul Hristos ţine la
aceasta, ca mânia să fie înlăturată, să vină în loc de
nepace, împăcarea. Şi pune în vedere lucrul acesta. Şi apoi are
în continuare: “Învoieşte‑te cu pârâşul tău până
eşti cu el pe cale, ca nu cumva să te dea judecătorului, şi
judecătorul să te dea slujitorului temniţei, şi să
intri în temniţă, şi nu vei scăpa de acolo până nu vei
plăti cel de pe urmă ban” (Matei 5, 25, 26). Acestea sunt nişte
lucruri de orientare, adică să faci în aşa fel încât să
duci o viaţă ireproşabilă, o viaţă care să
nu te ducă la temniţă, care să nu te depărteze de
societatea în care trăieşti, să duci o viaţă de care
să se poată bucura cei din jurul tău, şi de care să te
poţi bucura şi tu însuţi.
Deci, cea dintâi
patimă pe care o are în vedere Domnul Hristos, când este vorba de
înaintarea în viaţa duhovnicească, de o rânduială în societate,
este să înlături patima mâniei, din care porneşte uciderea, din
care pornesc cuvintele nefolositoare, şi ar fi bine să fim cu mai
multă grijă la cuvintele pe care le spunem, pentru că Domnul
Hristos socoteşte grav, dacă spune că cel care zice “nebunule” e
vrednic de gheena focului.
Apoi are în
vedere şi o altă patimă, şi anume chestiuni legate de
sexualitate, de pornirile spre acte sexuale. Mai ales asta o are în vedere când
zice că cel care priveşte la o femeie cu dorinţa de împreunare
cu ea, a şi făcut păcatul în inima lui. (Cf. Matei 5, 28). Cu
asta Domnul Hristos vrea să înlăture relele de la rădăcină,
adică orice pornire spre bine sau spre rău îşi are temeiul în
conştiinţa omului, în inima omului, în simţire şi în
gândire, şi dacă îţi faci rânduială în minte, îţi faci
rânduială în viaţă. Nu‑ţi faci rânduială în
minte, nu‑ţi faci rânduială în viaţă, şi de
aceea Domnul Hristos atrage atenţia că şi păcatele cu
gândul sunt păcate. Am vrut să fac o legătură aici cu cele
scrise în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul cincisprezece şi în
Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul şapte, în legătură
cu cele ce îl spurcă pe om, în legătură cu cele ce‑l întinează
pe om, şi anume Domnul Hristos a spus că nu este păcat să
mănânci cu mâinile nespălate, deşi Domnul Hristos nu este
împotriva igienei, însă s‑a pus o problemă în sensul acesta
că există totdeauna un ritual de spălare a mâinilor, şi
oamenii puneau problema aceasta că trebuie ţinu ritualul acesta. Ori
Domnul Hristos nu a fost un formalist, şi le‑a atras atenţia
oamenilor că a mânca cu mâinile nespălate nu‑l întinează
pe om, nu‑l întinează spiritual. Poate să aducă daune
fizice, să zicem, nespălarea mâinilor, dar din punct de vedere
spiritual omul nu se întinează când nu se spală pe mâini înainte de a
mânca. Şi face nişte aprecieri, nu stăruie asupra lor, doar
atâta vreau să spun că la urmă zice Domnul Hristos: “Din inima
omului pornesc gândurile cele rele: curviile, preacurviile, furtişagurile,
uciderile, uşurătate, pizma, poftele de înavuţire, acestea sunt
care îl spurcă pe om” (Cf. Matei 15, 19, 20 sau Marcu 7, 21-23). Dar e
interesant de observat că Domnul Hristos are în vedere forma
lăuntrică a acestor fapte, deci nu are în vedere împlinirea lor,
şi împlinirea întinează, dar chiar şi numai gândul cel rău
întinează. Zice că din inima omului pornesc gândurile cele rele.
Şi apoi spune ce aduc gândurile cele rele, ce fel de gânduri rele pornesc
din inima omului. Deci şi numai la nivelul gândului există o
întinăciune, şi acestea sunt care îl spurcă pe om.
Vă atrag
atenţia asupra acestor texte ca să le aveţi în vedere, poate
citiţi din Noul Testament, anume ca să vedeţi ce anume îl
întinează pe om. Mai departe, în legătură cu pornirile de
poftă trupească, Domnul Hristos are în vedere şi
căsătoria. Şi Sfântul evanghelist Matei a adus în atenţie
şi cele ale căsătoriei, pentru că despre căsătorie
şi despre divorţ mai este relatat în Evanghelia de la Matei, în capitolul
nouăsprezece; şi spune Domnul Hristos că nu trebuie să se
desfacă căsătoriile, înţelegem din ce spune Domnul Hristos
întrucât căsătoria este indisolubilă, dar că totuşi
există posibilitate de desfacere, în cazul când intervine o
legătură extraconjugală din partea unuia dintre soţi.
Atunci cel care e nevinovat poate să se despartă de cel vinovat,
numai că Sfântul Apostol Pavel spune că totuşi
căsătoria ţine până la moartea unuia dintre soţi.
Citiţi aceasta în Epistola către Romani, capitolul şapte. În
Biserica Catolică nu e admis divorţul, pe motivul că până
trăiesc cei doi sunt şi legaţi înaintea lui Dumnezeu, şi
atunci partea care se desparte nu e liberă, în realitate. La noi este mai
multă îngăduinţă, pentru neputinţa omenească.
Şi apoi, Domnul Hristos, după ce precizează lucrurile acestea în
legătură cu mânia şi cu desfrâul şi cu căsătoria,
desfacerea căsătoriei, vorbeşte despre importanţa
cuvântului. Importanţa cuvântului e mare. Undeva se spune în Sfânta
Evanghelie că a zis Domnul Hristos: “Pentru orice cuvânt deşert
veţi da socoteală înaintea lui Dumnezeu” (Cf. Matei 12, 36). Ce
înseamnă cuvânt deşert? Cuvânt fără noimă, cuvânt care
nu aduce ceva ziditor, cuvânt care n‑are un conţinut, cuvânt
fără rost, care nu ridică sufletul. Zice că “Pentru orice
cuvânt deşert veţi da socoteală”, iar aici Domnul Hristos
afirmă “să nu vă juraţi nicidecum”, pentru că
mulţi aduc un jurământ în sprijinul adevărului, şi zice
Domnul Hristos “Să nu te juri nici pe cer nici pe pământ, nici pe
capul tău să nu te juri”, şi spune de ce, “că nu poţi
face un fir de păr alb sau negru” (Matei 5, 36). Acum un fir de păr
alb sau negru nu‑l poţi face, dar tot părul îl poţi face
din alb negru (cu mijloacele acestea când se vopsesc, ca să aibă
păr negru şi dacă l‑ar avea alb) Dar Domnul Hristos are în
vedere altceva, adică natural, în mod natural nu poţi face un fir de
păr care‑i alb, nu‑l poţi face negru. Şi ca să
nu te juri pe cer, că este tronul lui Dumnezeu; să nu te juri pe
pământ că este aşternutul picioarelor lui Dumnezeu. În altă
parte, tot în Evanghelia de la Matei, aflăm că să nu te juri
nici pe Ierusalim, nici pe Templu, nici pe aurul Templului (Cf. Matei 5,
34-36). Adică în general să fie evitat jurământul, deşi
jurământul se consideră şi ca un act de cult: “Lăuda‑se-va
tot cel ce jură întru El” (Ps. 62, 10) zicem noi la Psalmii Utreniei,
vorbind cu Dumnezeu şi folosind Psalmul 62, zicem: “Lăuda‑se‑va
tot cel ce se jură întru El”, întru Dumnezeu. Adică când aduci pe
Dumnezeu în spijinul adevărului înseamnă că crezi în Dumnezeu.
Cine nu crede în Dumnezeu, acela nici nu aduce pe Dumnezeu martor pentru un
adevăr oarecare. Totuşi e bine să se evite jurământul.
Undeva în Epistola Sfântului Apostol Iacob zice că să nu te juri
nicidecum, adică nu e voie un creştin să se jure (Cf. Iacob 5,
12). Biserica noastră totuşi are şi împrejurări în care
cere jurământ. Vedeţi că şi conducătorii de stat,
şi funcţionarii de stat depun un jurământ, deşi nu
ştiu ce însemnătate are jurământul acesta pentru unii dintre ei
care fac o formalitate din acesta. Noi cei care suntem cu grijă de a nu
jura, cât putem nu jurăm, nu aducem jurământul ca mijloc de
statornicire a adevărului. Eu am jurat o singură dată, când mi‑am
luat licenţa în Teologie, că voi învăţa cum
învaţă Biserica. Altfel, n‑am jurat şi nici nu vreau
să jur, şi dacă‑i vorba, la tribunal n‑am fost
niciodată, nici măcar să vedem cum îi pe‑acolo
înăuntru, ce se face pe acolo. Dacă ştiu ce‑i pe‑acolo,
ştiu din piese de teatru, din cărţi citite din literatură
în care sunt procese. Cam ştiu ce‑i pe‑acolo şi dacă
nu m‑am dus. Şi Doamne dă să nu mă duc până la
sfârşitul vieţii, că n‑am ce căuta pe acolo.
După ce
Domnul Hristos are în vedere neuciderea, nemânierea, înlăturarea poftelor
fără o rânduială, şi are în vedere cuvântul, seriozitatea
în cuvânt, în sensul că zice Domnul Hristos: “Să fie cuvântul da, ce
este da şi nu, ce este nu, şi ce‑i mai mult decât aceasta de la
cel rău vine”(Matei 5, 37), se referă apoi la felul în care trebuie
să stai împotriva răului. Şi zice că dacă te
loveşte cineva pe o parte a obrazului, să întorci pe cealaltă,
adică mai bine să rabzi celui rău, decât să
răsplăteşti răul cu rău (Cf. Matei 5, 39). Nu
staţi împotriva celui rău. Ci dacă te loveşte cineva pe o
parte a obrazului, să întorci şi cealaltă, adică să
fii totdeauna dispus să rabzi mai mult rău decât ţi se face,
decât să faci şi tu rău în loc de rău. Şi tot acolo
zice că dacă cineva îţi ia haina, lasă‑i şi
cămaşa. Însă nu înseamnă literar chestiunea aceasta, ci
înseamnă în sensul acesta, că totdeauna să fii gata să
suferi mai mult rău decât ţi se face, şi să nu te
împotriveşti răului cu rău, pentru că a te împotrivi
răului cu rău nu înseamnă a opri răul, ci înseamnă a
înmulţi răul, adică la răul pe care‑l face el adaugi
tu răul pe care‑l faci tu. Şi îndeamnă Domnul Hristos
să fii întotdeauna gata să faci bine. Zice că dacă‑ţi
cere cineva să mergi cu el o mie de paşi, să mergi două.
Păi dacă‑ţi cere să mergi o mie de paşi şi
ajungi la locul unde a vrut el să ajungi, şi tu vrei să mergi
mai departe îţi zice: “No, du‑te unde vrei!”. Deci nu în sensul
acesta se pune problema, ci totdeauna să fii gata să faci mai mult
decât ţi se cere, să fii disponibil pentru bine, să fii bun,
să nu ţi se pară c‑ai făcut mult. O întemeietoare de
ordin călugăresc din Germania, Pauline von Malinkrodt, zicea că “iubirea
nu calculează”, şi tot ea zicea că “numai iubirea
calculează”. Adică cum e asta: iubirea nu calculează şi
numai iubirea calculează? Foarte simplu: Iubirea nu calculează când
dă, dar calculează când primeşte ca să dea şi mai
mult. Asta este lucrarea iubirii. Când dă, dă totdeauna şi nu i
se pare că a dat prea mult. Dacă vreodată ţi se pare c‑ai
dat prea mult şi că nu trebuia să fi dat atâta, să
ştii că n‑ai dat din iubire. Că iubirea e fericită
când dă. În Faptele Apostolilor se relatează un cuvânt al Domnului
Hristos, spus de Domnul Hristos dar comunicat de Sfântul Apostol Pavel. Se
spune că a zis Domnul Hristos că “eşti mai fericit când dai
decât când iei” sau “este mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Într‑adevăr,
cineva care are iubirea adevărată, iubire lucrătoare, acela‑i
fericit când dă. În căsătorie, de pildă, trebuie să‑ţi
faci o rânduială în aşa fel încât să fii fericit din fericirea
celuilalt, să‑l faci pe celălalt fericit şi atunci să
fii fericit că este fericit celălalt. Asta înseamnă să dai,
să oferi. Şi dacă ţi se pare c‑ai oferit o dată
prea mult şi că n‑ai primit cât ar fi trebuit, înseamnă
că, de fapt, tu n‑ai dat din iubire. În prietenie este ca‑n
vasele comunicante: se toarnă într‑unul şi se ridică în
toate. Şi nu mai se ştie cât ai turnat şi cine a turnat şi
cine nu a turnat. Aşa trebuie să fie în căsătorie, aşa
trebuie să fie în relaţiile de iubire.
Şi
după aceea zice Domnul Hristos: “Aţi auzit că s‑a zis
celor de demult: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să
urăşti pe vrăjmaşul tău», iar Eu vă zic
vouă: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc,
rugaţi‑vă pentru cei ce vă vatămă şi
vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din
ceruri, Care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi,
trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi»“ (Matei
5, 44, 45). Şi vine explicaţia: că dacă iubiţi numai
pe cei care vă iubesc, nu faceţi nimic deosebit pentru că
şi păgânii fac acelaşi lucru. Dacă daţi împrumut numai
celor de la care aşteptaţi să vă dea împrumut ‑ sunt
nişte chestiuni sociale, sunt nişte chestiuni ale firii ‑ la
fel fac şi vameşii, vameşii fiind o categorie de oameni
dispreţuiţi la evrei (Cf. Matei 5, 46). Şi încheie: “Fiţi
dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri
desăvârşit este” (Matei 5, 48). În ce desăvârşiţi? În
toate, dar în special în iubire. De ce în special în iubire? Pentru că
despre iubire e vorba. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri ca
să fiţi ca Tatăl vostru Cel din ceruri care are iubire
şi răsare soarele peste
cei drepţi şi peste cei
nedrepţi, trimite ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi,
deci aşa poţi să fii desăvârşit când te asemeni cu
Tatăl Care acţionează în felul acesta.
Prin urmare, în
capitolul cinci din Sfânta Evanghelie de la Matei, în Predica de pe munte, avem
nişte relatări care privesc Fericirile ca urcuş duhovnicesc,
rosturile de sare şi de lumină pe care le au apostolii. E şi un
principiu aici: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,
încât văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească
pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Vedeţi că în
toate e Dumnezeu în centru, în prim plan. Apoi: “N‑am venit să stric
Legea, ci să o împlinesc” (Matei 5, 17). Acum vedem cum a împlinit‑o
Domnul Hristos, trecând de la înlăturarea uciderii la înlăturarea
mâniei, mai mult să înlături mânia decât uciderea, pentru că
dacă înlături mânia la ucidere nu ajungi. După aceea, în
legătură cu desfrânarea, dacă‑ţi faci rânduială
în minte, îţi faci rânduială în viaţă. În
legătură cu cuvântul, dacă eşti serios în cuvânt nu mai ai
nevoie de jurământ. Şi apoi mai departe despre angajarea spre bine,
care până la urmă are în vedere şi iubirea, chiar faţă
de duşmani. De ce să‑l iubeşti pe duşman? E o cerinţă
a creştinismului. De ce e cerinţa aceasta? Pentru că iubirea e
fericire, şi cu cât eşti cu mai multă iubire, cu atât eşti
mai fericit.
Şi apoi
urmează nişte îndrumări în legătură cu milostenia, cu
rugăciunea şi cu postul. În capitolul şase se începe cu milostenia,
şi Domnul Hristos spune: “Când faci milostenie să n‑o faci
înaintea oamenilor, ca să fii privelişte lor şi ca să ai
laudă de la oameni, ci să o faci în faţa lui Dumnezeu, să
nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Cf. Matei 6, 2, 3), adică
să nu te lauzi cu faptele cele bune, cu faptele de milostenie, ci să
le acoperi cu smerenia. Mai departe are în vedere rugăciunea: “Şi
rugăciunea să o faci nu ca să te afişezi prin
rugăciune, ci ca să te apropii de Dumnezeu, şi Dumnezeu să
fie răsplătitorul rugăciunii” (Cf. Matei 6, 6). Şi aicea la
rugăciune este şi rugăciunea Tatăl vostru. Şi zice
Domnul Hristos să nu spui multe când te rogi, dar zice: “Voi aşa
să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri...”
(Matei 6, 10-13) şi spune rugăciunea Tatăl nostru. În
rugăciunea Tatăl nostru este o invocare: “Tatăl nostru Care
eşti în ceruri”, sunt şapte cereri şi o încheiere. Încheierea: “Că
a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, în veci.
Amin!”, se zice că este o încheiere care s‑a adăugat mai târziu
şi e scrisă pe marginea manuscriselor, deci nu e de la Domnul
Hristos. Aşa cum avem noi la slujbă: “Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi
a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”,
este o exprimare liturgică, e dată de Biserică. Şi avem
şapte cereri; dintre cele şapte cereri este important de observat
că una este reluată de Domnul Hristos, şi anume cea care‑i
condiţionată: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre,
precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Şi
aceasta este reluată îndată după rugăciunea Tatăl nostru, căci urmează
cuvintele: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor şi
Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile
voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici
Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile
voastre” (Matei 6, 14, 15). E foarte important de avut în vedere lucrul acesta,
pentru că felul cum e formulată cererea ne obligă la iertare,
şi ne obligă la iertarea din inimă. Cum să iertăm?
Adică cum ne iartă Dumnezeu? Cum zicem noi să ne ierte Dumnezeu?
Să ne ierte Dumnezeu dacă iertăm, să ne ierte cum
iertăm, să ne ierte Dumnezeu aşa cum iertăm noi pe oameni.
Deci suntem datori cu iertarea. Şi aici iar putem face o legătură
cu: “Du‑te şi te împacă cu pârâşul tău”, adică
dacă ai ceva de iertat să ierţi. Şi Sfântul evanghelist
Marcu cuprinde în Evanghelia sa, chiar dacă nu are atâtea cuvinte de
învăţătură, în legătură cu rugăciunea,
următoarele şi zice Domnul Hristos: “Iar când staţi de vă
rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva ca şi
Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile
voastre” (Marcu 11, 25). E o datorie a creştinului să ierte; şi
să ierte din inimă. Vedeţi la sfârşitul capitolului
optsprezece din Evanghelie de la Matei, unde este pilda cu cei doi datornici,
şi se spune: “Aşa vor păţi toţi aceia care nu vor
ierta din inimă greşalele oamenilor” (Cf. Matei 18, 35). Deci din
inimă. Ce înseamnă să ierţi din inimă? Putem să
ne dăm seama dacă ne gândim la tatăl fiului risipitor care l‑a
primit pe fiul risipitor iertându‑l din inimă. Nu a mai pomenit
nimic din relele lui, sau dacă a pomenit ceva a pomenit numai ca să
scoată în evidenţă întoarcerea. Un om care iartă cu
adevărat, acela e ca şi când a murit înainte de a se întâmpla
răul. În Pateric este ceva în legătură cu ava Pimen, că
cineva îi spunea că nu poate ierta pe altcineva, şi l‑a
atenţionat cumva că trebuie să fie ca şi când ar fi murit
înainte de a se întâmpla lucrul respectiv, iar Sfântul Isidor Pelusiotul ‑
m‑aş bucura dacă aţi ţine minte lucrul acesta ‑
zice că: “Răul să‑l scrii pe apă”. Aţi încercat
vreodată să scrieţi pe apă? Încercaţi şi
vedeţi că nu se poate: n‑ai cum scrie. Cum ai făcut o
linie, cum s‑a astupat linia. Deci, pe apă nu se poate scrie:
răul să‑l scrii pe apă. Să nu‑l mai
pomeneşti, să nu‑l mai ai în vedere. Bineînţeles că
la aşa ceva nu se ajunge aşa, de azi pe mâine şi ca şi când
lucrul acesta ar fi foarte simplu. Nu. Nu este simplu.
Şi apoi
urmează nişte consideraţii în legătură cu postul, pe
care Domnul Hristos îl vrea tot aşa, să fie mijloc de
îmbunătăţire sufletească, să nu fie un mijloc de
arătare că tu eşti acela care posteşti, şi după
aceea urmează nişte îndrumări în legătură cu
agonisirea de comori în cer. Să te gândeşti la faceri de bine care
să rămână şi să le găseşti în cer. Aveam un
părinte la noi la mănăstire, un părinte bătrân,
şi tare îmi era mie simpatic, şi când aveam câte o portocală ‑
ştiam că este plac portocalele ‑ îi duceam, şi el zicea: “Dumnezeu
să primească! să o găseşti în împărăţia
Cerurilor pe masă!”. Parcă acolo mai îmi trebuie mie portocale! Dar
aşa gândea omul, zice: “S‑o găseşti în
împărăţia Cerurilor pe masă!”. Şi apoi vorbeşte
Domnul Hristos despre neîngrijorare. Cuvinte care privesc providenţa,
adică faptul că Dumnezeu poartă grijă de noi, şi
atunci noi nu mai trebuie să ne îngrijorăm. Asta nu înseamnă
că nu trebuie să muncim, că dă Domnul Hristos acolo
nişte exemple cu crinii câmpului, cu păsările cerului care nu
adună în jitniţe şi în hambare, cu crinii câmpului care sunt mai
frumos îmbrăcaţi decât Solomon. (Cf. Matei 6, 26-30). Să nu ne
îngrijim de ce vom mânca şi ce vom bea, să nu ne îngrijim cu ce ne
vom îmbrăca, ci mai întâi să ne îngrijim de împărăţia
Cerurilor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne facem datoria.
Ştiţi că Domnul Hristos are şi o pildă în care îi
întreabă pe unii care au stat toată ziua nemunciţi
(fără lucru): “De ce aţi stat toată ziua fără
să munciţi?” (Matei 20, 6). Deci nu este împotriva muncii, ci‑i
împotriva îngrijorării. Omul care‑şi face datoria astăzi,
sigur are cele de trebuinţă mâine. Şi dacă nu‑şi
face datoria astăzi, apoi n‑are nici mâine, nu pentru că a
ascultat de Domnul Hristos, ci pentru că nu a ascultat de Domnul Hristos: “Ieşi‑va
omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara” (Psalm 103,
24). La evrei, şi în concepţia de atunci nu existau zile de concediu:
“Mă duc la mare să mă odihnesc vreo două
săptămâni”, sau trei săptămâni sau cât te odihneşti. E
o cerinţă a societăţii de astăzi. Oamenii nu pot face
faţă, dar cei de demult, la muncile pe care le aveau ei, n‑aveau
nevoie de astfel de relaxări, şi atunci fiecare zi trebuia să
fie o zi de muncă. Ziua de muncă, dacă nu ţi‑o
împlineai ca zi de muncă, călcai legea lui Dumnezeu. Şi aşa
ar trebui să gândim şi noi, de fapt, în realitate, că trebuie
să facem ceva, să împlinim, să umplem şi noi fagurii cu
binele. Are Vasile Militaru o poezie Rugăciune de seară, şi
acolo zice: “Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele /
Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele”. Domnul Hristos ne
învaţă să nu fim îngrijoraţi, să nu fim împovăraţi
de griji. Asta vrea să spună Domnul Hristos, nu că să nu ne
facem datoria. Sfântul Apostol Pavel, el însuşi a scris în Epistola
către Tesaloniceni că: “Cine nu vrea să muncească acela
nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10), sau că să mănânce
pâinea de ei agonisită (text paralel)? Sfântul Apostol Pavel el
însuşi spune că: “N‑am dorit de la nimeni arginţi sau aur
sau haină sau pâine, că mâinile acestea au lucrat pentru mine şi
pentru tovarăşii mei” (Cf. Fapte 20, 33, 34). Deci Sfântul Apostol
Pavel, care L‑a înţeles mai bine pe Domnul Hristos decât Îl
înţelegem noi, a ştiut că e dator cu munca şi a muncit. Nu
ştiu dacă n‑am mai spus eu aici, dar am spus în multe locuri
că tare mult îmi plac mâinile bătătorite. Când dau mâna cu
cineva care are mâna bătătorită aşa mi‑i de drag. De
ce? Pentru că ştiu că omul acela nu a stat degeaba.
Bătăturile nu se fac stând; la mine nu se fac. De ce nu se fac la
mine? Că nu fac treabă din aceea care să fie cu
bătături la mâini. Am mâini nebătătorite. Dar când l‑am
întâlnit pe părintele Arsenie prima dată la Sâmbăta, în 1942,
apoi avea nişte mâini bătătorite, că nu ştiu cu ce
şi le‑a bătătorit aşa. Sigur că nu stând. Apoi,
când l‑am mai întâlnit sigur că nu le mai avea aşa de
bătătorite, pentru că a trăit în alte împrejurări de
viaţă. Un coleg de‑al nostru, când a venit din
vacanţă, când eram la Teologie, avea nişte mâini
bătătorite de rar poţi vedea aşa mâini
bătătorite! Dar înseamnă că a făcut ceva. Deci munca
este o datorie, o datorie indiscutabilă. Voi sunteţi studenţi
aici, cei mai mulţi. Eu să ştiţi că totdeauna m‑am
bucurat de oamenii care muncesc ca studenţi, care‑şi iau
examenele toate în prima sesiune, au o seară liberă să le
poată ajuta la ai lor dacă sunt de la ţară, dacă nu,
să se cunoască că muncesc. Asta‑i mare lucru
să-ţi faci datoria, să ştii că ziua e de muncă.
Vedeţi cum zice acolo la Psalm: “Ieşi‑va omul la lucrul
său şi la lucrarea sa până seara” (Psalm 103, 24). Nu până
pe la trei, şi după aceea ne hodinim. În sfârşit, noi privim
lucrurile în contextul existenţei noastre, nu schimbăm noi
societatea, dar principiile tot aceleaşi sunt.
Din capitolul
şapte din Evanghelia de la Matei vreau să amintesc începutul, în
special, unde‑i vorba să nu judecăm, să nu vedem relele
celor din jurul nostru şi ale noastre să nu le vedem: “Scoate întâi
bârna din ochiul tău ca să poţi scoate după aceea paiul din
ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Sunt nişte cuvinte care le pune
Domnul Hristos în legătură cu osândirea, cu judecarea, cu
distanţarea de oameni când te crezi tu mai bun. De obicei, omul care
judecă nu iubeşte; cine iubeşte este şi îngăduitor.
Cine nu iubeşte observă toate relele, toate neajunsurile. Ştie
el mai bine. Avem în Evanghelie de la Matei în capitolul şapte, versetul
doisprezece un principiu de viaţă: “Toate câte voiţi să vi
le facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi la fel”. Deci
creştinismul ne angajează. Vrei să te respecte cineva, îl
respecţi tu mai întâi. Vrei să te salute cineva, tu îl saluţi
mai întâi. Vrei să fie cineva binevoitor faţă de tine, tu
eşti binevoitor faţă de el. Deci să ne uităm totdeauna
la partea noastră, la ceea ce putem face noi, şi atunci se
înmulţeşte binele şi se poate aştepta din partea
celorlalţi.
Şi‑apoi
sunt câteva cuvinte în legătură cu: “Feriţi‑vă de
proorocii mincinoşi, care vin la voi în piele de oaie ‑ deci blânzi
ca oile ‑ şi pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7,
15). E vorba de cei care nu au acelaşi gând creştinesc, nu
propovăduiesc Evanghelia aşa cum o vrea Domnul Hristos. Şi mai e
şi cuvântul acesta, înainte de a încheia, că: “Nu oricine îmi va
zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu care M‑a trimis” (Matei 7, 21). La
urmă încheie cu un fel de comparaţie: “Cine ascultă aceste
cuvinte ale Mele şi le împlineşte este asemenea omului care şi‑a
întemeiat casa pe stâncă şi au venit ploile şi vânturile şi
au izbit în casa aceea şi n‑au putut‑o clinti ‑ deci
omul care împlineşte ceea ce vrea Domnul Hristos este statornic în bine ‑,
iar cel care nu împlineşte aceste cuvinte ale Mele este asemenea celui
care şi‑a aşezat casa cu temelia pe nisip, şi‑au
venit ploile şi‑au venit vânturile şi‑au izbit în casa
aceea şi a căzut şi năruirea ei a fost mare”(Matei 7, 27).
Temelia pe nisip Sfinţii Părinţi o socot a fi nisipul
părerii de sine. Atunci când ai tu o părere mai bună, când ai tu
o părere de tine însuţi, în cazul acesta nu eşti întemeiat pe
ceea ce vrea Domnul Hristos. Cine nu se întemeiază pe Predica de pe munte
nu duce o viaţă evanghelică, chiar dacă ar face anumite
lucruri, că i se pare lui că ar fi bine să facă un lucru
deosebit, i se pare lui că o faptă bună anume e ceea ce ar putea
face mai bine. Nu aşa. Ci toate trebuie avute în vedere: şi
nemânierea, şi înfrânarea, şi grija în cuvânt, şi neîmpotrivirea
cu răul, şi rugăciunea ‑ rugăciunea făcută
fără să te afişezi prin ea ‑, şi milostenia
fără să te afişezi prin ea, şi neîngrijoarea dar
totuşi împlinirea datoriei de a munci. Şi să nu judecăm pe
nimeni, să împlinim tot ce putem împlini ca să se înmulţească
binele din lumea aceasta.
Toate acestea
sunt principiu de viaţă şi fac din Predica de pe munte un
îndreptar de viaţă.
Dumnezeu să
ne ajute!
Întâlnire cu tinerii din
tabără
Până apar
eventualele întrebări aş vrea să vă spun ceva frumos,
şi anume, prin anii ’70, nu ştiu ’72, ’73, am fost la Sibiu ‑
şi asta în legătură cu pomenirea Sfintei Cristina. Am fost la
Sibiu, era prin martie. Cred că, adică nu mai ştiu de ce am fost
anume la Sibiu. Şi am ajuns la părintele Vasile Mihoc, care avea
atunci o fetiţă, pe nume Cristina, de curând născută,
şi botezată de curând de poetul Traian Dorz, care a devenit
cumătru al părintelui, prin botezul fiicei părintelui Vasile
Mihoc ‑ profesor de Noul Testament la Sibiu. Şi poetul Traian Dorz a
scris în versuri un mărţişor pentru Cristina, pe care mi l‑a
prezentat şi care mi‑a plăcut foarte mult:
Să fie
Cristina bună ca lumina,
Să‑i
fie fiinţa dreaptă ca credinţa,
Un odor frumos
Domnului Hristos,
Ca să
poată creşte plină de nădejde.
Şi să‑i
fie firea dulce ca iubirea
Un odor frumos
Domnului Hristos.
Mi‑au
plăcut versurile acestea. Le‑am învăţat imediat. Le‑am
ţinut minte şi le ţin minte şi sunt o podoabă de gând
pe care o port în minte. Am folosit versurile acestea de multe ori, chiar
şi la o slujbă de cununie unde am luat parte, unde s‑a potrivit
numele miresei, de exemplu Cristina, sau Florina, Simina, Dorina. Şi‑a
mers aşa şi am adaptat. Totdeauna le‑a plăcut şi
totdeauna când am în faţă, aproape totdeauna, hai să zic
aşa, când am avut în faţă o “Cristina” am zis: “Să fie
Cristina bună ca lumina” şi celelalte în măsura în care s‑au
putut. Numai că le place şi la alţii şi m‑am gândit
că poate vă plac şi vouă, şi să vi le spun. Tot
atunci cu prilejul botezului Cristinei ‑ care acum e studentă la
Teologie, dacă nu cumva a şi terminat, şi oricum e
căsătorită cu un preot ‑, i‑a dat o Biblie şi
pe Biblie a scris o dedicaţie:
Fie‑ţi
Cartea Domnului
Pază dulce
somnului,
Soarele
destinului,
Liniştea
căminului,
Candelă
vegherilor
Şi balsam
durerilor.
Fie‑ţi
graiul Sfântului
Drumul
legământului,
Prietenul
cărărilor,
Dragostea
cântărilor,
Focul
rugăciunilor
Şi liman
furtunilor.
Fie‑ţi
Sfânt Cuvântul Lui
Aurul
pământului,
Miezul
bucuriilor,
Plata
dărniciilor,
Fericirea
traiului
Şi
răsplata raiului.
E
excepţional de frumos.
Adică pe un
Noul Testament, pe o Biblie poate fi scris aşa ceva, pentru că
cuprinde cumva conţinutul Scripturii, conţinutul Noului Testament;
pentru noi creştinii Noul Testament este Biblia noastră. Întreaga
Biblie e Biblia noastră, însă în special Noul Testament. Vechiul Testament
a fost pregătitor pentru Noul Testament, aşa că pe noi ne
interesează mai puţin Vechiul Testament, în momentul în care e
depăşit de Noul Testament. Deci:
“Fie‑ţi Cartea Domnului ‑
Biblia ‑\ Pază dulce somnului” ‑ prin mângâierile pe care le
aduce, prin faptul că te pregăteşte pentru o viaţă
fără probleme, te scoate din hăţiş, din vârtej,
îţi dă o linie directoare, îţi limpezeşte sufletul. Când
poţi dormi bine? Atunci când n‑ai probleme, când n‑ai
preocupări, când nu te asupreşte ceva. Ori Biblia are rostul acesta
de a te scoate din asupreală: “Fie‑ţi Cartea Domnului \
Pază dulce somnului”. Poate s‑a gândit într‑un fel poetul
şi la faptul că copilul doarme mult;
“Soarele destinului”, deci în destinul care‑l
ai de la Dumnezeu, cum e dacă e să ai un soare, soarele care conduce,
care te încălzeşte, care luminează
“Liniştea căminului” ‑ un
cămin liniştit într‑adevăr se poate realiza pe baza
învăţăturilor din Scriptură;
“Candelă vegherilor” ‑ să fie
ca o candelă, ca o veghere, ca ceva care te ţine treaz;
“ Şi balsam durerilor” ‑ când
ajungi la durere să‑ţi fie balsam, să ai un spor de bine
pe care nu l‑ai avea dacă n‑ai cunoaşte Scriptura.
“Fie‑ţi graiul Sfântului” ‑
deci cuvântul lui Dumnezeu e “graiul Sfântului”;
“Drumul legământului” ‑ ai un
legământ cu Dumnezeu, să‑ţi fie drum al legământului;
“Prietenul cărărilor” ‑
să te însoţească pe cărările vieţii;
“Dragostea
cântărilor” ‑ să ai o revărsare de suflet prin cântare pe
baza unui conţinut sufletesc pe care l‑ai realizat din cuprinsul
Scripturii, din cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu;
“Focul rugăciunilor” ‑ adică
să fie un spor în rugăciune;
“Şi liman furtunilor” ‑ câte
furtuni vin în viaţă toate să fie mărginite pentru tine
într‑un liman în care te găseşti, unde furtunile nu mai au
putere, chiar dacă există totuşi;
“Fie‑ţi Sfânt Cuvântul Lui” ‑
adică cuvântul Domnului Hristos, cuvântul lui Dumnezeu;
“Aurul pământului” ‑ (…) dacă
legea gurii Tale e mai scumpă decât mii de comori de aur şi de
argint, înseamnă că este mai presus decât comorile de aur şi de
argint, deci “aurul pământului”. “Aurul pământului” nu este aşa
de important cât este de importantă Scriptura;
“Miezul bucuriilor” ‑ sunt şi
bucurii omeneşti, dar ceea ce dă Scriptura e mai mult decât ceea ce
dă lumea aceasta: “Nu vă asemănaţi chipului acestui veac ‑
zice Sfântul Apostol Pavel ‑ ci vă schimbaţi prin înnoirea
minţii”. Înnoirea minţii este tocmai acest lucru, care‑ţi
aduce miezul bucuriilor; lucrurile să fie întemeiate pe miezul bucuriilor;
“Plata dărniciilor” ‑ angajarea în
ajutorare să‑ţi fie o dărnicie întemeiată pe
Scriptura care nu se schimbă şi care va fi statornică;
“Fericirea traiului” ‑ să‑ţi
aducă fericire în viaţă;
“Şi răsplata raiului” ‑
să fie ca un rai înainte de rai.
Cred că
într‑adevăr e frumos şi pentru voi, că eu aşa am zis
că e ceva frumos.
Î ‑
Părinte, că aţi vorbit despre importanţa Scripturii, care
este efectul pe care îl are Scriptura asupra minţii omului, şi de ce
nu are acelaşi efect la ortodocşi şi la eretici?
R ‑
Dragă, efectul într‑un fel e acelaşi, numai că
orientările nu sunt aceleaşi. La noi Biblia e preluată în
slujbe. Deosebirea este aceasta, că noi Biblia n‑o avem ‑ nu
pornim de la Biblie, dar Biserica a pornit de la Biblie, a creat slujbele,
slujbele sunt mijlocul de legătură cu Dumnezeu, iar Biblia e
cuprinsă în slujbe. Adică eu când vreau să cunosc Biblia, pot
să o cunosc foarte bine din conţinutul slujbelor, atât din ce se
afirmă, cât şi din ce se citeşte. Mă duc la sfânta
Liturghie şi la sfânta Liturghie ni se citeşte din Apostol şi
din Evanghelie şi este un mijloc de a intra în legătură cu
Biblia. La sectari, la eretici, în general Biblia este punctul de plecare
şi interpretarea este interpretarea pe care o dau ei. La noi Biblia ne‑o
dă Biserica în conţinutul slujbelor, iar interpretarea e interpretarea
Bisericii, nu este interpretarea pe care o dă fiecare. Şi aşa
că asta poate să fie o deosebire, şi mai ales în “Filocalie”
scrie: “Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii”. Trebuie
să fii pregătit cumva, să ţi se îndrepte mintea, ca să
poţi înţelege lucrurile mai presus de înţelegere. Şi anume,
Părintele Arsenie zicea că: “În mintea strâmbă şi lucrul
drept se strâmbă”. Ca să nu se strâmbe Scriptura în mintea ta,
trebuie să ţi se îndrepte mintea întâi, să ai grijă să
ai o minte dreaptă, ca să menţină în forma ei
concepţia din Scriptură. Şi noi ne rugăm, la anumite
slujbe, mai ales la Utrenie spunem înainte de Evanghelie cuvintele: “Şi
pentru ca să ne învrednicim noi să ascultăm Sfânta Evanghelie,
pe Domnul Dumnezeul nostru să‑L rugăm”. Socotim un privilegiu
special ca să citim, să ascultăm Evanghelia. Ne pregătim
anume pentru cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu‑l poţi
asculta cu preconcepţiile care nu ţin de Dumnezeu.
Î ‑
Părinte, poate nu toţi cei de aici ştiu care‑i
părerea Sfinţiei voastre despre Sfânta Împărtăşanie.
Ne puteţi spune câteva cuvinte?
R ‑ În ce
sens părerea mea? Eu n‑am o părere specială.
Î ‑ În
sensul cum să ne raportăm noi la ea şi cum să ne apropiem,
şi cum să o folosim.
R ‑
Dragă, mai întâi de toate trebuie să ştim că Sfânta
Împărtăşanie este cel mai mare dar pe care îl dă Dumnezeu
omului. Dacă ar vrea Dumnezeu să dea un dar mai mare decât acesta n‑are
ce să dea omului. Numai că, la fel ca toate câte le dă Dumnezeu,
toate ale omului sunt la nivelul omului. Deci şi primirea, şi
înţelegerea, şi întrebuinţarea. Sfânta
Împărtăşanie este la nivelul omului, sau la nivelul unei
concepţii şi unei atitudini care s‑a format în grupul
respectiv, în regiunea respectivă. La începutul creştinismului,
Sfânta Împărtăşanie se dădea credincioşilor care luau
parte la sfânta Liturghie. Tuturor credincioşilor fără
deosebire, în sensul că cei mai mulţi dintre credincioşi duceau
o viaţă deosebită, şi de aceea se puteau împărtăşi.
Nu erau atâtea lucruri, să zicem aşa, cumva pregătitoare pentru
Sfânta Împărtăşanie, pentru că multe din ele nu existau. De
exemplu, noi acum avem o rânduială de pregătire pentru Sfânta
Împărtăşanie, citim nişte rugăciuni, una a Sfântului
Simeon Noul Teolog. Însă Sfântul Simeon Noul Teolog a trăit în
secolul X‑XI ‑ până în secolul acela nu exista rugăciunea
respectivă. Sfântul Vasile cel Mare (a trăit) în secolul IV ‑
până la Sfântul Vasile cel Mare nu exista rugăciunea. Sfântul Ioan
Gură de Aur în secolul IV, la fel ‑ până la el nu au existat
rugăciunile pe care le citim noi înainte de Sfânta
Împărtăşanie. Sfântul Ioan Damaschin, în secolele VII‑VIII.
Deci s‑a tot adăugat câte ceva, şi sunt foarte bine venite,
pentru că vor să creeze o atmosferă. Ori la început nu era
aşa. La început oamenii se pregăteau pentru primirea Sfintei
Împărtăşanii prin ceea ce făceau în viaţă,
aşa cum ne pregătim pentru moarte. Întreb pe cineva, că
dacă ar veni moartea acum s‑ar simţi pregătit? Zice: “Nu,
păi nu m‑aş simţi pregătit”. Aş vrea să
ştiu ce ar face el ca să fie pregătit pentru moarte. Nu ai cum
să te pregăteşti pentru moarte decât cum te pregăteşti
pentru viaţă. Tot aşa şi cu primirea Sfintei
Împărtăşanii: ne pregătim prin participarea la slujbe, prin
rugăciunile care le facem, dar mai ales prin viaţa pe care o ducem.
Aş vrea să se ştie că Sfânta Împărtăşanie nu
este o recompensă, ci este un mijloc, un mijloc de
îmbunătăţire sufletească.
Deci noi cerem
de la credincioşi o vrednicie, o învrednicire pe care o dă Dumnezeu,
adică nu noi ne câştigăm învrednicirea aceasta, dar noi trăim
o viaţă în aşa fel încât să ne poată binecuvânta
Dumnezeu, şi dacă suntem sub binecuvântarea lui Dumnezeu prin
viaţa pe care o ducem, suntem sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi ca
să ne împărtăşim, pentru că învrednicirea propriu‑zisă
o dă Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că Sfânta
Împărtăşanie este o hrană: “Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu”. Este “pâinea vieţii, pâinea care s‑a
pogorât din ceruri”: “Eu sunt Pâinea vieţii, Eu sunt pâinea care s‑a
pogorât din ceruri”. Sfânta Împărtăşanie este o pâine, este o
hrană, este ceva de care ai nevoie, este ceva ce ţi se dă
aşa cum ţi se dă hrana ca să trăieşti, tot
aşa ţi se dă Sfânta Împărtăşanie ca să
trăieşti spiritual. La Cina cea de Taină, Domnul Hristos a
împărtăşit doi nevrednici, sigur nevrednici. Şi nu a zis
că nu este împărtăşeşte, pentru că‑s
nevrednici. Cine? Iuda şi Sfântul Apostol Petru. La Sfântul Apostol Petru
nu i‑a spus: “Nu te împărtăşesc că şi aşa o
să te lepezi de Mine”, şi lui Iuda nu i‑o spus: “Nu te
împărtăşesc că M‑ai vândut şi că o să
te spânzuri până la urmă”. Acesta‑i un lucru la care nu prea
iau aminte mulţi. E adevărat că trebuie totuşi, după
Sfântul Apostol Pavel, să avem o învrednicire. Eu, când m‑am dus
prima dată la Sâmbăta, în 1942, în 30 august, l‑am auzit pe
părintele Arsenie vorbind tocmai despre chestiunea aceasta a învrednicirii
de Sfânta Împărtăşanie, şi anume a adus în atenţie
cuvintele Sfântul Apostol Pavel din Epistola întâia către Corinteni,
capitolul 11, de la sfârşitul capitolului, că: “Să se cerceteze
omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine
şi să bea din acest pahar, pentru că cine mănâncă
şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi‑şi bea
sieşi osândă, de aceea sunt printre noi mulţi slabi şi
bolnavi, şi bună parte mor”. Şi părintele a comentat textul
acesta. Deci aş putea zice că am pornit în viaţă cumva
şi cu conştiinţa aceasta că omul trebuie să se
cerceteze şi trebuie să aibă o învrednicire. Cercetarea nu o
facem numai noi înşine, ci ne‑o face şi duhovnicul, pentru
că ne spovedim ca să ne împărtăşim şi el
ştie dacă suntem în situaţia de a ne putea
împărtăşi sau nu putem să ne împărtăşim
pentru că avem păcate opritoare de Sfânta
Împărtăşanie, şi pentru că trebuie să facem
nişte eforturi să ne depăşim, şi mai ales să ne
facem receptori pentru Sfânta Împărtăşanie, ca nu cumva să
luăm ca şi când am lua o hrană comună, ca şi când am
mânca pâine, cum zice Sfântul Ioan Scărarul în “Scară”, unde
vorbeşte despre nesimţire, şi unde spune că cei care‑s
nesimţitori, când se împărtăşesc parcă ar mânca pâine
obişnuită. Toate ale omului sunt la nivelul omului, deci şi
învrednicirea, şi împărtăşirea, şi simţirea
şi nesimţirea, şi toate câte sunt legate de Sfânta
Împărtăşanie sunt la nivelul omului, numai că, oricum ar
fi, Sfânta Împărtăşanie are rostul de a ne ajuta să ne
îmbunătăţim, de aceea a prezentat‑o Domnul Hristos ca
pâine, ca hrană, de aceea Sfânta Biserică ne dă Sfânta
Împărtăşanie ca o hrană, deci nu ca o recompensă: “Hai
că acesta e băiat de treabă, şi o făcut numai ce‑i
bine, şi deci îi dau posibilitatea să se
împărtăşească, să fie cumva recompensat pentru
viaţa pe care o duce”, ci e un ajutor: asta nu trebuie să uităm
niciodată.
Şi atunci,
dacă e un ajutor, n‑ai motive să amâni
împărtăşirea şi să o laşi la, ştiu eu, la
nişte soroace. Deşi n‑o poţi da nici întâmplător. De
exemplu, la mine a venit un cetăţean care mi‑a spus: “Părinte,
eu am făcut un păcat mare, mare de tot”. Şi eu l‑am
întrebat: “Ce păcat? Poţi să‑l spui?” Şi el atunci,
cumva cu toată îndrăzneala, şi ca şi când nu ar fi
făcut nici un păcat: “Păi cum să nu pot să‑l
spun, că doar îl ştie tot satul”. Şi‑am zis: “Ce s‑a
întâmplat?”. “Am omorât pe un fiu al meu”. M‑a blocat când mi‑a
spus asta; nici nu l‑am mai putut întreba în ce… adică în ce
împrejurare, dar n‑am putut insista. Zic: “În ce împrejurare?” “M‑am
bătut cu soţia mea şi copilul a intrat între noi, l‑am
lovit şi a murit”. Deci el nu a vrut să‑l omoare pe copilul
lui. Altă dată nu ar fi repetat fapta aceasta, deci a fost o
chestiune întâmplătoare. L‑am întrebat dacă a făcut
închisoare şi a spus că da, mi-a spus că nouă ani a
făcut închisoare. Acum, cum eu nu dau niciodată, la nimeni, o amânare
de la Sfânta Împărtăşanie mai mult de trei ani ( Adică cum
nu dau? Hai să fie şi o paranteză. Sunt unii la care le spun: “Mă,
dacă tot aşa trăieşti nici la moarte nu eşti vrednic”.
Deci nu pot să hotărăsc nimic dacă nu‑şi
schimbă viaţa, dar dacă‑şi schimbă viaţa
omul, şi se sileşte şi se osteneşte pentru cele bune, îi
dau cel mult trei ani oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Pentru
orice. Şi unde dau părinţii 20 de ani, şi 25, şi 15,
şi 10, şi 12, eu dau 3 ani. De ce? pentru că m‑am orientat
după un cuvânt al părintelui Stăniloae din “Dogmatica”, de la
Spovedanie, unde spune că dânsul e de părere ‑ scria atunci ‑
să nu dăm mai mult de trei ani oprire de la Sfânta
Împărtăşanie. Şi eu m‑am luat după treaba
asta.), şi‑atunci m‑am gândit: “El o făcut nouă ani,
iacă de trei ori trei, l‑aş putea lăsa să se
împărtăşească”. M‑am gândit, dar n‑am zis
nimic. Numai am început să‑l întreb: “La biserică mergi?”,
şi el zice: “Nu.”, “Te rogi dimineaţa şi seara?” ‑ “Nu.”, “Posteşti?”
‑ “Nu”, “Păi ‑ zic ‑ măi frate, păcatele
acestea pe care le faci tu acum sunt mai mari decât păcatul pe care l‑ai
făcut într‑o clipă, şi n‑ai vrut să‑l
faci”. Ce‑i păcatul? Păcatul este călcarea legii lui
Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă! Ori
el a făcut un păcat care aş putea zice că într‑un fel
nici nu era păcat, în sensul că nu la făcut cu deplină
voinţă şi ştiinţă, nu a urmărit să
facă un păcat, ci a ajuns la o situaţie de păcat. Şi‑atunci
n‑avea motive să i‑l socotesc ca şi când ar fi fost un
tâlhar la drumul mare, pus anume să omoare. Ar fi avut circumstanţe
atenuante: dom’le, omul acesta nu a vrut să omoare, deci nu i se poate
socoti gravitatea păcatului, ca atunci când ar fi urmărit, ar fi fost
premeditată chestiunea. Şi atunci zic: “Măi, păcatul ‘cesta
pe care l‑ai făcut tu, care zici tu, nu este aşa de mare cum
sunt acestea pe care le faci acum, şi anume: tu de câte ori trebuie
să mergi la Biserică, nu mergi; deci eşti în păcat, faci
păcat atâta timp cât stau ceilalţi la Biserică şi‑şi
împlinesc datoria, tu faci păcat; e vreme de rugăciune, tu nu‑ţi
faci rugăciunea, eşti în păcat, faci păcat; se
posteşte în zi de post şi tu mănânci de dulce, faci păcat.
Pe când păcatul acela l‑ai făcut într‑o clipă. Deci
nu te poţi împărtăşi.” ‑ “Păi până când,
părinte?”, “Până când eşti aşa. Până când mai faci din
acestea nu te poţi împărtăşi. Te laşi de acestea,
mergi la Biserică, îţi faci rugăciunile, posteşti,
împlineşti cât poţi tu împlini din ce ştim noi că trebuie
împlinit…”.
A venit la mine
un tânăr, mai zilele trecute, care mi‑a spus că i‑a dat
un părinte nişte canoane pe care eu nu le dau niciodată. De ce?
Pentru că eu ştiu ce pot face oamenii în condiţiile lor.
Adică, noi nu trebuie să asuprim pe oameni prin nişte lucruri pe
care trebuie să le facă, dar să ducă o viaţă
corectă, o viaţă cinstită, şi asta îl recomandă.
Şi‑atunci nu se mai pune problema că dacă eşti
vrednic astăzi, mâine nu mai eşti vrednic, dacă duci tot
viaţa pe care ai dus‑o până astăzi, să zicem. Şi‑atunci
se pune problema că trebuie să mai aştepţi şase
săptămâni, ca să te împărtăşeşti că
atâta e sorocul. Nu! Dacă te‑ai împărtăşit
astăzi şi vrei să te împărtăşeşti şi
mâine poţi să te împărtăşeşti foarte
liniştit, pentru că dacă se face liturghie, şi mâine se
spune :”Luaţi mâncaţi”, şi mâine se spune: “Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă
apropiaţi”, şi dacă duhovnicul îţi dă voie… La mine
vin unii ‑ mai ales în postul Sfintei Marii se întâmplă asta şi
în postul Paştilor ‑ şi se spovedesc. Zic: “Când te‑ai
spovedit ultima dată?” Zice “Vineri ‑ şi‑i duminică ‑,
vineri la catedrală la Sibiu ‑ să zicem ‑. Păi ‑
zice ‑ părinte am venit să mă spovedesc şi la
dumneavoastră.” Şi după ce văd eu că omul e cum
trebuie şi zic: “Vrei să te împărtăşeşti?”.
Şi el aşa mirat: “Dar se poate?”, “De ce să nu se poată?”,
adică te‑ai împărtăşit alaltăieri, şi
astăzi nu se poate, că este astăzi. De ce să nu se
poată? Şi‑atunci omul zice “ Bine părinte, dacă îmi
daţi voie mă duc şi mă împărtăşesc”. Şi
eu îi dau voie să se ducă să se
împărtăşească. Ca să primească hrană, ca
să primească energie, ca să primească putere.
Mulţi zic
că: “A, păi stai acum încă şase săptămâni,
că…”. Şi se pregăteşte omul acela şase
săptămâni, sau acela pe care îl opresc eu trei ani de zile de la
Sfânta Împărtăşanie, tot timpul aceia trei ani se
pregăteşte? Că nu se pregăteşte, numai atâta că
atunci când vede că se împărtăşesc alţii, zice: “Uite,
eu nu sunt la măsurile acelea, ca să mă
împărtăşesc. Eu încă‑s oprit încă trebuie
să mai fac canon, încă trebuie să fiu preocupat, încă
trebuie să doresc, încă trebuie să astup relele de
odinioară, să mă feresc de ele, şi în felul acesta e ajutat”.
Aşa că eu, să ştiţi că sunt pentru
împărtăşirea deasă pentru oamenii care vor să se
împărtăşească, nu pentru ceilalţi: “No haideţi
oameni buni la împărtăşire, ca să primiţi dar, ca
să primiţi… că dacă eşti nepăsător
faţă de dar, nu primeşti nici un dar”. Biserica totdeauna zice
să nu fie spre judecată sau spre osândă. De exemplu la Sfânta
Liturghie, când preotul cere de la Dumnezeu Tatăl să trimită pe
Duhul Sfânt, să prefacă cinstitele daruri în trupul şi sângele
lui Hristos, după ce cere aceasta spune de ce anume cere. Zice aşa: “Ca
să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului,
spre iertarea păcatelor, spre plinirea Împărăţiei
cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată
sau spre osândă”. (Încă odată să spun: “Spre trezirea
sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu
Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre
îndrăznirea cea către Tine” şi adaugă îndată: “iar nu
spre judecată sau spre osândă”). Deci poate să fie o
împărtăşire spre judecată sau spre osândă. Când? Când
omul o face de paradă. Când o face ca să vadă alţii că
se împărtăşeşte. Când o face din motive străine de
mântuirea lui, atunci poate să fie spre judecată sau spre
osândă, spre învârtoşare sufletească. Dar când o face sincer,
şi doritor de a primi har de la Dumnezeu şi de a primi putere,
energie pentru o viaţă sfântă, nu e nici o piedică, poate
să o facă. Bineînţeles dacă îi dă voie duhovnicul,
dacă duhovnicul e cum sunt eu are noroc, că eu în general nu sunt un om din acela care zice: “A, păi
lasă măi frate…”. Eu mă pot împărtăşi de câte ori
slujesc, sau de câte ori vreau să mă împărtăşesc,
şi nu zic: “Păi nu mă împărtăşesc astăzi,
că m‑am împărtăşit ieri”. Atunci nici la credincios
nu îi pot spune: “Păi stai puţin, că dacă te‑ai
împărtăşit ieri ce mai vrei astăzi? “. Nu se poate.
Dacă eşti cu dreaptă judecată, dacă eşti
nepăsător, pentru că sunt unii duhovnici care parcă‑s
aceia de la Poliţie, ar vrea să‑i prindă pe oameni cu
ceva. Oamenii sunt cum sunt, au greutăţile lor, dar dacă sunt
odată hotărâţi pentru Dumnezeu şi vor să se
împărtăşească îi împărtăşesc însă nu
vreau să se ajungă la nişte lucruri care nu ar fi bine nici
pentru oamenii care se împărtăşesc, şi anume nu aş
vrea să se împărtăşească că vreau eu să se
împărtăşească. Eu vreau să se
împărtăşească, dar să nu se
împărtăşească pentru că vreau eu să se
împărtăşească. Să se împărtăşească
pentru că vor ei şi pentru că vreau eu. Dacă gândesc
că îmi fac mie un favor, că a zis părintele Teofil să
mă împărtăşesc, hai să mă
împărtăşesc, să nu se împărtăşească.
Dacă vreau să se împărtăşească că doresc ei,
să se împărtăşească.
Acum, la mine
vin mulţi oameni, mai ales în postul Paştilor, la spovedit, de aceia
care se spovedesc în postul Paştilor. Şi eu zic, le spun de multe ori
şi în predică: “Nu am încredere în aceia care se spovedesc numai în
postul Paştilor. Nu am încredere în spovedania celor ce se spovedesc numai
în postul Paştilor”. Şi la toţi care vin în faţa mea, la
spovedit, le spun, îi întreb: “Când te‑ai spovedit ultima dată? “,
zice: “Anul trecut în postul Paştilor”. Şi totdeauna zic: “Trebuie
să te spovedeşti în toate posturile, nu numai în postul Paştilor”.
Anul următor vine omul din nou la mine, şi zic: “Când te‑ai
spovedit ultima dată? “ ‑ “Anul trecut în postul Paştilor”, “La
cine?” ‑ “La dumneavoastră”, “Păi ‑ zic ‑,
măi, nu ţi‑am spus să te împărtăşeşti
în toate posturile? “, “Păi ‑ zice ‑, mi‑aţi spus
părinte, dar nu m‑am împărtăşit, dar acum ce să
fac? “. Şi apoi mă întreb şi eu ce să fac cu el, că nu
m‑a ascultat. Să‑l mai amân un an? Zic către câte unul: “Tu
numai în postul Paştilor te spovedeşti? “ ‑ “Numai, că
aşa ne‑am pomenit”, “dar dacă într‑un an nu ar mai fi
postul Paştilor, în anul acela te‑ai mai spovedi, te‑ai mai
împărtăşi? “ ‑ “Păi ‑ zice ‑ nu m‑am
gândit la asta”, “Uite, m‑am gândit eu: nu te‑ai
împărtăşi în anul acela, că tu ai aştepta postul
Paştilor”. Deci, pe oamenii aceştia n‑ai de ce să‑i
îndemni să se împărtăşească, n‑ai de ce. Şi
atunci vine omul şi tu îl îndemni să se spovedească şi nu
se spovedeşte, s‑ar putea împărtăşi dacă s‑ar
spovedi şi nu se spovedeşte, şi atunci de ce să‑l
îndemn eu să se împărtăşească? Dacă nu vrea el.
De ce să‑l îndemn? Dar dacă vrea omul să se
împărtăşească, nu vreau nici să se facă o
paradă din treaba asta, că haideţi oameni buni că acum este
liturghie, ne împărtăşim, cum fac apusenii de exemplu. În apus,
şi ortodocşii şi catolicii, fără nici un
discernământ, fără nimic, se duc să se
împărtăşească, că aşa estedatina. nu aş vrea
să se ajungă aici la noi, la asta. Dar aş vrea ca oamenii care
sunt hotărâţi pentru Dumnezeu şi care ţin, care ştiu
să ţină o rânduială şi o viaţă care să‑i
recomande, şi care se pregătesc sufleteşte, şi
aşteaptă duminica să se ducă la liturghie şi să
se împărtăşească, şi pot să se
împărtăşească, aşteaptă să se
împărtăşească. Adică să n‑aibă
ezitări din acestea, că nu ştiu unde a citit el, sau nu
ştiu ce părinte i‑a spus că trebuie numai la anumite
soroace. Da, se poate şi aşa, la anumite soroace, dar pentru oamenii
care le‑ai hotărât tu sorocul, altfel nu se poate. Cam acestea sunt
vederile mele în legătură cu împărtăşirea şi cu
Sfânta Împărtăşanie.
Î ‑
Părinte, înainte de a ne împărtăşi trebuie să
treacă anumite zile de post, să ţinem post câteva zile?
R ‑
Dragă, eu lucrurile le văd aşa: în Liturghier e scris aşa:
că oamenii se pot împărtăşi în vremea postului şi
atunci dacă‑i vremea postului, înseamnă că toate zilele‑s
de post. Dacă vrem să se împărtăşească în
afară de post, când nu este post, s‑ar cere un post de cel
puţin trei zile. Numai că ce se întâmplă? Asta se cere numai
credincioşilor şi preoţilor nu se cere. Eu cred că un preot
ar trebui să postească mai tare decât credincioşii. Şi
atunci poate că se cere postul acesta, aşa cumva, poate şi
pentru o atenţionare a credincioşilor. Eu, la noi la
mănăstire, îi împărtăşesc pe cei care vor să se
împărtăşească, adică le dau voie ca să se
împărtăşească dacă ţin trei zile de post pe
săptămână, doar nu una după alta, ci cele trei zile de post
care sunt socotite de post: miercuri şi vineri, care‑s obligatorii,
şi luni care‑i facultativă ( la noi la mănăstire se
posteşte şi lunea ). Şi atunci am zis că dacă cineva
ţine trei zile de post după rânduiala mănăstirii noastre,
poate să se împărtăşească şi dacă
primeşte Sfânta Împărtăşanie după o zi care‑i de
nepost. De exemplu, se împărtăşeşte sâmbăta şi
vrea să se împărtăşească şi duminică, nu‑l
mai pun ca să ţină post şi sâmbătă ca să se
poată împărtăşi duminică. Asta‑i un punct al meu
de vedere, şi fac eu aşa, nu zic că trebuie să facă
toţi aşa, dar aşa văd eu lucrurile, pentru că nici eu
nu postesc anume ca să mă împărtăşesc duminica. Nu
postesc şi sâmbăta ca să mă pot împărtăşi cu
post.
Părintele
Arsenie în Cărarea Împărăţiei zice că şi lunea‑i
zi de post. Dar de fapt noi ne‑am trezit în lumea aceasta cu zile de post
miercurea şi vinerea. Lunea ştim că e facultativă. Şi
că e facultativă lunea, deci în concepţia contemporană
lunea e facultativă, în ceea ce priveşte postul, o vedem de acolo
că în rânduiala de spovedanie şi în îndrumările care se dau
pentru preotul care dă canoane de oprire pentru Sfânta
Împărtăşanie e scris aşa: “Dacă credinciosul are
păcate opritoare de Sfânta Împărtăşanie, de amânare de mai
mulţi ani, atunci, dacă posteşte şi lunea, adică
dacă se hotărăşte să postească şi lunea, îi
scazi un an. Dacă se hotărăşte să nu mănânce
carne îi mai scazi un an. Dacă se hotărăşte să se
facă călugăr îi mai scazi un an. Dacă se face
călugăr în viaţa de obşte îi mai scazi nu an, aşa
că i se împuţinează anii”. Deci dacă se spune aşa,
că în cazul când posteşte şi lunea, nu numai miercurea şi
vinerea, îi mai scazi un an, înseamnă că lunea e facultativă,
că nu zice că dacă posteşte miercurea şi vinerea îi
scazi un an. Nu îi scazi nici un an pentru miercurea şi vinerea, că
este dator să postească. Aşa că lunea rămâne totuşi
facultativă. Şi atunci, dacă vin credincioşi care nu
postesc şi lunea tot îi las să se împărtăşească
şi fără postul de luni, şi eu să ştiţi
că nu îi îndemn pe oameni să postească lunea. Adică,
dacă vreau să postească mă bucur, dar nu îi îndemn. Şi
atunci, dacă zice: “Părinte, am postit miercuri şi vineri”, zic
eu (totdeauna asta‑i întrebarea mea): “Posteşti miercurea şi
vinerea?” Şi‑atunci omul spune, unii zic: “Da, vinerea”, “Păi,
zic, mai şi miercurea e tot de înălţimea vinerii. Vezi că
poate posteşti şi miercurea”. Ei, când zice omul că
posteşte miercurea şi vinerea, nu zic: “Dacă vrei să te
împărtăşeşti, de acum încolo să posteşti şi
lunea”. Pentru că asta ar însemna să‑l împiedic de la Sfânta
Împărtăşanie, într‑un fel, în sensul că oamenii nu au
totdeauna condiţiile ca să postească lunea. Uite, voi care
sunteţi studenţi. Voi care sunteţi studenţi şi
mâncaţi la cantină nu este foarte simplu să posteşti. Unii
dintre voi vă gătiţi singuri, faceţi cumva să
postiţi. E bine, e frumos. Dar câţi pot să facă lucrul
acesta, sau cât sunt dispuşi să facă lucrul acesta? Şi
atunci mă mulţumesc când sunt oameni care nu mănâncă de la
ei, să postească cum pot posti. De exemplu, dacă
mănâncă la cantină poate să mănânce de dulce, în zi de
post, dar când mănâncă de la el să ştie că este post
şi să mănânce de post, în ziua în care a mâncat de dulce.
Că unii zic: “Părinte, eu dacă am gustat ceva ‑ cineva
care‑i de la bucătărie, zice ‑ am gustat ceva de dulce,
mă gândesc că pot să mănânc de dulce, nu mai mănânc de
post”. Ori nu este aşa. Una‑i să guşti, şi alta este
să posteşti; una‑i să mănânci când îţi dau
alţii, şi alta este să îţi faci tu de dulce în zi de post.
Deci e o deosebire. Noi trebuie să ne uităm şi la intenţie…
Preacuvioase
părinte stareţ, cinstiţi părinţi, iubiţi
fraţi şi iubiţi credincioşi, când eram student la teologie,
aveam un profesor de liturgică practică şi el ne spunea că
dacă faci o cununie, cu toată grija de a fi înţeles în cuvintele
pe care le spui, nu mai trebuie să predici pentru că în cuprinsul
cununiei este tot ce trebuie să ştie cineva care porneşte la
viaţa de familie. Când spunea el lucrul acesta, şi cred că l-a
spus de mai multe ori, parcă nu-mi venea să cred că este
aşa. Bineînţeles, eram sigur că trebuie să faci o cununie
cu înţeles, dar mă gândeam că totuşi trebuie şi o
predică în care să punctezi anumite lucruri, care altfel, în
cuprinsul slujbei fiind şi din multe idei, se pierd. Şi-a venit
vremea de-am spus cândva o predică la o cununie, punctând anumite
afirmaţii din cuprinsul cununiei şi mirii mi-au spus după aceea:
“ar fi fost bine ca această predică să o spuneţi la
începutul slujbei, nu la sfârşitul slujbei”. Mi-am dat seama că
totuşi are importanţă predica şi la cununie şi că
de multe ori, cum au zis oamenii aceia, poate că e bine să predici la
început, ca să ştie oamenii ce urmează.
Amintesc
lucrurile acestea pentru că eu fac acum ceva care poate că ar fi
trebuit să fac la început, şi anume vreau să pun în atenţie
câteva chestiuni în legătură cu mănăstirea. Noi suntem aici
într-o mănăstire. Noi, cei care am venit, cei care am “tăbărât”
aici într-o tabără, am venit într-o mănăstire şi am
trăit câteva zile în cuprinsul acestei mănăstiri, ca
închinători. Cineva care vine la mănăstire se numeşte
închinător al mănăstirii şi este cuprins în
rugăciunile celor de la mănăstire. Pentru că oricine care
vine la o mănăstire, ştie cam despre ce e vorba şi
după ce mai şi stă câteva zile într-o mănăstire – de
obicei într-o mănăstire, după rânduială, oamenii stau trei
zile; bineînţeles dacă nu primesc o aprobare să stea mai mult,
dar obişnuit aşa este -, într-o zi vii, o zi stai şi în a treia
zi pleci. Noi am stat mai mult de trei zile, pentru că am avut
binecuvântare să stăm mai mult de trei zile şi în timpul acesta
ne-am dat seama cu toţii, şi cei care n-am ştiut cum este la o
mănăstire, ne-am dat seama cum e la mănăstire. Dar poate
că ar fi fost bine să se ştie nişte lucruri în
legătură cu mănăstirea ca să ne putem orienta mai bine
şi ca să ne putem încadra mai bine. Ni s-a cerut să luăm
parte la Sfintele Slujbe, să facem ascultare în mănăstire, s-au
organizat nişte cuvântări pe care le-am ţinut eu, cu subiecte pe
care eu le-am socotit că sunt binevenite, că ar fi fost binevenite
pentru toţi, dar până acum n-am spus nimic despre mănăstire.
Acum aş vrea să răspund, întâi la întrebarea: “Ce este o
mănăstire?”.
Când eram copil,
era o întrebare de inteligenţă, pentru copii: “Ce-i între cer şi
pământ?”. Şi fiecare răspundea la această întrebare
gândindu-se ce-ar putea să fie între cer şi pământ. Unii ziceau
că între cer şi pământ e aerul – până unde-i aer,
alţii ziceau că între cer şi pământ e lumina – cât îi
lumina, alţii poate ziceau altceva şi răspunsul cel din
urmă, pe care îl dădea de obicei întrebătorul, era că între
cer şi pământ este “şi”; “cer şi pământ”, nu poate
zice nimeni că între cuvintele acestea nu este “şi”; e “şi”. Dar
acum, după ce am gândit noi câte le-am gândit, după ce am aflat noi
câte am aflat, am mai putea răspunde la întrebarea aceasta, cumva cum nu
răspunde nimeni, dar cumva cum ar putea răspunde toţi, anume
că între cer şi pământ e biserica, căci biserica e “cerul
cel de pe pământ”, şi atunci, dacă biserica e cerul cel de pe
pământ, biserica privită ca locaş de închinare, se înţelege
că ea este între cer şi pământ. De ce? Pentru că fiind “cer
pământesc” şi făcându-se în biserică numai lucruri
cereşti, înseamnă că biserica e cea mai apropiată de cer.
În biserică există un altar; altarul, cuvântul “altar” vine de la
cuvântul latin “alta ara”, care înseamnă “loc înalt”. Într-o
biserică, locul cel mai înalt este altarul, de aceea în altar
credincioşii nu intră decât cei care sunt rânduiţi ca să
intre în altar. E cumva ca şi cum ar fi acolo cerul, unde încă nu pot
ajunge cei de pe pământ, sau cei din, hai să zicem, “tinda cerului”,
biserica fiind un fel de tindă a cerului. Voi ştiţi că
mănăstirea este şi mai mult un loc între cer şi
pământ, mai puţin de pe pământ, şi mai mult din cer. Cum
adică? Toată lumea ştie că mănăstirea e pe
pământ. Şi atunci, fiind pe pământ, cum poate să fie mai
mult în cer? Ca o înainte trăire a
Împărăţiei lui Dumnezeu cea dincolo de noi. Dacă
mănăstirea ar mai fi ceva de pe pământ şi numai de pe
pământ, n-are rost să existe, că pământul e destul, lume e
destulă, viaţă omenească comună e destulă.
Şi dacă mănăstirea e ceva mai presus de pământ, e
anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ, o
anticipare a cerului aici pe pământ, atunci are rost să existe.
De obicei
mănăstirea este definită ca un aşezământ de
rugăciune, de învăţătură şi de muncă în care
trăiesc călugării. Deci, un aşezământ de
rugăciune, de învăţătură şi de muncă. Mai
întâi de toate, un aşezământ de rugăciune. De ce de
rugăciune? Călugării sunt cunoscuţi ca oameni care se
roagă şi mai ales ca oameni care se roagă. Studii pot face
alţii mai bine decât fac călugării, muncă pot presta
alţii mai mult decât călugării. Dar ceea ce îl
caracterizează pe un călugăr în conştiinţa Bisericii
şi în conştiinţa credincioşilor, în conştiinţa
oamenilor care nu ştiu prea multe despre călugărie, este faptul
că se roagă, că sunt rugători. De unde vine cuvântul “călugăr”?
Ştiţi voi, iubiţi credincioşi, ce înseamnă cuvântul “călugăr”?
Mai întâi de
toate, când zice cineva “călugăr”
are o imagine a călugărului: un om îmbrăcat în veşminte
deosebite de veşmintele celorlalţi. Dar nu asta-i călugăria,
deşi o călugărie fără veşminte
călugăreşti am putea zice că nici nu se poate. Oricum, cine
zice “călugăr” se gândeşte la un om care are alt port decât
portul celor mulţi. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie
să aibă şi altă viaţă decât viaţa celor mulţi,
şi mai ales altă viaţă decât viaţa celor care nu
vieţuiesc după Dumnezeu.
La omul care-i
îmbrăcat cum suntem îmbrăcaţi noi, călugării, oamenii
îi zic “călugăr” sau îi zic “monah”. De unde vine cuvântul “călugăr”
şi ce înseamnă? Cuvântul “călugăr”, româneşte, este
traducerea unui cuvânt grecesc care se spune “calos gheron”, calos însemnând “frumos”
şi “gheron” însemnând “bătrân”; “calos gheron”, când zici aşa în
greceşte, oamenii înţeleg “bătrân frumos”, şi când zic “călugăr”,
româneşte, nu înţelegi “bătrân frumos” pentru că nu
ştii, dar dacă ţi se spune că cuvântul “călugăr”
vine de la “calos gheron”, atunci tu, călugăre şi ceilalţi
care nu sunt călugări, tu şi toţi trebuie să ştie
că un călugăr trebuie să aibă înţelepciune de
bătrân şi o viaţă frumoasă. De obicei, la o
înţelepciune bătrânească se ajunge printr-o viaţă
frumoasă. Pomenesc din nou
cuvântul că la slujba cununiei se spune pentru cei ce se
căsătoresc aşa: “să petreacă viaţa lor
fără prihană şi să ajungă la bătrâneţi
fericite, cu inimă curată, împlinind poruncile Tale”. E extraordinar
de frumos. Deci: “Binevoieşte să-şi petreacă ei – cine ei?
mirii –, pe care i-ai ales Tu unul pentru altul, să-şi petreacă
viaţa fără prihană” – ce înseamnă asta, fără
prihană? În chip ireproşabil, o viaţă curată, o
viaţă cinstită”. “Binevoieşte – deci ajută-i pe ei –
să-şi petreacă viaţa lor fără prihană
şi să ajungă - pentru că au viaţă fără
prihană –bătrâneţi fericite; Prin ce mijloc? – cu inimă
curată, împlinind poruncile Tale”. Fără împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu nu se poate ajunge la bătrâneţi fericite. Fără
tinereţi cinstite nu se poate ajunge la bătrâneţi fericite, de
aceea li se pune în vedere şi e necesară în cazul acesta predica de
la cununie, să le spui: “Măi oameni buni, să ştiţi
că fericire şi bătrâneţe fericită vă dorim în
condiţia aceasta: să aveţi tinereţe cinstite, cât le
puteţi avea dacă n-aţi fost cinstiţi până acum”.
Să vă trăiţi viaţa fără prihană,
adică în chip ireproşabil, să duceţi o viaţă care
să nu poată fi discutată şi vorbită de rău. Şi
atunci, împlinind poruncile lui Dumnezeu cu inimă curată, puteţi
ajunge la bătrâneţi fericite. Apoi să ştiţi că
şi pentru călugări, pentru bătrâneţi fericite de la
tinereţe – călugării tineri au tot nume de bătrâni: “bătrân
frumos”, şi el e tânăr, e tânăr frumos, şi noi îi
zicem “bătrân frumos”; de ce “bătrân
frumos”, la tinereţe? Pentru că are ceva din podoaba
bătrâneţii. Şi anume ce? Înţelepciunea. O înţelepciune
bătrânească primită la tinereţe pentru că s-a angajat
la împlinirea poruncilor, s-a angajat la o viaţă cinstită, la o
viaţă fără prihană, şi atunci de la tinereţe
e “calos gheron”, “bătrân frumos”.
Se mai spune
despre călugăr că este “monah”. Există şi cuvântul
acesta, “monah”. Ce înseamnă “monah”? Înseamnă singuratic. De ce
singuratic? că este urât de lume, că nu îi place cu oamenii? Nu, ci
ca să câştige singurătate, ca să poată fi cu Dumnezeu,
să nu se mai gândească la lucruri de împrăştiere din lumea
aceasta, ci să se gândească la lucruri care ţin de o
viaţă sfântă. În Pateric se spune: “monahul de aceea este monah,
adică singuratic, pentru ca pururea să vorbească el cu Dumnezeu”.
Când te faci călugăr primeşti metanii, şi metaniile sunt un
suport material pentru lucrarea spirituală, pentru a zice mereu: “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, şi când primeşti metaniile se spune aşa: “Fratele
nostru cutare primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu,
spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos, că eşti dator
– i se spune călugărului, că eşti dator – în toată
vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele
Domnului Iisus şi a zice: << Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul >>“. De ce
singur? Ca să poată zice: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. De aceea se
numeşte monahul monah, ca totdeauna să vorbească el cu Dumnezeu.
Dar cuvântul “mănăstire” de unde vine? În limba greacă, cuvântul
“mănăstire” se spune “moni” şi înseamnă singurătate,
ceva unic. Ştiţi cuvântul “Monica”, de exemplu, numele “Monica” pe
româneşte înseamnă însingurată, singuratică, una care-i
singură. Şi de la şcoală, de plante monocelulare,
adică plante cu o singură celulă. “Moni” înseamnă ceva în
singurătate, ceva însingurat, ceva unu, ceva care nu este împreună cu
ceilalţi. În limba română, cuvântul mănăstire vine de la “monastire”
şi în cărţile vechi aşa este şi scris: “monastire”. Noi zicem “mănăstire”
sau “mănăstire”. Se poate spune şi aşa, şi aşa e
corect. Avem deci “monos”, în “mănăstire” e cuvântul “monos”,
adică “unul” şi mai avem cuvântul “staru”, care e de origine
slavă şi înseamnă “bătrân”. Deci ar fi ceva singuratic,
ceva “unu pentru bătrâni”, bineînţeles nu azil de bătrâni, ci
pentru bătrâni frumoşi, pentru bătrâni cu înţelepciune.
Să ştiţi că atunci când zicem călugăr şi
zicem “bătrân frumos”, nu ne gândim la neputinţele
bătrâneţii. Chiar dacă în poveştile noastre populare se
spune “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte”, adică fără bătrâneţe în
înţeles de neputinţele bătrâneţii. Dacă poate fi
tânăr şi la bătrâneţe, atunci eşti bătrân
aşa cum trebuie să fie bătrâneţea. Deci e vorba de un loc
unde trăiesc bătrânii ca înţelepţi, bătrânii poporului
– se vorbeşte în Scriptură de bătrânii poporului. Ce
înseamnă asta? Oamenii înţelepţi, oamenii vrednici de cinste
pentru bătrâneţea lor. Deci mănăstire înseamnă ceva
unic, ceva singur, unde trăiesc bătrânii frumoşi. Ei pot fi
foarte bine şi tineri, dar în orice caz sunt călugări care
ţin seama şi de poruncile lui Dumnezeu şi de sfaturile
evanghelice şi de tot ce pot ţine seama ca să nu mai
trăiască aici pe pământ ca pe pământ, ci să
trăiască aici pe pământ ca în cer şi atunci
mănăstirea în felul acesta e mutată cumva de pe pământ în
cer, sau e cerul cel de pe pământ. Şi atunci putem zice foarte bine
că între cer şi pământ e mănăstirea. În Sfânta
Evanghelie se spune că: “Dumnezeu zice că nu este Dumnezeul celor
morţi ci al celor vii” (Marcu 12,27), deci şi al celor morţi
într-un fel. Şi am pomenit noi într-un fel de curând, zilele trecute,
că în împărăţia lui Dumnezeu vor merge unii şi vor sta
la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov. Lucrul acesta, spiritual
vorbind, se poate întâmpla şi se întâmplă în mănăstire. Cei
din mănăstire care duc o viaţă corectă sunt în
împărăţia lui Dumnezeu. Şi când se face Sfânta Liturghie,
că împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este şi
Sfânta Liturghie, începe cu cuvintele “Binecuvântată este
împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor”. Care împărăţie? Care
se desfăşoară cu noi şi cu contribuţia noastră
aici pe pământ.
Împrejurarea în
care s-au spus cuvintele acestea a fost că unii au zis cum va fi în ceea
ce priveşte relaţiile de căsătorie, relaţiile
matrimoniale în împărăţia lui Dumnezeu, şi atunci Domnul
Hristos le-a spus: “Vă rătăciţi neştiind Scripturile,
că în împărăţia lui Dumnezeu nici nu se însoară, nici
nu se mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri”.(Cf. Matei 22,29-30) În
felul acesta anticipează cei care trăiesc în mănăstire
împărăţia cerurilor şi în felul acesta nu se însoară,
nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri, sau ar vrea să
fie ca îngerii din ceruri. Numai ca să fii ca îngerii din ceruri trebuie
să faci nişte lucruri care să te apropie de îngeri. Ce fac
îngerii? Îl laudă pe Dumnezeu. Ce fac călugării? Şi ei
trebuie să-L laude pe Dumnezeu. Ce fac îngerii? Se supun voii lui
Dumnezeu. Ce fac călugării? Se supun şi ei voii lui Dumnezeu.
Deci trebuie să fie o apropiere între călugări şi îngeri,
pentru că altfel călugării nu sunt nici cu împărăţia
lui Dumnezeu şi nici cu lumea asta. Dacă sunt împrăştiaţi
la ale lumii şi dacă caută cele pământeşti în loc
să caute cele cereşti.
Iubiţi
credincioşi, am spus că mănăstirea-i definită ca
aşezământ de rugăciune. La mănăstire se face
multă rugăciune, mult mai multă decât se face în altă
parte. La mănăstire se face rugăciune după un program în
biserică, rugăciune personală în chilie şi rugăciune
de toată vremea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sau chiar şi alte
rugăciuni pe care le spune omul în conştiinţa lui, în gândul
lui. Mai este mănăstirea şi un loc de
învăţătură. Să ştiţi că cel mai mult
învăţăm dacă vrem să învăţăm ce trebuie
să înveţe cineva în mănăstire, cel mai mult
învăţăm de la Sfintele Slujbe. De aceea eu ţin din toate
puterile mele să se facă slujbe frumos, să se facă slujbe
clar, ca să putem învăţa din ele. De exemplu, despre Sfânta Ana,
ce-am putut învăţa noi din tropar? S-a spus că Sfânta Ana e
gânditoare de Dumnezeu. Şi noi trebuie să fim gânditori de Dumnezeu.
E un plus de învăţătură, pentru cei care n-au ştiut
despre asta, că Sfânta Ana a fost gânditoare de Dumnezeu. Orice
călugăr trebuie să fie gânditor de Dumnezeu, orice creştin
trebuie să fie gânditor de Dumnezeu şi să-L aibă pe
Dumnezeu în gând. Când eram copil, Dumnezeu să o odihnească în pace
pe buna, când îi venea un gând mai deosebit zicea: “Mi-a adus Dumnezeu un gând”.
Deci Îl vedea pe Dumnezeu lucrător chiar şi în gânduri. Până
şi în gânduri îl vedea pe Dumnezeu lucrător. Trebuie să avem un
simţământ al prezenţei lui Dumnezeu. Aş vrea să remarc
ceva ce nu se prea ştie şi nu se prea are în vedere, şi anume,
că cei care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu
Sfântul Pahomie, când a făcut mănăstirea ştiţi ce-a
făcut cu mănăstirea? După ce-a făcut biserică
şi-a făcut chilii, ca să fie mănăstire, a-mprejmuit
mănăstirea cu un zid. Putea să n-o împrejmuiască, că
doar în pustie de ce să o mai împrejmuieşti, că doar toată
pustia poate fi socotită împrejmuitoare de mănăstire. Cu cine
să te întâlneşti în afară de mănăstire, în pustie
fiind? Şi totuşi a înconjurat mănăstirea cu zid. De ce?
Să se ştie unde-i mănăstirea şi să se ştie
unde nu este mănăstirea. Să se ştie unde începe
mănăstirea şi unde se sfârşeşte lumea. Să
ştiţi iubiţii credincioşi, cinstiţi părinţi
şi fraţi, că este foarte important lucrul acesta: nici gândurile
nu trebuie să ţi le laşi să treacă de poarta
mănăstirii şi din cât poţi să stai acolo unde e
binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo unde-i loc sfinţit şi loc mai
presus de lume şi de câte ori pleci undeva din mănăstire să
ştii că nu eşti în rosturile tale, că nu acolo te
făgăduieşti când te faci călugăr, ci când te faci
călugăr spui că vei rămânea în mănăstire
până la cea mai de pe urmă suflare a ta. Atunci de ce să
părăseşti mănăstirea pentru lumea aceasta? Sunt
trebuinţe ale mănăstirii în care pleacă cineva ca
ascultare. Dar să-ţi doreşti tu, vieţuitor în
mănăstire, ca să te duci undeva în afară de mănăstire,
înseamnă că nu ştii ce e mănăstirea, nu ştii ce
trebuie să faci în mănăstire. Toată lumea ştie,
toţi călugării ştiu că atunci când pleci din
mănăstire nu-ţi mai poţi face pravila, că atunci când
pleci din mănăstire vezi lucruri pe care n-ai vrea să le vezi
şi care la tine nu le vezi, că te-ntinezi. Undeva în Urmarea lui Hristos
e scris: “De câte ori am plecat între oameni, de-atâtea ori m-am întors mai
puţin om”. Un cuvânt pe care-l găsim în Urmarea lui Hristos.
Mănăstirea este şi loc de muncă şi la
călugări munca nu este atât un mijloc de existenţă, cât un
mijloc de mântuire. Munceşti ca să te mântuieşti, nu
munceşti ca să te hrăneşti. Poate munceşti şi ca
să te hrăneşti şi este corect să munceşti ca
să te hrăneşti, să nu primeşti mâncare în dar, să
nu primeşti mâncare pentru care nu eşti vrednic, pentru că n-ai
câştigat-o. Se spune undeva în Pateric că erau la o masă mai
mulţi părinţi şi zice că unul a râs. Acum, poate
că este o exagerare să nu râzi, dacă-i vorba. Şi zice un
părinte: “Oare ce-i în inima fratelui acestuia, că râde în loc
să plângă că primeşte mâncare din ostenelile altuia?”.
Trebuie gândite lucrurile în felul acesta, pentru că dacă le
gândeşti aşa, că trebuie să te osteneşti pentru ceea
ce îţi trebuie, că numai aşa eşti vrednic de hrana pe care
o primeşti, dacă faci şi tu ceva pentru ea, atunci gândeşti
cum gândesc călugării cei buni. Se spune în Pateric, de pildă,
despre unul că făcea coşuri şi le dădea drumul pe
apă. Ca să facă totuşi ceva, să aibă totuşi
o îndeletnicire, să nu stea fără lucru. Când eram eu copil, era
o vorbă în familia noastră: “Nu sta fără lucru că este
păcat”.
Deci aceasta
este definiţia mănăstirii, ca aşezământ de
rugăciune, de învăţătură şi de muncă. Se
poate studia şi la mănăstire cu binecuvântare, se poate
găsi timp şi pentru studiu, dar nu pentru studiu de
performanţă, ci pentru îmbunătăţire sufletească,
pentru agonisire, pentru podoabele de gând pe care le pot aduce prin studiul
scrierilor sfinte, prin învăţăturile sfinte. De aceea se şi
citeşte la masă cuvânt de învăţătură, ca să
agonisim ceva, să nu rămânem goi, să nu rămânem
fără conţinut.
Iubiţi
credincioşi, pe lângă această definiţie mai am şi eu
una, şi anume îmi place să spun despre mănăstire că
este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului şi locul
împlinirilor. Deci patru afirmaţii sunt în cuvântul acesta. Ce este
mănăstirea?
Întâi
şi-ntâi tinda raiului. Aşa cum
la o casă există un fel de tindă a raiului, nu mai
există decât prag din tindă până-n casă. Deci, când suntem
în mănăstire suntem aproape de rai. Când suntem în
mănăstire suntem în tinda raiului. Când suntem în mănăstire
suntem aproape de cer. Şi mai este mănăstirea, în toate ale ei,
casa lui Dumnezeu. În mănăstire şi biserica e a lui Dumnezeu
şi chiliile sunt ale lui Dumnezeu şi curtea e a lui Dumnezeu, aşa
trebuie gândită mănăstirea. Ai trecut de poarta
mănăstirii în mănăstire, să ştii unde ai intrat:
în tinda raiului, în casa lui Dumnezeu. Şi când ieşi să
ştii de unde ai ieşit şi unde ai intrat: ai intrat în lumea
aceasta, în lumea obişnuită pe care călugărul n-are de ce
să o dorească. Şi dacă doreşte, încă nu este în
rosturile lui. Dacă doreşte performanţe şi afirmare şi
să-l ştie lumea cum îi el şi ce ştie şi ce face
şi ce învaţă şi ce cunoştinţe are, dacă
caută lucrul acesta anume, îi rău, iar dacă nu-l caută,
şi totuşi se realizează, nu este nici un rău, îi bine. Dar
să avem conştiinţa aceasta: că noi acum suntem în cuprinsul
lui Dumnezeu, nu că dincolo nu e Dumnezeu, ci dincolo e Dumnezeu, Dumnezeu
e pretutindeni. Pretutindeni poţi să faci o casă a lui Dumnezeu.
Din propria ta casă poţi să faci o casă a lui Dumnezeu. Dar
ce este mănăstirea? E un lucru unic. Deci mănăstirea e casa
lui Dumnezeu. Ce mai este mănăstirea? Am zis poarta cerului, casa lui
Dumnezeu şi poarta cerului. E locul unde se îmbină cerul şi pământul.
Unde se îmbină cerul şi pământul? La drept vorbind
nicăieri, într-un fel nicăieri şi într-un alt fel în orice loc
şi în orice suflet se poate îmbina cerul cu pământul. Când
priveşti la orizont vezi un loc unde zici că se uneşte cerul cu
pământul; dacă te duci acolo unde ai văzut tu că se
uneşte cerul cu pământul vezi că se uneşte în altă
parte cerul cu pământul, vezi că se uneşte cerul cu
pământul la orizont, la linia orizontului. Dar undeva trebuie să se
unească cerul cu pământul, şi mai ales la mănăstire se
uneşte cerul cu pământul. Îi poarta cerului. Când intri pe poarta
mănăstirii într-un fel intri în cerul cel de pe pământ şi
intri pe poarta cerului. Acum, cuvintele acestea: “casa lui Dumnezeu” şi “poarta
cerului”, ştiţi unde le găsim? În Scriptură, în Cartea
Facerii, acolo unde e vorba de un vis al lui Iacob, unde se spune că
patriarhul Iacob şi-a pus căpătâi să doarmă, că
apusese soarele (în condiţiile lor de atunci, după apusul soarelui
trebuia neapărat să te culci, că n-aveai ce face, n-aveai cum
să-ţi duci viaţa şi pe întuneric), şi-a aşezat
căpătâi să doarmă, că apusese soarele. Se părea
că era o scară care unea cerul cu pământul. Şi pe scara
aceea se urcau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu. Şi când s-a trezit
din somn a zis aşa: “Domnul era în locul acesta şi eu n-am
ştiut. Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este
poarta cerului.”(Cf. Facere 28, 16,17). O tâlcuire a acestui pasaj am
găsit-o la un cugetător de Dumnezeu care zicea că scara aceea pe
care a văzut-o Iacob, ca toate scările, are două laturi legate
între ele cu trepte, sau treptele fac legătura cu laturile scării.
Şi îngerii lui Dumnezeu urcau şi se coborau pe treptele scării.
Şi zice el că o latură a scării este rugăciunea prin
care omul merge către Dumnezeu, iar cealaltă latură a
scării pe care coborau îngerii sunt Sfintele Taine prin care Dumnezeu vine
la om, iar treptele sunt virtuţile. Şi cei care urcă şi se
coboară sunt oameni cu inimi îngereşti, cum ar fi
călugării, sau îngeri cu trupuri omeneşti, care-s tot călugării.
Bineînţeles, să ştiţi că eu nu idealizez, că
gata, călugării sunt îngeri, călugării au inimi
îngereşti, gata, călugării urcă la Dumnezeu şi
aşa mai departe; suntem şi noi nişte păcătoşi.
Aveam noi la mănăstire un părinte tare cumsecade, părintele
Serafim Popescu şi ziceam: “Părinte” – adică venea vorba de
anumite lucruri în legătură cu viaţa lui şi ziceam - “Părinte, noi vă ţinem pe
Sfinţia voastră ca pe-un sfânt”. Şi el zicea: “Mă, te bat!”.
Şi eu: “Da, părinte, vă ţinem ca pe un sfânt”. “Mă
vrei să te bat?”, zicea. Bineînţeles că nu ne-ar fi bătut,
că era sfânt, sfinţii nu bat. Şi ziceam: “Părinte, dar ce
sunteţi?”. Şi zicea: “Un amărât de păcătos”.
Bineînţeles că dacă îl întrebam ce păcate face, nu putea
zice nici un păcat, că nu făcea păcate. Că va fi avut
şi el vreun gând răzleţ vreodată, acestea nu sunt
păcate. Sunt insuficienţe, sunt nedesăvârşiri, sunt
neputinţe. Ce-s păcatele? Păcatele sunt fapte pe care le face
omul sau gânduri pe care le are omul cu deplină voinţă şi
ştiinţă împotriva voii lui Dumnezeu; acelea-s păcate. Ori
părintele a ajuns la o stare de te minunai de existenţa lui şi
de viaţa lui şi de cuvintele lui şi de toate: nu avea nici o
autoritate, nu grupa în jurul lui oameni, dar aşa, când îl vedeai, te
minunai de el. Şi ziceam: “Părinte, vă ţinem ca pe-un sfânt”
“Ce, mă, te bat, vrei să te bat?” “Părinte, dar ce sunteţi?”
“Un amărât de păcătos”.
Să
ştiţi, iubiţi credincioşi că şi noi suntem
nişte amărâţi de păcătoşi. Nu este o
formulă, realitatea asta este. Noi nu considerăm că, gata, acum
suntem îngeri. L-am întrebat odată pe un părinte de la Sfântul Munte,
părintele Dometie Trihenea, care a fost pe la noi la mănăstire: “Cum
sunt părinţii de la Sfântul Munte?”. Zice: “Dragă, să
nu-ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe
pământ. Sunt oameni ca toţi oamenii, care au şi bune, au şi
rele, pot avea virtuţi, pot avea şi patimi. Sunt oameni ca oamenii”.
Deci eu nu idealizez, dar în orice caz, nu pot considera că un om care a
intrat în mănăstire mai poate fi ca ceilalţi oameni dintre care
a plecat.
Iubiţi credincioşi,
şi acum vine lucrul cel mai înalt din definiţia asta care-am dat-o eu
mănăstirii, anume că mănăstirea e locul împlinirilor.
Am putea zice acum aşa, cu o vorbă obişnuită: aviz
amatorilor! Deci, ce este mănăstirea? Pe lângă că este
tinda raiului, pe lângă că este casa lui Dumnezeu, pe lângă
că este poarta cerului, ce mai este? Locul împlinirilor. Deci nu este
locul dorinţelor, ci locul împlinirilor, locul unde s-au împlinit
dorinţele. Nu ştiu, s-ar putea întâmpla să lungesc puţin,
iertaţi-mă că până la anul apoi nu mai lungesc şi nu
că vreau eu să lungesc, dar parcă îmi pare rău să nu
vă spun ceva care zic eu că e important.
Poetul Traian
Dorz a scris o poezie intitulată Am trecut. Conţinutul acestei poezii
este în aşa fel ca şi când cineva este pe pragul morţii şi
zice poezia gândindu-se la viaţa care a trecut. Nu ştiu dacă
ajunge cineva să o zică la moarte, dar e aşa poezia
alcătuită:
Am trecut de cel
din urmă vârf ce ne desparte
Şi de-abia
te văd în vale, ţară de departe;
Unde-am stat
şi-am plâns atâta, ţară de departe.
( vorbeşte
cu ţara pe care o părăseşte )
Am avut în tine
doruri fără de-mplinire,
Suferinţe
fără număr, plâns şi fericire;
Poate-atât cât
nimeni altul, plâns şi fericire.
Am avut
duşmani în tine, răul să-mi dorească,
Dar au fost
şi-atâtea inimi dragi să mă iubească;
Scumpe şi
duioase inimi, dragi să mă iubească.
O,
pământule pe care am trăit o viaţă,
Azi te las,
rămâi în urmă, tot mai mic prin ceaţă;
Mai în
urmă, mai departe, tot mai mic prin ceaţă.
Eu mă duc
în ţara scumpă, sus, mai sus de stele,
Unde-i mirele
şi-alesul dorurilor mele;
După
care-au plâns o viaţă dorurile mele.
Faţa ta
îndurerată ( e vorba de pământ ) nu voi mai privi-o:
Lume,
suferinţă, lacrimi, plânsule - Adio!
De-azi suntem pe
veşnicie despărţiţi. Adio!
Iubiţi credincioşi,
dacă poezia aceasta n-o poate spune cineva pe pragul morţii, o poate
spune cineva pe pragul mănăstirii, când se hotărăşte
să fie la mănăstire şi trebuie să gândească în felul
acesta: “Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte / Şi de-abia te
văd în vale, ţară de departe”
- pe care vreau să te uit într-un fel, deşi n-o să te uit
niciodată în rugăciunile mele, dar să te uit după chipul
tău, după nerânduielile, după păcatele care sunt acolo – “Unde-am
stat şi-am plâns atâta, ţară de departe” – de acum o să-mi
fi departe. Deşi să ştiţi, iubiţi credincioşi,
că într-un fel nimic nu poate fi departe. Cum nu poate fi departe nimic?
Păi dacă porţi ceva în suflet, nu mai ai cum să te depărtezi.
Şi eu sunt aici şi mănăstirea la care mă întorc îi
departe în kilometri, dar o am în mine, o port în mine, n-o pot nega, n-o pot
scoate din suflet. Satul de unde am pornit eu e departe de mănăstirea
unde stau eu, dar nu este departe totuşi, câtă vreme îl am în suflet,
câtă vreme îl am în mine. Dar zicem noi totuşi că este departe,
în sensul că preocupările sunt altele la mănăstire. Mai
departe zicem: “Am avut în tine doruri fără de-mplinire” – dorul de
mănăstire, să zicem, a fost fără de împlinire
până am plecat la mănăstire - “Suferinţe fără
număr, plâns şi fericire / Poate-atât cât nimeni altul, plâns şi
fericire. / Am avut duşmani în tine, răul să-mi dorească,”
– sunt mulţi oameni care au duşmani care le doresc răul - “Dar
au fost şi-atâtea inimi dragi să mă iubească;” –
gândiţi-vă, cinstiţi părinţi, la inimile
părinţilor voştri, la inimile fraţilor voştri, care nu
v-au putut şi nu ne-au putut urma unde suntem noi “Scumpe şi duioase
inimi, dragi să mă iubească.” – şi care mă iubesc
şi după ce nu mai sunt acolo. Noi avem nişte legături
nerupte, neîntrerupte. Nu ne trebuie telefon ca să vorbim cu ei. Suntem în
inimile lor şi ei în inimile noastre.
Te port în
suflet putem zice faţă de fiecare care ne iubeşte şi pe
care îl iubim:
Te port în
suflet ca pe-un vas de preţ;
Ca pe-o
comoară-nchisă cu peceţi
Te port în trup,
în sânii albi şi grei
Cum poartă
rodia sămânţa ei
Te port în minte
ca pe un imn sfinţit,
Un cântec vechi
cu crai din răsărit
Şi port la
gât nepreţuit şirag
Strânsoarea
caldă-a braţului tău drag
Te port în mine
tainic ca pe-un vis
În cer înalt din
noapte te-am închis
Te port,
lumină rumenă de zori
Cum poartă
florile mireasma lor,
Te port pe buze
ca pe-un fagur plin,
O poamă
aurită de smochin
Te port în
braţe horbote subţiri,
Mănunchi
legat cu grijă fir cu fir
Cum poartă
rodul floare de cais,
Adânc te port în
trupul meu şi în vis.
Asta face
iubirea. Dacă te-ai despărţit de nişte oameni pe care-i
iubeşti, nu te desparţi niciodată, nu te poţi
despărţii. Şi dac-ar vrea ei să te împingă, nu
poţi să nu-i ai în suflet. Deci, cine-a venit la mănăstire,
cine e la mănăstire, cine-i cu rosturi de mănăstire, plecat
dintre ai săi undeva unde-i mai mult decât dacă ar fi rămas
acolo, şi-o venit în împărăţia lui Dumnezeu cea de pe
pământ, “unde e ţara mai presus de stele”. Să ştiţi,
iubiţi credincioşi, că mănăstirea într-un fel e mai
presus de stele, că seamănă cu cele ce sunt mai presus de stele.
“Unde-i Mirele şi-alesul dorurilor mele” - unde ne-ntâlnim cu Domnul
Hristos. Câtă vreme nu s-a întâlnit cu Domnul Hristos mai are
nemulţumiri, zbucium, răutate, tulburare, că este aşa,
că trebuie altfel, că nu este bine, că hai să facem,
că nu ştiu ce. De ce? Pentru că n-are o împlinire
lăuntrică. Dar când ai o împlinire lăuntrică, toate le vezi
bine, pentru că Îl ai pe Hristos în tine şi nu-ţi mai trebuie
că aia nu este bine, că aia trebuie altfel, că aia hai să o
facem aşa, că aia nu ştiu ce, că acela nu este bun, că
acela ar trebui să facă aşa, numai cum trebuie să faci tu
nu te gândeşti, numai cum trebuie să facă alţii. În cazul
acesta ai trecut de poarta mănăstirii, dar n-ai ajuns în
mănăstire încă: “O, pământule pe care am trăit o
viaţă, / Azi te las, rămâi în urmă…” - şi celelalte - “Lume,
suferinţă, lacrimi, plânsule - Adio! / De-azi suntem pe veşnicie
despărţiţi. Adio!”, am intrat pe locul împlinirilor. Sigur
că şi în locul împlinirilor poate să lăcrimeze omul şi
să plângă, pentru nedesăvârşirile cuiva, sau chiar să
aibă lacrimi de bucurie. Toate acestea sunt lucruri bune, sunt lucruri
folositoare şi intră în componenţa unei trăiri religioase,
călugăreşti, adevărate.
Şi-acum,
iubiţi credincioşi, haideţi să mai spunem ceva: cum poate
cineva, fiind în mănăstire, să dovedească că
viaţa lui este alta decât viaţa celor pe care i-a lăsat în
urmă? Cum? Dacă se orientează după Domnul Hristos. Ce-a
făcut Domnul Hristos? Se spune undeva: “Învăţaţi-vă de
la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea
odihnă sufletelor voastre”. “Învăţaţi-vă de la Mine
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre”, trebuie să fim ca Domnul Hristos; are tot poetul
Traian Dorz o poezie: “De ziua ta”. Nu ştiu dac-o mai ştiu. Acolo, la
urmă, zice: “Mereu mai plin de-avânt, mai credincios / Mai bun, mai drept,
mai sfânt, mai ca Hristos”. Trebuie să ne asemănăm cu Domnul
Hristos ca să avem linişte sufletească. Domnul Hristos a fost
blând şi noi trebuie să fim blânzi. Domnul Hristos a fost smerit,
şi noi trebuie să fim smeriţi. Şi smerenia aduce
odihnă. În Pateric se spune: “Cel ce se prihăneşte, în tot locul
are odihnă”. Deci, de câte ori n-avem odihnă, să ştim
că ceva nu este în regulă, că nu suntem smeriţi, că
dacă am fi smeriţi am avea odihnă şi mai ales în “locul
împlinirilor”.
Şi-apoi
să ştiţi că Domnul Hristos a zis: “Ştiţi că
împăraţii pământului îi stăpânesc pe ei şi cei mari ai
lor îi conduc. Dar între voi să nu fie aşa, ci care vrea să fie
mai mare să fie slujitorul vostru, că şi Fiul Omului nu a venit
în lume ca să I se slujească ci să-şi de-a sufletul ca
preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Deci
Domnul Hristos atrage atenţia “să nu fie între voi cum este între
oameni, care nu ştiu de Dumnezeu sau care ştiu prea puţin de
Dumnezeu, ci între voi să fie aşa cum v-am învăţat Eu”.
Şi anume, “cel care vrea să fie mai mare să fie slujitorul
vostru, cel care vrea să fie întâi, să fie mai smerit decât
toţi. De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu
veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Ar trebui şi în
mănăstire să fie o emulaţie, o întrecere. O întrecere în a
fi smerit, nu aşa că te pleci şi zici: “Binecuvântaţi”,
şi pe urmă te duci şi-l vorbeşti de rău pe acela care
te-o binecuvântat, nu aşa, că “io-s cel mai mare păcătos”
ş.a.m.d.. Nu. Dar în simţire să te simţi în
legătură cu cel care te binecuvântează şi să nu
uiţi niciodată că nu tu l-ai binecuvântat pe el, ci el te-a
binecuvântat pe tine. Să nu uiţi niciodată că ai primit din
puterea dată lui iertarea păcatelor, să nu uiţi
niciodată că ai primit din mâinile lui Trupul şi Sângele
Domnului Hristos şi acestea să te preocupe şi aşa să
te gândeşti şi aşa să vieţuieşti şi aşa
să slujeşti şi aşa să faci, cum a zis Domnul Hristos: “Învăţaţi-vă
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29) şi
că “ Fiul Omului nu a venit în lume ca să I se slujească”,
să se ţină seama de El. ci a venit să slujească El “şi
să-şi de-a sufletul ca preţ de răscumpărare pentru
mulţi”. Altfel, să ştiţi, că de multe ori poţi
să-ţi pierzi vremea la mănăstire. Eu cred că mi-a dat
Dumnezeu gândurile acestea acum, de despărţire. De
despărţire nedespărţită, pentru că plec şi
vă iau pe toţi în suflet cu mine şi să ştiţi
că rămân aici şi după ce plec, că nu mai poţi
pleca de tot de unde ai fost.
Deci,
iubiţi credincioşi, să ne mai gândim ce-i călugărul - “bătrân
frumos”. Ce-i călugărul? Monah. De ce-i singuratic? Pentru ca să
fie mai mult cu Dumnezeu, să ne gândim că mănăstirea-i înconjurată
de zid şi de gard şi de toate ca să se ştie unde-i
mănăstire şi unde nu este mănăstire. Să ne gândim
că mănăstirea e aşezământ de rugăciune, de
învăţătură şi de muncă, că este tinda
raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului şi locul împlinirilor, să
facem ce putem ca să fim împlinitori şi să putem să fim
biruitori asupra răului şi să fim împlinitori ai binelui, ca
să avem bucuria pe care o dă Dumnezeu. Mai ales pentru
călugări s-a spus că: “Nu este nimeni care a lăsat
tată sau mamă, sau fraţi sau surori, sau femeie sau copii, sau
ţarină, care să nu ia însutit încă în veacul de acum, iar
în cel ce va să vie, viaţă veşnică”. Trebuie să
se împlinească cu noi asta. Dacă nu se împlineşte asta cu noi,
încă n-am făcut ce trebuie, încă există nişte carenţe
în existenţa noastră.
Acum, cei care
am fost aici, la mănăstire, ştim mai multe decât am ştiut
când am venit, ştim mai mult despre mănăstire decât am
ştiut până când am auzit cuvintele acestea şi despre viaţa
îmbunătăţită, despre viaţa sfântă.
Dumnezeu să
ne-ajute!
Luni, 20 iulie 1998
“Dacă vreţi
să ştiţi el este Ilie, cel ce va să fie”
|
Î |
n numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea Cuvioase părinte Stareţ, cinstiţi părinţi,
iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi.
Sunt aici, cred, pentru că aşa a binevoit Dumnezeu. Mi-am
făcut de multă vreme planuri că voi veni aici pentru vremea de
acum, şi iată că au fost rânduite lucrurile în aşa fel,
să ne putem întâlni, şi în această zi de sărbătoare.
Numai Dumnezeu ştie dacă, prezenţa mea aici, acum, este
fără vină. Pentru că rostul meu şi locul meu nu e
aici. Rostul meu şi locul meu e la mănăstirea unde sunt de 45 de
ani, la mănăstirea de la Sâmbăta, la mănăstirea “Brâncoveanu”.
Şi poate că astăzi m-au căutat unii acolo, şi au zis: “De
ce nu stă acasă, îl căutăm aici şi el pleacă”.
Şi m-am gândit şi la latura aceasta, şi cu toate acestea, am zis
că poate-i bine să fiu aici. Poate-i mai puţin bine pentru unii
şi-i mai bine pentru alţii, şi pentru mine-i oricum dacă-i
vorba, pentru că lui Dumnezeu îi poţi sluji unde te
găseşti. Nu e un loc anume de slujire, şi alt loc în care nu Îi
mai poţi sluji lui Dumnezeu. Unde eşti, acolo aduci mărire lui
Dumnezeu.
În ziua de astăzi, la Sfântul Ilie, unde suntem acolo aducem
cinstire Sfântului Ilie. Şi aducem cinstire Sfântului Ilie, pentru că
aşa ne învaţă Biserica noastră. Noi ne-am pomenit cu
această cinstire. Poate că, cei mai mulţi dintre noi, întâi i-am
adus cinstire Sfântului Ilie după puterea noastră şi apoi am
aflat cine e Sfântul Ilie. Şi unii dintre noi poate c-am aflat despre
Sfântul Ilie altceva decât ar fi trebuit să ştim întâi. Şi poate
că am învăţat lucruri care nu se potrivesc cu Sfântul Ilie,
lucruri pe care le spune poporul nostru. Ai mei de acasă, Dumnezeu
să-i odihnească, ziceau că, “Sfântul Ilie niciodată nu
ştie când este ziua lui”. Ziceau că nu ştie Sfântul Ilie când
i-e ziua pentru că, dacă ar şti când e ziua lui, ar potopi
lumea. Şi învăţam eu când eram copil, de la ai mei, că-L
întreabă Sfântul Ilie pe Dumnezeu: “Doamne! Când e ziua mea?”. Şi
dacă e în apropiere de ziua lui, zice Dumnezeu către el: “Ho, Ho,
Ilie! Păi cât mai este până atunci …”. Şi după ce trece
ziua lui, şi vede Sfântul Ilie că nu i-a spus că uite-i ziua
lui, zice: “Doamne, dar nu mai vine-odată ziua mea?!”. Şi zice
Dumnezeu către Sfântul Ilie: “Ho, Ilie, de când a trecut!”. De ce s-a
ajuns la gândul acesta, iubiţi credincioşi? Pentru că noi îl
cinstim pe Sfântul Ilie totuşi, nu ca pe unul care nu ştie când e
ziua lui, nu ca pe unul care ar potopi lumea. S-a făcut vorba aceasta
pentru că, Sfântul Ilie a fost râvnitor pentru Dumnezeu. Mai râvnitor
decât alţi proroci. Poate că unul dintre cei mai râvnitori, şi
poate că nu este întâmplător, că dintre toţi prorocii
Vechiului Testament, care totuşi se prăznuiesc în zilele anului,
Sfântul proroc Ilie este singurul care se pomeneşte cu
sărbătorire. Îl pomenim noi şi pe Sfântul proroc Isaia, şi
îl ştim ca pe un mare proroc, îl pomenim şi pe Sfântul Ieremia, şi
pe Iezechil, şi pe Daniil, şi pe Moise, pomenim şi pe prorocii
mici: pe Naum, Avacum, Maliachi, pomenim atâţia şi atâţia din
Vechiul Testament, dar cu sărbătorire numai pe unul: pe Sfântul Ilie.
De ce? Nu ştim. Ştim că aşa e rânduiala Bisericii noastre.
Şi îl pomenim şi-l cinstim. Şi mai ales îl pomenim şi-l
cinstim ca râvnitor pentru Dumnezeu, acesta e lucrul de căpetenie
iubiţi credincioşi. Dacă ştim ceva despre Sfântul Ilie mai
mult, e bine, dar dacă ştim numai lucrul acesta, că a fost
râvnitor pentru Dumnezeu, a dorit ca Dumnezeu să fie în prim-planul
gândirii oamenilor, a vrut ca Dumnezeu să fie cinstit, nu idolii, la care
au început să se închine oamenii de pe vremea lui, şi a fost râvnitor
pentru Dumnezeu, şi a pedepsit pe împotrivitori, e destul.
Bineînţeles că râvna lui nu se potriveşte cu râvna
creştină. Noi altfel vedem râvna pentru Dumnezeu. Dar, cu toate
acestea cinstim şi pe Sfântul Ilie, râvnitorul pentru Dumnezeu, cinstim
şi pe Sfântul Ilie, cu râvna pe care a avut-o el la vremea lui.
Prin urmare, suntem aici astăzi, ca unii care îl cinstim pe
Sfântul Ilie. Îl cinstim cum l-am cinstit anii trecuţi, cum îl cinstim de
când ne ştim, poate, unii dintre noi, şi nu ne este frică de
Sfântul Ilie. Nu ne este frică pentru că, dacă suntem cum
trebuie, Sfântul Ilie se bucură de noi, şi nu ne pedepseşte. Am
zis că râvna creştină e altfel. Cunoaştem o împrejurare din
viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a ucenicilor Săi, o
întâmplare, la care nu ne prea gândim – şi ar fi bine să ne gândim cât
mai mult – şi nu s-au gândit oamenii de-a lungul istoriei, nu s-au gândit
şi de aceea de multe ori au făcut greşeli. În Sfânta Evanghelie
de la Luca, la sfârşitul capitolului al 9-lea, citim că, odată,
Domnul Hristos cu ucenicii Lui, trecând prin Samaria au vrut să rămână
peste noapte, dar ucenicii Domnului au vrut să rânduiască lucrurile
în aşa fel încât să fie primit Domnul Hristos de oamenii din satul
acela şi fiţi atenţi iubiţi credincioşi: oamenii n-au
vrut să-l primească. Oare au mai fost împrejurări de felul
acesta, că oamenii n-au vrut să-l primească pe Domnul Hristos?
Da, au mai fost! Ieri a fost săptămâna de când s-a citit din Sfânta
Evanghelie despre nişte oameni care nu l-au primit pe Domnul Hristos.
Domnul Hristos a făcut o minune şi le-a făcut şi o pagubă.
De fapt nu Domnul Hristos le-a făcut paguba, ci Domnul Hristos doar a dat
prilejul pagubei. Şi anume doi îndrăciţi, au fost sloboziţi
de puterea dracilor, şi dracii au zis: “Dacă ne scoţi din
oamenii aceştia, lasă-ne să ne ducem în turma de porci.” (cf.
Matei 8,31), că era o turmă de porci la păşune. Şi i-a
lăsat. Şi atunci dracii au intrat în porci, porcii au sărit de
pe ţărmul mării în mare şi s-au înecat toţi. Şi
le-a făcut pagubă, bineînţeles la cei care erau stăpânii
porcilor. Şi atunci, au fost anunţaţi cei din cetate de cele ce
s-au întâmplat şi-au ieşit – şi spune Sfânta Evanghelie –
că L-au rugat pe Domnul Hristos să plece din hotarele lor. (cf. Matei
8,34) Şi Domnul Hristos s-a dus liniştit, s-a suit în corabie şi
a trecut dincolo. Nu i-a pedepsit cum poate i-ar fi pedepsit Sfântul Ilie. Am
zis că în Sfânta Evanghelie de la Luca citim că, oamenii din Samaria,
din satul acela, nu ni se spune cum se numea satul, n-au vrut să-L
primească pe Domnul Hristos. Şi atunci doi dintre ucenicii Domnului
Hristos, tot râvnitori ca Sfântul Ilie, râvnitori să-i pedepsească pe
cei care s-au împotrivit Domnului Hristos, care, de fapt nu s-au împotrivit,
dar n-au vrut să fie cu Domnul Hristos, au zis către Domnul Hristos,
ei “fii tunetului” – că aşa se numeau; e vorba de Sfinţii
Apostoli Iacob şi Ioan, fii lui Zevedei, “fii tunetului”.Vă
puteţi închipui că dacă au primit ei numele de “fii tunetului”,
înseamnă c-au fost aspri, că tunetul în general nu-ţi dă
linişte, îţi dă teamă. Când eram noi copii ne
învăţau părinţii, Dumnezeu să-i odihnească,
să ne facem cruce când durduie – că la noi se zicea că “durduie”,
tună adică – şi ziceau: “Când durduie şi fulgeră,
să vă faceţi cruce!”. Deci fii tunetului erau ca tunetul,
aduceau şi o oarecare teamă şi o oarecare groază în jurul
lor. Şi fii tunetului – Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan, cei ca
tunetul – au zis: “Doamne! Vrei să zicem să se coboare foc din cer
şi să-i mistuiască cum a făcut altădată Ilie?”.
Şi Domnul Hristos nu i-a aprobat. Şi poate că într-un fel, nu
l-a aprobat nici pe Ilie. C-a zis: “Nu ştiţi fii cărui Duh
sunteţi!” (Luca 9,55). Deci, voi aveţi legătură cu un duh,
dar nu cu Duhul Meu. Înţeleg râvnă pentru bine, dar nu cu
răutate, nu cu înlăturare, ci cu grija de a nu se răspândi
răul, de a opri răul din desfăşurarea lui. Da! Dar nu
aşa ca să-i nimiciţi cu foc din cer. Şi zice Domnul
Hristos: “Nu ştiţi fii cărui Duh sunteţi”, şi a
completat, că “Fiul Omului” – adică Domnul Hristos e Fiul Omului, nu
orice om e Fiul Omului, ci Fiul Omului e titlu mesianic pe care l-a avut Domnul
Hristos – că “Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele, a
venit să le mântuiască”. Deci
vreţi să fiţi râvnitori, atunci fiţi râvnitori în
înţelesul de a-i ajuta pe oamenii aceştia să nu mai fie
răi, să fie buni, să nu fie neprimitori ci să fie
primitori. Deci asta să o faceţi, şi-atunci nu sunteţi în
Duh cu Ilie, ci sunteţi în Duhul Meu. Şi în Duhul Meu trebuie să
fiţi. Poate că atunci când Sfântul Ilie a fost râvnitor, în felul
acesta de a-i nimici pe oameni, de a mistui cu foc pe oameni, atunci se
potrivea lucrul acesta, după felul cum gândeau oamenii de atunci. Dar acum
nu se mai potriveşte. Şi lucrul acesta iubiţi credincioşi,
nu l-au înţeles oamenii în istorie. Să ştiţi că s-au
luptat oamenii unii cu alţii pentru credinţă, pentru că nu
erau de aceeaşi credinţă, au ţinut războaie
îndelungate unii cu alţii chiar dacă, sigur, au avut şi alte
patimi, şi alte motive de ceartă, dar au pus în faţă cumva,
gândul acesta că cei răi trebuie nimiciţi, că cei răi
trebuie pedepsiţi, că cei răi trebuie arşi cu foc. Da,
trebuie arşi cu foc, dar nu cu focul material, ci cu focul iubirii,
încălziţi cu foc, aduşi în iubire. Trebuie să-i facem
să fie şi ei cu iubire, să aibă şi ei foc în ei. Tot
Sfântul Evanghelist Luca, are în cuprinsul Evangheliei sale o istorisire,
că a zis Domnul Hristos: “Foc am venit să arunc pe pământ.
Şi cât aş vrea să fie acum aprins, dar am un botez cu care
trebuie să Mă botez, şi abia aştept ca să se
împlinească”. (Luca 12,49) Ce foc? Focul iubirii, focul luminii, focul
fericirii, focul care schimbă spre bine pentru că, focul, iubiţi
credincioşi preface în el însuşi cele pe care le arde.
Ştiţi că dacă bagi lemne în foc, dacă bagi paie în
foc, dacă bagi hârtie în foc, dacă bagi ceva ce arde, nu mai
rămâne ce ai băgat în foc, ci se preface în foc, se
înteţeşte focul mai tare, arde mai tare focul. Şi aşa
că ceea ce bagi în foc, primeşte puterea focului, se schimbă în
ceea ce este focul. Şi dacă Domnul Hristos a venit în lumea aceasta
să arunce foc pe pământ, focul iubirii, totul trebuie să se
schimbe în iubire. Nu-n pedeapsă, nu în ură, nu în răutate, nu
în foc care arde ca pedeapsă, ci în foc care schimbă, care preface în
ceea ce este el, în iubire. Acest lucru e un lucru foarte însemnat, şi-i
bine să ştim lucrul acesta, noi cei care îl cinstim astăzi pe
Sfântul Ilie. Că dacă Sfântul Ilie a cerut foc din cer şi-a
venit foc din cer şi i-a mistuit pe împotrivitori, şi Domnul Hristos,
Cel din cer, a venit pe pământ să aducă foc, dar altfel de foc.
Şi cumva trebuie să ardă în flăcări lumea aceasta, în
flăcările iubirii, în flăcările înţelegerii, în
flăcările apropierii, în flăcările dorinţei de bine.
Că aşa vrea Domnul Hristos, care şi-a arătat iubirea pe
cruce – de vreme ce a zis: “Am un botez cu care trebuie să Mă botez”
– botezul sângelui – adică jertfa Lui de pe cruce a fost făcută
din iubire, pentru iubire, pentru înmulţirea iubirii, iubirii între
oameni. Şi totuşi cât de puţină iubire este astăzi
între oameni! De ce? Pentru că nu înţeleg oamenii că iubirea
mântuieşte lumea, nu răutatea. Răutatea înmulţeşte
răutatea, răutatea aduce mai multă răutate. N-are nimeni
nici un folos din răutate. Dar din iubire? Din bunătate? Toată
lumea are bucurie din iubire, toată lumea are bucurie din iertare,
toată lumea are bucurie din bună înţelegere. Ştiţi la
cununie cum se roagă preotul pentru cei ce se cunună: “Să li se
dea lor dragoste desăvârşită, paşnică şi ajutor.
Să fie binecuvântaţi ei în deplină înţelegere şi în
credinţă tare. Să li se dea lor pace şi bună
înţelegere”. Toate acestea pentru că aşa se trăieşte o
viaţă frumoasă, o viaţă luminată, o
viaţă fericită şi fericitoare. Fără asta nu
există fericire. Fără asta există teamă, există
frica de pedeapsă. Bineînţeles că dacă ducem o
viaţă care să-I placă lui Dumnezeu, n-are Dumnezeu de ce
să ne pedepsească vreodată. Şi cerem iertare de la
Dumnezeu, şi de multe ori Dumnezeu ne iartă şi de cele ce am
greşit cu condiţia să iertăm şi noi şi se
înmulţeşte iubirea şi se înmulţeşte fericirea, şi
se înmulţeşte mântuirea, şi pe Sfântul Ilie îl cinstim ca pe
unul, care a făcut bine la vremea lui, dar pe care acum, nu l-ar mai
lăsa Domnul Hristos să facă ce-a făcut atunci când a cerut
foc din cer să-i mistuiască pe alţii, i-ar spune şi lui
ceea ce le-a spus la cei doi ucenici ai săi, la fiii tunetului: “Nu
şti al cărui Duh eşti: Fiul Omului nu a venit să
piardă sufletele, ci a venit să le mântuiască”. Aceasta să
învăţăm noi astăzi, în ziua Sfântului Ilie. A făcut
şi Sfântul Ilie mult bine. Înainte de toate s-a împotrivit răului,
s-a împotrivit închinătorilor la idoli. De ce? Pentru că cel mai mare
păcat pe care îl puteau face oamenii pe vremea aceea era să-L lase pe
Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine la dumnezei
făcuţi de mâini omeneşti, şi să zică, cum a zis
pe vreme lui Moise, Aron, când a făcut viţelul de aur: “No, acesta-i
dumnezeul tău”. Sfântul Ilie nu a putut răbda aşa ceva, a zis
că trebuie să fie oamenii cu credinţă la Dumnezeu, că
oamenii trebuie să slujească adevăratului Dumnezeu, şi
să nu se ducă după idoli. Au avut oamenii de suferit, pe vremea
aceea. Nu a plouat trei ani şi şase luni şi s-au împuţinat
cele de trebuinţă. Au suferit oamenii pentru că abia prin
suferinţă s-au putut trezi, câţi s-au putut trezi. Şi
Sfântul Ilie aşa vedea lucrurile pe vremea aceea, şi noi îl cinstim cu
slujbele pe care le facem în ziua Sfântului Ilie, şi-apoi ne mai aducem
aminte de Sfântul Ilie şi în alte împrejurări. Gândiţi-vă
de pildă la Schimbarea la faţă. Ce se spune? Că era de
faţă acolo, pe muntele schimbării la faţă, unde Domnul
Hristos şi-a arătat mărirea Sa, în lumină, când faţa
Lui a strălucit ca soarele, când veşmintele Lui s-au făcut albe
ca zăpada, cum înălbitor nu poate înălbi pe lume (cf. Marcu
9,3). Atunci au fost de faţă acolo trei ucenici ai Domnului Hristos:
cei doi fii ai tunetului, cei doi care ar fi vrut să aducă foc din
cer să mistuiască pe oamenii care n-au vrut să-L primească
pe Domnul Hristos, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan, şi Sfântul
Apostol Petru. Aceştia trei s-au întâlnit cu doi care nu mai erau în lumea
aceasta pământească, ci erau dincolo. Cei doi din Vechiul Testament
deşi trecuseră din lumea aceasta au rămas vii pentru că
aşa se întâmplă totdeauna: omul moare şi nu moare, şi moare
şi trăieşte, trăieşte şi după moarte, moare
după trup şi trăieşte după suflet. Moise şi Ilie
au murit la vremea lor. Adică Moise a murit la vremea lui şi Ilie a
fost răpit la cer, a fost răpit într-o căruţă de foc.
Aşa au văzut oamenii răpirea Sfântului Ilie ca şi când ar
fi fost o căruţă de foc şi învăluit de foc, proorocul
cel de foc, proorocul care a adus foc, s-a înălţat la cer în foc. Dar
nu în focul care arde, nu în focul care mistuie, ci în focul care
preschimbă ceea ce se pune în foc. Deci Sfântul Ilie a fost ridicat în
focul iubirii lui Dumnezeu, şi focul iubirii lui Dumnezeu l-a făcut
şi pe el iubitor de oameni. Chiar dacă oamenii în credinţele lor
populare spun că Sfântul Ilie ar fi pedepsitor şi acum. E o
credinţă a oamenilor, nu e o credinţă a Bisericii, şi
această credinţă pune în atenţie faptul că Sfântul
Prooroc Ilie a fost râvnitor.
Iubiţi credincioşi, şi noi trebuie să fim
râvnitori, dar nu nimicitori. Sfântul Prooroc Ilie a fost râvnitor ca
nimicitor. Noi trebuie să fim râvnitori ca schimbători spre bine,
să-i schimbăm pe oameni spre bine, să-i facem buni, în
măsura în care putem face noi lucrul acesta, că până la
urmă sunt o mulţime de lucruri pe care nu le putem face ci le poate
face numai Dumnezeu. Omeneşte de multe ori n-ai ce face, dar Dumnezeu
poate să schimbe totul spre bine, şi avem nădejde la mila lui
Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, Sf. Apostol Petru s-a simţit
aşa de bine pe muntele Schimbării la Faţă, pe muntele
Taborului, încât a zis: “Doamne, dacă vrei eu aş face trei colibe
aici, să rămânem pe muntele acesta, una Ţie, una lui Moise
şi una lui Ilie” (cf. Marcu 9,5) Lui Moise şi lui Ilie nu le trebuiau
colibe, pentru că ei, de fapt, nu erau din lumea aceasta, nu aveau nevoie
de un adăpost oarecare. Ei erau de dincolo de lumea aceasta şi s-au
întors acolo de unde au venit. Au venit doar să dea mărturie despre
Domnul Hristos, să fie de faţă când Domnul Hristos şi-a
arătat mărirea Sa întru lumină, şi apoi s-au retras la
locurile pe care şi le-au pregătit ei în viaţă şi pe
care le-a rânduit Dumnezeu să le aibă, după viaţa pe care
au dus-o. Şi-a rămas numai Iacob şi Ioan şi Petru, care
s-au dus după aceea şi s-au întâlnit cu ucenicii ceilalţi,
şi şi-au dus viaţa mai departe, aici pe pământ, până
la vremea când i-a chemat Dumnezeu să se mute şi ei din lumea
aceasta. Pe acelaşi munte al Schimbării la Faţă i-a umbrit
un nor luminos, şi ei au căzut cu feţele la pământ, au
auzit din nor un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am
voit, pe acesta să-L ascultaţi”. (Marcu 9,7) Glasul era glasul
Tatălui, norul era Duhul Sfânt, iar Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu
care s-a făcut om, deci Sfânta Treime a fost de faţă pe Muntele
Taborului, însoţind treimea de ucenici, şi pe Moise şi pe Ilie,
care şi ei au fost de faţă şi care au dispărut
odată cu norul cel luminos.
Iubiţi credincioşi, să fim pe mai departe cinstitori
ai Sfântului Ilie, dar să învăţăm de la Domnul Hristos, să
nu chemăm foc din cer să nimicească pe neascultători, pe
împotrivitori, pe cei răuvoitori, ci să chemăm focul iubirii pe
care a vrut Domnul Hristos să-L aducă pe Pământ şi pe care,
de fapt, L-a adus pe Pământ, şi care de multe ori nu arde şi din
pricină că nu adăugăm şi noi iubirea noastră la
ceea ce a adus sau a vrut să aducă Domnul Hristos, aici, pe
Pământ. Să fim buni, să fim iertători, să fim
înţelegători, să n-avem duşmănii, să nu
înmulţim ura, să nu înmulţim răul şi-atunci, darul lui
Dumnezeu va fi cu noi, şi se va bucura de noi sigur şi Sfântul Ilie.
Iubiţi credincioşi, când îngerul binevestitor i-a spus
dreptului Zaharia că va avea un copil – mai presus de
aşteptările lui – va avea un copil pe care şi l-a dorit, că
soţia lui va naşte un copil de care se vor bucura mulţi, a spus
că el v-a merge înaintea Domnului cu duhul, şi cu puterea lui Ilie.
(cf. Luca 1,17) E vorba de Sf. Ioan Botezătorul, care şi el a fost
râvnitor, şi el a propovăduit o pedeapsă asupra
răufăcătorilor, şi el a spus că: “securea stă la
rădăcina pomului şi orice pom care nu face roadă bună
se taie şi se aruncă în foc”. (Matei 3,10) Şi el s-a mirat de
Domnul Hristos că vrea altceva decât pedepsirea oamenilor, că vrea
mântuirea oamenilor. De aceea a lucrat cu duhul şi cu puterea lui Ilie
şi unii cred că Sf. Ioan Botezătorul a fost un alt Ilie, că
a fost Ilie într-o altă înfăţişare. Biserica nu
învaţă aşa. Domnul Hristos e adevărat că spune cu
privire la Sf. Ioan Botezătorul că: “Dacă vreţi să
ştiţi el este Ilie, cel ce va să vie.” (Matei 11,14), dar în
înţelesul acesta că va avea duhul şi puterea lui Ilie. Că
va fi râvnitor ca Ilie, că va fi şi el un fel de mistuitor al
răului. Totuşi, Sf. Ioan Botezătorul a fost mult mai potolit,
chiar dacă şi el a vrut nimicirea răului, cum vrem şi noi.
Însă, iubiţi credincioşi, totdeauna când e vorba să nimicim
răul, să-l nimicim din noi. Nu putem scoate răul din alţii
câtă vreme nu scoatem răul din noi, şi dacă noi avem
rău în noi şi vrem să scoatem cu răutatea pe răutate,
să auzim pe părinţii din Pateric care zic că: “răutate
pe răutate n-o scoate nicidecum”, sau, altfel spus că: “Drac pe drac
nu scoate”. Domnul Hristos a scos pe draci din oameni cu puterea
dumnezeiască. Aşa se poate. Dar cu putere drăcească n-ai
cum scoate pe draci, ci doar se înmulţeşte răutatea. Aşa
că de câte ori vă vine să vă certaţi, de câte ori
vă vine să vă urâţi, de câte ori vă vine să
vă duşmăniţi între voi, de atâtea ori să vă
gândiţi că “Drac pe drac nu scoate”, că numai cu iubire, numai
cu bună înţelegere, se poate ajunge la linişte sufletească,
şi-atunci dacă ajungem la linişte sufletească, suntem
aşa cum vrea Domnul Hristos să fim. Să ne revărsăm
iubirea, câtă o avem, şi-apoi să se înmulţească
iubirea din câtă o revărsăm, şi sigur va fi mai bine pe
Pământ. Noi am vrea să se schimbe lucrurile în ţara aceasta. E
firesc! Dorim lucrul acesta, dar nu putem face altceva decât să începem cu
noi; acolo unde suntem noi, să fie mai multă linişte, să
fie mai multă bucurie, să fie mai multă înţelegere, să
fie mai multă iubire, să fie mai multă înţelegere
faţă de neputinţa omenească, să nu facem răul ca
să nu pătimim răul. Pentru că de obicei sunt oameni care se
angajează să facă răul unii faţă de alţii
şi ei suferă răul. Dacă-l porneşti pe cineva să
spună vorbe rele apoi auzi şi tu vorbe rele. Dacă-l
porneşti pe cineva să spună necuviinţe, şi tu te
împărtăşeşti de necuviinţele spuse de acela. Aşa
încât, din cât putem, să fim cu grijă să înmulţim binele,
să înmulţim bucuria, să înmulţim înţelegerea, să
înmulţim pacea dintre noi, scoţând din noi toate pornirile cele rele,
fiindu-ne ruşine când facem lucruri din acelea prin care se
înmulţeşte răul.
Prin urmare, iubiţi credincioşi, ca cinstitori ai
Sfântului Ilie, după rânduiala Bisericii, să dorim şi noi
să se împuţineze răul şi să se nimicească
răul din lumea aceasta. Să începem însă cu noi, să scoatem
răutatea din inima noastră şi să nu ne mulţumim numai
că nu mai avem răutate, ci să dorim să avem şi bunătate.
Avem trebuinţă şi de bunătate, nu numai de nerăutate.
Bineînţeles că cu asta se începe: cu nerăutatea.
Dumnezeu să ne ajute, prin rugăciunile Sf. Prooroc Ilie,
să aducem şi noi foc din cer, focul iubirii, focul Mântuitorului, în
viaţa noastră, în jurul nostru, ca să se bucure Domnul nostru
Iisus Hristos că suntem fiii lui adevăraţi, fii înmulţitori
de iubire şi nu de răutate.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu prin rugăciunile Maicii
Preacurate şi ale tuturor sfinţilor, să înmulţim binele,
pentru noi şi pentru alţii, şi atunci darul lui Dumnezeu va fi
cu noi, de acum şi până-n veac. Amin.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Amin.
Luni, 20 iulie 1998
Prea Cuvioase părinte
Stareţ, cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi
iubiţi credincioşi
M-am gândit că, dat fiind faptul că toţi
oamenii îşi doresc fericirea, cuvântul meu cel dintâi în această
împrejurare, la această întâlnire de rugăciune şi de muncă,
organizată aici la mănăstire, să fie: Despre Fericire. De
fapt n-am de gând să analizez cuvântul “fericire”, n-am de gând să
conduc pe cineva la a înţelege prin cuvinte ce înseamnă fericire, ci
voi vorbi mai multe despre calea care duce la fericire. Azi
dimineaţă, când am făcut cunoştinţă cu cei care
aţi venit aici, mi-am dat seama că de data aceasta mă
găsesc în faţa unor oameni cu pretenţii, deşi nu şi-au
arătat pretenţiile. Oamenii au pretenţii în sensul că unii
au terminat o facultate, au făcut cursurile de master, alţii sunt la
doctorat, alţii sunt la a doua facultate, şi mi-am zis: “Domnule,
oamenii aceştia, chiar dacă nu au pretenţii exprimate, au
pretenţii prin formarea lor”. Deci n-o să-mi fie foarte uşor
să stau în faţa unor oameni de cultură, unor oameni care au deja
cunoştinţe, care ştiu să întâmpine anumite afirmaţii,
oameni care doresc mult de la cei care le vorbesc, oameni care pot să
îşi spună cuvântul în legătură cu ceea ce li se spune,
pentru că altceva este să primeşti tot ce ţi se spune
pentru că nu ai cu ce să întâmpini ceea ce ţi se spune –
aşa cum se întâmplă, de pildă, când eşti copil, când
eşti elev, chiar când eşti student şi nu eşti încă
format, primeşti ceea ce ţi se spune. După ce ţi-ai format
o opinie, un punct de vedere, după ce ţi-ai acumulat anumite lucruri,
ai tras anumite concluzii, ceea ce ţi se spune întâmpini altfel decât omul
care nu are cu ce să întâmpine ceea ce i se comunică. Prin urmare,
aveţi dreptul să mă criticaţi, aveţi competenţa
să o faceţi, şi să dea Dumnezeu să n-aveţi ce
să replicaţi. Dar, în orice caz, fiecare poate să îşi
spună cuvântul în faţa cuvântul meu, aprobând sau dezaprobând, sau
dorind să completeze ceva, sau dorind ca eu să completez ceva. Sunt
lucruri care se întâmplă între oameni ca cei ce suntem acum, aici. Fiecare
dintre noi are o competenţă a lui: eu am competenţa de a vă
spune anumite lucruri, voi aveţi competenţa de a primi sau de a
respinge ceea ce vă spun eu. Sper să nu fie cazul de respingere.
Deci, iubiţi credincioşi, cuvântul îmi va fi
despre fericire. Să zicem, mai precis, despre calea care duce la fericire.
Ar putea întreba cineva, pe bună dreptate, în faţa acestei
exprimări, în faţa acestei teme: “Eu personal, merg pe calea
fericirii? Până unde am ajuns şi dacă am realizat ceva în
legătură cu aceasta?”. E o vorbă românească: “Te spune
faţa cum ţi-i viaţa”. Eu cred că sunt lucruri care se
exprimă şi fără cuvinte, şi chiar dacă ochii mei
sunt neexpresivi, spun unii că parcă s-au mutat
expresivităţile care nu se pot exprim prin ochi, în expresivitatea
feţei. Deci, s-ar putea înţelege din aceasta, că n-am stat pe
loc. Cât mai am ca să fiu fericit? Numai Dumnezeu ştie, Cel Care
dă fericirea. Eu personal consider că, dacă eşti
mulţumit cu ceea ce ai realizat, dacă eşti mulţumit cu ceea
ce ai, dacă te angajezi la mai mult numai pentru că ştii că
există şi mai mult, eşti deja fericit. Eşti fericit când
eşti împlinit. Şi eu am spus de mai multe ori şi în mai multe
locuri că mănăstirea este “locul împlinirilor”. Şi spun
că cine nu se împlineşte în condiţiile de mănăstire,
încă nu trăieşte cu toată existenţa lui în
mănăstire. Cineva care s-a întâlnit cu Domnul Hristos, cineva care
are conştiinţa că este purtător de Hristos, hristofor,
n-are ce să mai caute în afară de Hristos. Iar dacă nu-ţi
ajunge Hristos înseamnă că încă nu te-ai întâlnit cu Hristos,
şi cauţi împliniri în lucruri neesenţiale şi în lucruri care,
de fapt, nu sunt dătătoare de fericire. De ce? Pentru că tot
ceea ce este creat de om, chiar pentru împlinirea omului, în realitate nu-l
poate împlini pe om, pentru că nu te poate împlini ceva inferior ţie.
Dacă crezi un lucru, sigur că lucrul pe care îl crezi este mai prejos
de tine, şi atunci nu poţi fi mulţumit cu un lucru care n-are
rostul de a te împlini. Când, însă, ştii că fericirea vine de
undeva de sus, şi omul este fiinţa care priveşte în sus, nu
priveşte în jos – animalele privesc în jos, sunt create de Dumnezeu
să privească în jos, pentru că locul lor este pământul; om
în limba greacă se spune “antropos” şi antropos înseamnă “privitor
în sus” – deci omul nu poate să fie mulţumit privind în jos, că
nu este creat să fie privitor în jos. Ci omul este fiinţa care
priveşte în sus, e creat să privească în sus, adică mai
presus de el însuşi, chiar dacă într-un fel susul lui este, să
zicem aşa, în mijlocul lui, în mijlocul pieptului său acolo unde este
locul întâlnirii omului cu Dumnezeu, locul descoperirii lui Dumnezeu. Ca
privitori în sus, ştim că ne împlinim prin ceea ce dă Dumnezeu,
prin ceea ce ne dă Domnul Hristos, prin ceea ce ne dă Mântuitorului
nostru. Şi-atunci calea pe care mergem este calea de a ne întâlni cu
Domnul Hristos. Şi când ne întâlnim cu Domnul Hristos ajungem la una din
manifestările fericirii, şi anume la bucurie, pentru că Domnul
Hristos, după ce şi-a rostit Fericirile a zis: “Bucuraţi-vă
şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri”, şi cu alt prilej a zis: “Acestea vi le spun ca bucuria Mea
să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”(Ioan
15,11). Şi a zis Domnul Hristos: “Iarăşi mă veţi vedea
şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi”(Ioan 16,22). Iar ucenicii, când s-au întâlnit cu Domnul
Hristos, s-au bucurat, văzându-L după sfânta Sa Înviere. Bucuria face
parte din fericire, şi poate că este expresia fericirii, într-o
anumită latură a ei. Când te bucuri, nu te mai gândeşti la
altceva, mai presus de bucurie. Bucuria este fericirea ta.
Cuvântul meu din această seară ar putea fi
intitulat şi Urcuşul bucuriei, pentru că dacă avem în
vedere, în urmărirea căii care duce la fericire, dacă avem în
vedere Fericirile rostite de Domnul
nostru Iisus Hristos, ca să împlinim condiţiile fericirii, ajungem la
împlinirea îndemnului: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este în ceruri”, şi ajungem, de
fapt, la un chip al fericirii. Nu trebuie să citeşti mult din Sfânta
Evanghelie de la Matei până să te întâlneşti cu ceea ce numim
noi Fericirile, care sunt cuprinse în partea din Sfânta Evanghelie de la Matei
pe care o numim Predica de pe munte. Chiar cu aceasta şi începe adunarea
de învăţături pe care le prezintă Sfântul Evanghelist
Matei, aşa cum îi este lui obiceiul, să cumuleze mai multe lucruri de
acelaşi fel, laolaltă, cum e predica de pe munte din capitolele V, VI
şi VII din Evanghelia de la Matei, sau cum sunt pildele Mântuitorului în
legătură cu împărăţia Cerurilor care alcătuiesc
al treisprezecelea capitol din Sfânta Evanghelie de la Matei. La fel alte
învăţături cum sunt învăţăturile cuprinse în
Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolele X şi XI, despre care nu avem
siguranţa că au fost spuse deodată, dar ştim că
Sfântul Evanghelist are predilecţia aceasta de a aduna învăţături
mai multe, minuni mai multe, în legătură cu una sau alta din
învăţăturile Domnului Hristos, cu una sau alta din minunile
Mântuitorului, cu una sau alta din pildele Mântuitorului. Aşa este şi
cu ceea ce numim noi Fericirile Domnului. Că au fost spuse odată sau
că au fost spuse în mai multe împrejurări, nu ştiu; ceea ce
ştim noi este că în Sfânta Evanghelie de la Matei avem de nouă
ori cuvântul “fericiţi” spus de Domnul nostru Iisus Hristos. Unii dintre
cei care au avut în vedere Fericirile, dintre cei care fac exegeză
biblică, au zis că, de fapt, nu sunt nouă fericiri, ci sunt opt
fericiri, pentru că ultimele două fericiri formează o
singură fericire, şi cea de-a noua fericire, la drept vorbind, este
fără făgăduinţă, nu este ca celelalte prezentate
de Mântuitorul. În cazul acesta ar fi opt şi nu ar fi nouă. Asta-i o
chestiune, ca să zicem aşa, de studiu, de amănunt. Noi vom lua
în consideraţie cele nouă fericiri, pentru că Domnul Hristos a
spus de nouă ori “fericiţi”, sau cel puţin în Sfânta Evanghelie
de la Matei, acolo unde sunt prezentate Fericirile, sau unde-i prezentată
lista de fericire, avem cuvântul “fericiţi” spus de Domnul nostru Iisus
Hristos de nouă ori.
Şirul fericirilor din Sfânta Evanghelie de la Matei
începe cu: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este
împărăţia Cerurilor”(Matei 5, 3). Ştim că Domnul
Hristos a venit să întemeieze împărăţia Cerurilor, că
ne-a lăsat o rugăciune în care cerem să vină
împărăţia lui Dumnezeu, că a spus care sunt condiţiile
de intrare în împărăţia Cerurilor, condiţii pe care le
găsim citind cele patru Sfinte Evanghelii, în special Evangheliile numite
sinoptice, în care se vorbeşte, în mai multe locuri, despre
împărăţia Cerurilor sau despre împărăţia lui
Dumnezeu. Şi acest lucru avându-l în vedere, ştim care sunt
mijloacele prin care cineva poate ajunge, în împărăţia lui
Dumnezeu, sau mijloacele prin care împărăţia lui Dumnezeu se
manifestă în sufletul omului. Pentru că noi vorbim şi de o
intrare în împărăţia lui Dumnezeu şi vorbim şi despre
o venire a împărăţiei lui Dumnezeu în om, şi de o
împărăţie pe care o aşteptăm, şi de o
împărăţie pe care o primim. “Vie împărăţia Ta”
este o cerere, o dorinţă, în care ne exprimăm dorul nostru
după împărăţia lui Dumnezeu. Cine cere un lucru
înseamnă că încă nu-l are. Când îl ai nu-l mai ceri. Când ai
conştiinţa că împărăţia lui Dumnezeu a venit în
tine, poţi să nu mai ceri împărăţia lui Dumnezeu, sau
dacă ceri împărăţia lui Dumnezeu, ceri să vină
împărăţia lui Dumnezeu cu mai multă putere, să fie o
realitate copleşitoare, o realitate mai puternică, mai
simţită. Cererea aceasta “Vie împărăţia Ta” este o
cerere pe care nu ne dăm seama că Domnul Hristos o împlineşte,
de fapt, la fiecare Sfântă Liturghie, care este împărăţia
lui Dumnezeu între noi, împărăţia lui Dumnezeu cu noi,
împărăţia lui Dumnezeu desfăşurată împreună
cu noi, în faţa noastră, pentru că Sfânta Liturghie începe cu
cuvintele: “Binecuvântată este împărăţia Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”. Ceea ce ne rămâne nouă este disponibilitatea
noastră pentru împărăţia lui Dumnezeu, care obiectiv este
în mijlocul nostru, şi chiar înlăuntrul nostru. Au întrebat
odată pe Domnul Hristos nişte farisei: “Când vine
împărăţia lui Dumnezeu?” şi Domnul Hristos a spus: “Împărăţia
lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”(Luca 17, 20). Deci, cea dintâi
fericire este: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este
împărăţia Cerurilor”. Vrea cineva să aibă
împărăţia Cerurilor? Vrea cineva să fie în
împărăţia Cerurilor? Vrea cineva să poarte
împărăţia Cerurilor cu sine însuşi? Trebuie să fie
sărac cu duhul. Ce înseamnă sărac cu duhul? Înseamnă
să fie un om smerit, să fie un om nemulţumit de cât a realizat,
să fie un om angajat pentru mai mult şi pentru mai bine, să fie
un om care se deschide tot mai mult pentru ceea ce dă Dumnezeu. În Sfânta
Evanghelie de la Ioan este scris că “Dumnezeu nu dă Duhul cu
măsură” (Ioan 3, 34), asta înseamnă că Dumnezeu
revarsă Duhul său cum revarsă aerul, şi fiecare îşi ia
cât poate el să cuprindă în sine.
Numai Dumnezeu ştie cine are mai multă
aderenţă la împărăţia lui Dumnezeu, şi câte
daruri trebuie să aibă omul, pentru că Sfântul Apostol Pavel
scriind corintenilor, le spune că darurile extraordinare pe care le
dă Duhul Sfânt – harismele – le primesc oamenii, le primesc aşa cum
vrea Dumnezeu să le primească, aşa cum le dă Dumnezeu,
că nu toate harismele le are acelaşi om, ci harismele sunt darurile
lui Dumnezeu date în Biserică. De ce? Pentru că oamenii în
Biserică se completează unii pe alţii: unul are darul învăţăturii,
altul are darul prezicerii, altul are darul facerii de minuni, altul are darul
vindecărilor şi aşa mai departe. Nu toate darurile sunt la
acelaşi om, chiar dacă Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură.
Noi de fapt nici nu trebuie să căutăm unul sau altul din
darurile lui Dumnezeu, ci trebuie să ne facem disponibile pentru Dumnezeu,
şi Dumnezeu ne dă nouă, fiecăruia, ce ştie El că
e necesar pentru noi, şi ce ştie El că e necesar pentru cei din
jurul nostru, pe care Dumnezeu i-a pus în faţa noastră, i-a pus în
atenţia noastră, ca să îi putem folosi.
Deci, săraci cu duhul sunt aceia care vor tot mai mult
şi tot mai bine, tot mai corect, oameni care sunt deschişi pentru
mântuire, pentru desăvârşire, pentru îndumnezeire. Oamenii aceia care
nu sunt mulţumiţi cu cât au făcut şi vor să realizeze
mai mult, pentru Dumnezeu şi nu pentru ei. Nu pentru a fi puşi ei în
atenţia altora, ci pentru a fi pus Dumnezeu prin ei în atenţia
altora. aceştia ajung în împărăţia Cerurilor, ajung să
aibă împărăţia Cerurilor în ei. Ce înseamnă asta?
Ajung să Îl aibă în prim planul vieţii lor pe Dumnezeu, pe
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om
şi prin care ajungem în legătură cu Dumnezeu Tatăl şi
în legătură cu Dumnezeu Duhul Sfânt.
Îi fericeşte apoi Domnul Hristos pe cei ce plâng, nu
pentru că plâng, ci pentru că nu rămân în plâns, ci ajung
să aibă mângâiere. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi
că le va trimite, după înălţarea Lui la cer, un alt
Mângâietor, Care să fie întotdeauna cu ei. Şi acesta este Duhul
Sfânt. Am citit undeva că cuvântul “paracletos” de fapt nu înseamnă
Mângâietor, ci înseamnă Mijlocitor, înseamnă un fel de avocat,
însă în realitate, în traducerile noastre româneşti, peste tot unde e
vorba de Duhul Sfânt care lucrează în sufletele credincioşilor, este
tradus cuvântul “paracletos” ca Mângâietor. Deci se vor mângâia cei ce plâng,
pentru că nu vor rămâne în plâns, adică Domnul Hristos de fapt
nu este pentru o viaţă în care plânsul apare ca ceva esenţial.
Când a mers spre Emaus, cu cei doi călători, i-a întrebat: “De ce
sunteţi trişti?”(Cf. Luca 24, 17). Domnul Hristos nu vrea ca omul
să fie trist, ci vrea ca omul să fie bucuros, şi lucrul acesta
îl înţelegem din faptul că cei doi care au mers spre Emaus, vorbind
cu Domnul Hristos, au început să aibă în suflet o bucurie pe care
şi-au şi exprimat-o, că le ardea inima în ei când le vorbea
Domnul Hristos pe cale (cf. Luca 24, 32). Deci, Domnul Hristos vrea ca să
le dea oamenilor fericirea şi le spune celor ce plâng, indiferent care-i
motivul pentru care plâng, că nu vor rămâne în plâns, ci se vor
mângâia. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre două feluri de lacrimi:
lacrimi de pocăinţă şi lacrimi de bucurie. “Lacrimile, zice
el, sunt puse între minte şi trup, ca semn în trup despre aşezarea
minţii”. E foarte frumos. Deci “Lacrimile sunt puse între minte şi
trup, ca semn în trup despre aşezarea minţii”. De obicei, oamenii
plâng când au ceva nemulţumiri. Există şi un plâns
făcător de bucurie, de care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul.
Pe noi nu ne interesează atât lacrimile cât ne interesează aşezarea
sufletească izvorâtoare de lacrimi. Se vor mângâia cei ce plâng, cei care
plâng pentru pierderi în lumea aceasta, pentru pagube, şi aceia, în
măsura în care se întâlnesc cu Domnul Hristos, ajung la mângâiere, pentru
că ajung să ştie că nu sunt esenţiale lucrurile acelea
pentru care plâng şi încetează din plâns. Se simt mângâiaţi
aceia care, întristaţi fiind pentru păcate, ajung la iertare, de
exemplu fiul risipitor. Despre fiul risipitor nu se spune că a plâns când
s-a întors la tatăl său, ci numai că şi-a recunoscut vina
şi că tatăl său i-a dat prilej de bucurie. Şi nu a zis
că trebuie să plângă ca să-şi dovedească
aşezarea de vinovat. Ci sigur că fiul risipitor, întors la tatăl,
a intrat în şuvoiul de bucurie pe care l-a creat tatăl şi care
nu trebuia să fie umbrit de vreo nemulţumire.
“Fericiţi sunt cei blânzi, că aceia vor
moşteni pământul”. Blândeţea este o virtute, o virtute care se
opune mâniei. În alcătuirea fiinţei umane există şi o
pornire de mânie, capacitatea omului de a se mânia şi aceasta spun
părinţii cei duhovniceşti că e pusă ca să
stăm împotriva răului, împotriva păcatului, şi că nu
trebuie să ne mâniem pe oameni, ci să ne mâniem pe lipsa noastră
de angajare într-o viaţă în care răul să nu mai existe. De
fapt, Sfântul Ioan Casian, care a scris “Cuvântul despre cele opt gânduri ale
răutăţii” şi vorbeşte şi de mânie, zice că
de fapt noi nu ar trebui să ne mâniem, pentru că dacă pui pe
ochi foiţă de aur sau foiţă de plumb tot nu vezi. Mânia
întunecă mintea. Şi ca să nu ajungem la întunecare de minte, e
bine să nu ne mâniem, să avem blândeţe, iar Domnul Hristos a
spus: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre”(Matei
11, 29). Nu le făgăduieşte odihnă celor mânioşi, ci le
făgăduieşte odihnă celor blânzi, iar pe El se prezintă
ca “blând şi smerit cu inima” şi îi îndeamnă pe
ascultătorii Săi să fie şi ei blânzi şi smeriţi
cu inima. Deci nu numai la suprafaţă, ci în
conştiinţă, în adâncurile conştiinţei, să fie
blânzi şi smeriţi cu inima. Îmi aduc aminte iarăşi de un
cuvânt al Sfântului Isaac Sirul. Sfântul Isaac Sirul zice că atâta vreme
cât ceri un lucru, nu-l ai, atâta vreme cât îl cauţi, nu-l ai. Deci, un om
mânios nu are blândeţe, şi dacă vrea să aibă
blândeţe trebuie să caute blândeţea şi să o
dorească, să o urmărească, şi dacă ajunge să
o aibă atunci n-o mai caută, pentru că, în mod firesc,
acţionează pe baza blândeţii. Sfântul Ioan Scărarul spune,
parafrazând cumva cuvintele Domnului, şi interpretând că a zis
Domnul: “Învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din
carte, ci de la Mine, de la lucrarea Mea cea din voi, că blând sunt
şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre”.
Când ajungem să avem blândeţe şi smerenie ne asemănăm
cu Domnul Hristos, cel blând şi smerit – şi noi trebuie să
purtăm în noi chipul Domnului Hristos – şi atunci avem odihnă.
Iar odihna este dovada că suntem mai presus de lumea aceasta, deci
moştenim pământul, pământul rămânând undeva departe de noi,
pentru că noi suntem deasupra lui, suntem în regiunea cerului.
“Fericiţi sunt cei flămânzi şi
însetoşaţi de dreptate, că aceia se vor sătura”. Împărăţia
lui Dumnezeu fiind locul împlinirilor, fiind condiţia împlinirilor, cei
care au o râvnă pentru dreptate, pentru faptul de a fi drepţi -
că asta înseamnă dreptate; ştiţi cuvântul pe care l-a spus
Domnul Hristos la botezul său când Sfântul Ioan Botezătorul zicea: “Eu
am trebuinţă să mă botez şi Tu vii la mine?”(Matei 3,
14). Domnul Hristos a zis: “Lasă acum, că ni se cuvine nouă
să împlinim toată dreptatea”(Matei 3, 15). Adică dacă vrem
să fim drepţi, trebuie să împlinim totul, “să împlinim
toată dreptatea”, fără ştirbiri, fără
reţinere, fără rezervă. Să împlinim “toată
dreptatea”! Deci cineva care este însetat de a fi drept, doritor de a fi drept,
căutător de a avea starea de dreptate, acela se satură în
împărăţia lui Dumnezeu de dreptate, pentru că
împărăţia lui Dumnezeu este şi împărăţia
dreptăţii, împărăţia celor drepţi. Noi cerem
pentru cei care trec din lumea aceasta să fie odihniţi cu
drepţii şi cu sfinţii. Cerem pentru ei împărăţia
lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu şi împărăţia Cerurilor,
pentru că acolo este împlinirea şi acolo este dreptatea.
Mai este o fericire care priveşte dreptatea, cea de a
opta fericire, şi anume: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,
că a acelora este împărăţia Cerurilor”. Adică, cei
care sunt statornici întru dreptate, în acţiunea de a avea starea de
drepţi, aceia ajung în împărăţia lui Dumnezeu pentru
că au condiţia de a simţi prezenţa
Împărăţiei lui Dumnezeu, care este împărăţia
drepţilor, nu împărăţia păcătoşilor.
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Milă de la Dumnezeu primesc aceia care şi ei sunt milostivi, şi
ei sunt binevoitori, şi ei sunt revărsători, învăluitori,
odihnitori de oameni, pentru că milostenia nu trebuie înţeleasă
numai că dai ceva din ceea ce îţi prisoseşte, ci dai ceva din
tine, din inima ta. Sfântul Isaac Sirul zice că “atunci când faci un dar
cuiva, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul pe care îl dai”,
adică să nu-l înfricoşezi pe omul căruia îi dai ceva, ci
veselia feţei tale să fie mai mare decât dorul, să-i dai ceva
din tine, din inima ta, să te dăruieşti pe tine însuţi, în
darul pe care-l oferi. Şi aceia vor primi milă de la Dumnezeu, mila
pe care noi o cerem mereu când zicem: “Doamne miluieşte, Doamne
miluieşte” şi care e de fapt izvorâtă din conştiinţa
noastră că avem trebuinţă de mila lui Dumnezeu. Ca să
avem mila lui Dumnezeu trebuie să fim şi noi asemănători cu
Dumnezeu cel milostiv şi, cât putem, cât ne lasă inima, cât ne lasă
puterile, aşezarea sufletească, să fim binevoitori, să fim
înţelegători, să fim iertători, toate acestea ţinând
de milă. Cu vremea s-au făcut nişte aprecieri de
performanţă a milostivirii. De exemplu, cine citeşte scrierile
Sfântului Isaac Sirul găseşte acolo nişte cuvinte care
arată că inima milostivă o are acela care e binevoitor,
iertător, iubitor faţă de toată făptura, chiar
faţă de duşmanii adevărului, chiar faţă de animale,
chiar faţă de târâtoare, chiar faţă de vrăjmaşii
lui Dumnezeu, de diavoli şi faţă de toată lumea are primire
în suflet şi suspină pentru împlinirea făpturilor, pentru binele
făpturilor lui Dumnezeu. Bineînţeles că la aşa ceva ajung
puţini şi numai Dumnezeu ştie cine ajunge. Noi, de fapt, trebuie
să fim deschişi pentru mai mult şi mai bine, dar până unde
ajungem nu se ştie, nu ştim nici noi şi nu ştiu nici
alţii. Dar nu trebuie să ne facem probleme dacă nu am ajuns la
măsuri de felul acesta, pentru că Dumnezeu primeşte pe om
aşa cum este el, dacă are intenţii bune, şi Dumnezeu nu a
fixat un barem oarecare, să zică: “De aici încolo se intră în
împărăţia lui Dumnezeu şi până aici nu eşti în
împărăţia lui Dumnezeu, nu există posibilitatea să
intri în împărăţia lui Dumnezeu”. Există însă,
totuşi, nişte ziceri în Scriptură, la Sfântul Apostol Pavel, în
Epistola I către Corinteni, capitolul şase, versetele
nouă-unsprezece, unde se spune că anumite categorii de oameni nu
intră în împărăţia lui Dumnezeu. E sigur că nu
intră în împărăţia lui Dumnezeu: desfrânaţii – în
orice chip ar face desfrânările, iubitorii de avere, cei răi de
gură, cei beţivi, lacomii nu intră în împărăţia
lui Dumnezeu. E sigur lucru acesta, dar nu se spune nicăieri câtă
curăţire sufletească trebuie să aibă cineva, de unde
începe capacitatea omului de a se încadra în împărăţia lui
Dumnezeu, ca să zicem că de acolo începe. De pildă, nu numai
acolo se intră în împărăţia lui Dumnezeu de unde Sfântul
Isaac Sirul zice că e inima milostivă. Să ne gândim la aceea
că, în firea omenească, fiinţa cea mai capabilă de bine,
când nu este denaturalizată, bineînţeles, este mama. Numai că
şi mama este mamă numai faţă de copii ei, nu este mamă
faţă de toţi oamenii. Deci, capacitatea binevoitoare a mamei e
restrânsă ca lărgime, dar e profundă ca adâncime. Şi la
aceasta ar trebuie să ajungă cineva, creştin fiind, şi ar
trebui să şi depăşească situaţia de mamă,
însă nu ştiu cine poate zice că a ajuns măcar la
măsura de mamă. Numai mamele ajung la măsura de mamă.
Ceilalţi oameni nu au capacitatea aceasta de a fi în situaţia de
mamă. Pe mine m-a impresionat foarte mult o situaţie din viaţa
mea, Dumnezeu să o odihnească pe mama, când şi-a manifestat
inima de mamă. A venit la noi la mănăstire, şi la noi la
mănăstire a fost o - hai să-i zicem pe nume – rebeliune. Asta a
fost în 1954. Şi s-au manifestat nişte patimi care se vroiau în
slujba lui Dumnezeu, dar bineînţeles că n-au fost în slujba lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi apărat prin mijloace
omeneşti: prin răzvrătire, prin mânie. Şi mama, Dumnezeu
să o odihnească, s-a nimerit chiar atunci la noi. Şi-a
văzut situaţia asta nefirească. Şi-a zis către mine: “Apoi,
dacă n-oi mai putea rămânea aici, să vii acasă, că
doar tu ai unde veni!” Ei! Ce om străin, ce om, în afară de mama, ar
fi putut zice vorba asta: “Apoi, dacă nu vei mai putea rămânea aici,
să vii acasă, că doar tu ai unde veni!” Aşa ceva a vrut
Domnul Hristos să pună în evidenţă când a zis, către
Ierusalimul răzvrătit: “Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe
prooroci. De câte ori am vrut să adun pe fii tăi, cum adună
găina puii săi sub aripi, dar n-aţi vrut. De aceea iată vi
se lasă casa pustie, iar pe Mine nu Mă veţi mai vedea decât
atunci când veţi zice: «Binecuvântat este cel ce vine întru numele
Domnului»“(Matei 23, 39). Deci, atunci când veţi fi convertiţi.
Domnul Hristos are faţă de noi şi inimă de mamă,
şi inimă de tată, are şi inimă de prieten, şi
inimă de frate, are tot ce trebuie să aibă omul mântuit, omul
aproape de Dumnezeu.
Mai departe, fericeşte Domnul Hristos pe cei
curaţi cu inima. Aşa de multe ori uităm lucrul acesta, că
zice Domnul Hristos: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor
vedea pe Dumnezeu”.
Iubiţi credincioşi, e un lucru pe care n-ar trebui
să-l uităm niciodată. Cei mai mulţi dintre noi
căutăm să facem studii, nu mă gândesc la cei care fac
studii laice, studii de teologie, de pildă. Să ştie anumite
lucruri care li se cer, ca să aibă o teză de doctorat, ca
să aibă titlul de doctor în teologie. N-am nimic împotrivă, dar
să ştiţi că pe Dumnezeu nu-L găsim prin studiu. Sunt
atâţia care au făcut studii şi totuşi nu sunt aproape de
Dumnezeu. În privinţa aceasta, îmi aduc aminte că am fost odată
la părintele Arsenie, la Bucureşti. Cu părintele Arsenie Boca eu
m-am întâlnit de două ori, am avut două convorbiri esenţiale,
între care cea de-a doua a cuprins şi afirmaţia părintelui
că: “Teologie pot face şi necredincioşii”, pot să aibă
cunoştinţe teologice şi necredincioşii. Aveam un cunoscut
care ştia multă teologie, nu era teolog, şi soacra lui zicea
despre el: “Ştie, dar nu crede!” E una să ştii şi alta
să crezi. Părintele Arsenie zicea că: “Cea mai lungă cale e
calea care duce de la urechi la inimă”. Asta înseamnă calea care duce
de la informaţie la convingere. Domnul Hristos ne spune altceva decât
să facem studii. Ne spune să fim curaţi cu inima: “Fericiţi
cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Condiţia
cunoaşterii lui Dumnezeu este curăţia sufletului, nu informarea
teologică.
Iubiţi credincioşi, curăţia inimii e
condiţia întâlnirii cu Domnul Hristos. Cineva care n-are inimă
curată Îl poate critica şi pe Domnul Hristos. Au făcut asta
fariseii şi cărturarii, care de pildă au zis: “Acesta
huleşte: cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?”(Marcu
2, 7) sau au zis: “Noi avem o lege şi după legea noastră trebuie
să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”(Ioan
19, 7). De ce au spus asta? Pentru că n-au cunoscut pe “Domnul slavei”,
cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, că “dacă
ar fi cunoscut înţelepciunea lui Dumnezeu nu ar fi răstignit pe
Domnul slavei”(I Cor 2, 8). Cei curaţi cu inima însă, care au
inimă de copil - cum zice Sfântul Isaac Sirul: “Casa credinţei este
mintea curată şi inima de copil” -, cine are această stare se
poate bucura de prezenţa Domnului Hristos, Îl întâlneşte pe Domnul
Hristos în cuvintele Sale, când citeşte Evanghelia, Îl întâlneşte pe
Domnul Hristos în Sfintele Taine, când se împărtăşeşte cu
trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
împărtăşirea nu e o faptă care după aceea aduce
indiferenţa, ci ne aduce angajare în legătură cu Domnul Hristos;
Îl întâlneşte pe Domnul Hristos în rugăciune, nu se roagă în
gol, nu se roagă spunând cuvinte pe care le spune şi cu greu, şi
de multe ori se şi plictiseşte şi i se pare că se
roagă mult. Ci unul care s-a întâlnit cu Domnul Hristos cu adevărat,
acela vrea ca să rămână cu Domnul Hristos şi zice ca
Sfântul Apostol Petru: “Doamne, bine ne este nouă aici. Să
rămânem aici. Să fac trei colibe – pe muntele Taborului”(cf. Matei
17, 4). Nu a zis că este cam mult, că stăm cam de mult aici. De
ce? Pentru că simte ceva din darul lui Dumnezeu, se simte în prezenţa
lui Dumnezeu. Când a zis Domnul Hristos către ucenici: “Voi nu
plecaţi?” – că au plecat unii, n-au înţeles cuvintele spuse de
Domnul Hristos, erau prea înalte, prea profunde faţă de ceea ce puteau
ei cuprinde, şi s-au depărtat de Domnul Hristos – atunci Domnul
Hristos i-a întrebat pe ucenicii lui, cei rămaşi lângă el, pe
cei doisprezece: “Voi nu plecaţi? Voi nu vă duceţi?”(Ioan 6,
67).
Şi Marta şi Maria întâlnindu-se cu Domnul Hristos
aveau conştiinţa că unde-i Domnul Hristos acolo-i tot binele,
acolo-i lucrare sfânta, lucrare deosebită. Bineînţeles că noi
trebuie să fim reali şi să vedem lucrurile cum sunt ele
adică degeaba vrem noi să fie altfel. Noi suntem la măsurile la
care suntem şi aşteptăm mila lui Dumnezeu şi dacă n-o
primim în înţelesul acesta de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea aceasta
sperăm să o primim în veşnicie. Oricum Dumnezeu trebuie să
se descopere omului şi se descoperă omului la măsurile
capacităţii omului de a-L înţelege pe Domnul Hristos. La
măsura curăţiei inimii. Domnul Hristos poate fi văzut în
înţelesul că avem conştiinţa că nu poate fi
văzut. Cea mai adevărată cunoştinţă de Dumnezeu
este cunoştinţa că Dumnezeu nu poate fi văzut, nu poate fi
cuprins în limitele omului. Ci Dumnezeu este mai presus de ceea ce poate omul
cugeta şi spune. Este mai presus, este negrăit, este infinit. Asta-i
adevărata vedere a lui Dumnezeu, conştiinţa că nu-L
poţi vedea pe Dumnezeu, că Dumnezeu e mai presus de ceea ce poate
omul cuprinde. Dar asta nu ţi-o dă decât curăţia inimii.
“Fericiţi sunt făcătorii de pace că
aceia fii lui Dumnezeu se vor chema”. Domnul Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu a
căutat să împace, să adune cele risipite, să împace.
Şi a făcut lucrul acesta, şi-l face pe mai departe chiar
dacă citim în Sfânta Evanghelie că a zis Domnul Hristos că nu a
venit să aducă pace ci sabie. De fapt nu cu scopul acesta a venit, ci
venirea Lui a adus sabie între oameni şi s-au certat oamenii din pricina
necredinţei, sau din pricină că unii credeau şi alţii
nu credeau. Făcătorii de pace, cei care caută să
înmulţească binele, să niveleze asperităţile dintre
oameni în măsura în care pot realiza lucrul acesta, fac lucru
asemănător cu cel realizat cu Fiul lui Dumnezeu şi atunci
şi ei fii lui Dumnezeu se vor chema.
Apoi venim la cuvintele “fericiţi sunt cei
prigoniţi pentru dreptate” pe care le-am pomenit înainte. Şi apoi
ultima zicere cu fericiri este: “fericiţi veţi fi când vă vor
batjocori pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, minţind, şi asta, pentru mine”, din
pricina Mea, adică pentru că sunteţi ai mei oamenii vă vor
desconsidera, oamenii vă vor batjocori, oamenii vă vor prigoni iar
dacă voi sunteţi statornici în legătura cu Mine sunteţi
fericiţi. Şi apoi a adăugat: “Bucuraţi-vă şi
vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”.
Iubiţi credincioşi, acestea sunt fericirile
rostite de Domnul, aşa cum le găsim în Evanghelia de la Matei,
şi care ne arată că condiţiile fericirii sunt: să fii
nemulţumit cu ceea ce ai realizat, să nu te opreşti
niciodată în drumul înaintării; să urmăreşti
mângâierea pe care o dă Domnul Hristos dacă eşti în întristare,
să nu rămâi în întristare; după aceea să fii blând,
neapărat blând şi nu mânios; să fii doritor de situaţia de
a fi drept; să fii milostiv; să fii curat cu inima, curat, să
ajungi la curăţia inimii în aşa fel încât să nu mai fie în
tine întunecări care să schimonosească chipul lui Dumnezeu în
tine şi să schimonosească chipul Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care nu se poate reflecta într-un suflet întinat; apoi să fii
făcător de pace, doritor de pace, să nu aduci răutate;
statornic întru dreptate şi atunci când eşti ocărât şi
prigonit şi batjocorit pentru că aparţi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Acestea ar fi condiţiile fericirii. Să ştiţi
că noi acestea toate trebuie să le împlinim. Adică nu aşa
că eu dacă sunt sărac cu duhul sigur că ajung în
împărăţia cerurilor că la asta trebuie să adăugăm
şi blândeţea, şi la asta trebuie să adăugăm
şi milostenia, şi la asta trebuie să adăugăm şi
curăţia inimii, şi la asta trebuie să adăugăm
şi dorinţa de a face pace şi statornicia în bine câtă o
avem. Toate acestea trebuia să le împlinim. Deci, noi creştinii
trebuie să împlinim toate poruncile, nu aşa că împlinesc una
şi celelalte le las că mi-ajunge una. Nu se poate. Totdeauna trebuie
să urmăreşti deplinătatea. “Lasă acum că ni se
cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”.
Iubiţi credincioşi, mai sunt şi alte
fericiri. Eu voi mai aminti câteva din Noul Testament care sunt presărate
pe ici pe dincolo în cuprinsul Sfintei Evanghelii. Şi anume: a zecea
fericire este fericirea rostită de Domnul Hristos în faţa Sfântului
Apostol Toma: “Căci mai văzut Tomo ai crezut, fericiţi sunt cei
ce n-au văzut şi au crezut”
(Ioan 20,29). Fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut” ar
zice unii că e a zecea fericire după cele nouă. Eu aş zice
că am putea să o punem chiar ca prima fericire pentru că cine
are credinţă le poate avea şi pe celelalte şi cine n-are
credinţă nu este fericit pentru că nu crede, acela nu poate
ajunge în viaţă … Dar, hai să zicem aşa cum zic şi
alţii, e a zecea fericire. Acum nu mai ştiu cum să le număr
pe celelalte că de celelalte nu a mai zis nimeni că e a unsprezecea,
a douăsprezecea. Le voi spune aşa de-a valma toate care îmi vin.
Sfântul Apostol Petru l-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu. Când Domnul Hristos i-a întrebat pe ucenici: “Voi cine ziceţi
că sunt?”, Sfântul Apostol Petru a zis: “Tu eşti Hristos …”, iar
Domnul Hristos a întâmpinat această afirmaţie a Sfântului Apostol
Petru cu cuvintele: “Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup
şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta ci Tatăl Meu Cel din
ceruri”. Asta înseamnă că fericiţi sunt cei care au
cunoştinţe de Dumnezeu, cei ce se bucură de descoperirea lui
Dumnezeu. Când îţi descoperă Dumnezeu ceva eşti fericit. Să
ştiţi că sunt mulţi oameni care-i încurcă pe
alţii şi care spun lucruri care nu se potrivesc cu ceea ce spune
Dumnezeu, cu ceea ce ştim noi din Evanghelie. Dumnezeu e Tatăl
nostru, Dumnezeu e fratele nostru, Dumnezeu e Mântuitorul nostru, Dumnezeu ne
iubeşte, Dumnezeu ne primeşte. Lucrurile acestea prea puţin se
pun în evidenţă. Cei mai mulţi pun în evidenţă faptul
că Dumnezeu ne pedepseşte, că Dumnezeu ne trimite în iad şi
aşa mai departe. Nu este aşa iubiţi credincioşi! Dumnnzeu
nu a creat iadul. Nicăieri în Scriptură nu se spune că Dumnezeu
a creat iadul, şi că e făcut omul pentru draci şi pentru
iad. Şi apoi dacă e aşa cum zicem noi că dracii îi
chinuiesc pe oameni în iad înseamnă că dracii sunt mai presus de om
dacă ei au puterea să-i chinuiască pe oameni. Ori nu este
aşa. Trebuie să sufere. Dacă suferă omul trebuie să
sufere şi dracii. Şi suferă fiecare la măsurile lui pentru că
fiecare dintre cei care ajung în iad îşi crează el însuşi iadul.
Nu-l crează Dumnezeu, ci omul singur îşi crează iadul lui
şi se chinuie în iadul pe care şi l-a creat lui. Sunt atâţia
oameni zbuciumaţi, sunt atâţia oameni nemulţumiţi, sunt
atâţia oameni care îşi trăiesc în aşa fel o parte din
viaţă în aşa fel încât să şi-o facă
insuportabilă pe cealaltă parte de viaţă. Aceia ajung în
iad înainte de iad. Noi trebuie să Îl avem în vedere pe Dumnezeu aşa
cum ni-L prezintă Domnul Iisus ca Tatăl nostru, mai bun decât
părinţii noştri cei pământeşti …aveam încredere …,
ştiam că mă ajută, ştiam că se interesează
de mine, aşa ca un Tată. Lucrurile acestea noi trebuie să le
avem în vedere. Şi acum ştim că Domnul Hristos este cel care ne
iubeşte şi ne mântuieşte.
Marţi, 21 iulie 1998
“Cel ce nu crede în Mine va rămâne în păcat”
Prea Cuvioase Părinte Stareţ, cinstiţi
părinţi, iubiţi fraţi, iubiţi credincioşi,
Pentru astăzi,
am socotit că este bine să stăruim puţin cu gândul asupra
temei: “În faţa Mântuitorului nostru”. Va fi vorba despre felul cum ne
raportăm noi la Domnul nostru Iisus Hristos, despre legătura
noastră cu Domnul Hristos ca Mântuitor al nostru.
Am putea începe cu o
chemare, care ni se face la sfintele slujbe, şi anume, să ne
închinăm Mântuitorului: “Veniţi să ne închinăm Împăratului
nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să
cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu. Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul
şi Dumnezeul nostru”. E o chemare pe care o auzim de obicei când începem
să citim psalmii. Chemarea aceasta o spunem şi când citim psalmii,
deci când nu avem oameni în jurul nostru pe care să-i chemăm,
totuşi zicem aşa: “Veniţi să ne închinăm
Împăratului nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi
să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu. Veniţi
să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos
Împăratul şi Dumnezeul nostru”. Şi asta o zicem către noi.
Şi părinţii cei duhovniceşti spun că e vorba de
supunerea tuturor gândurilor în faţa măreţiei Domnului nostru
Iisus Hristos. La Sfânta Liturghie de asemenea zicem: “ Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la Hristos”, şi adăugăm
– apoi vorbim cu Domnul Hristos – “mântuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu
Cel ce ai înviat din morţi sau Cel ce eşti minunat întru sfinţi
– pe noi cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!”. Prin aceasta se
stabileşte un raport între noi, credincioşii, şi Domnul Hristos
pe care Îl avem în faţă, Îl avem în conştiinţa
noastră, ne ştim în faţa Mântuitorului.
De fapt oamenii au
gândit despre Mântuitorul de la început că este Mântuitor. “Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire”
mărturisim în Simbolul Credinţei. Cei de demult, când
creştinismul era prigonit şi creştinii erau prigoniţi,
aveau o parolă, un semn de recunoaştere între ei. Şi anume,
semnul de cunoaştere al creştinilor era peştele. Dacă se
întâlneau doi oameni, şi unul dintre ei era creştin şi
celălalt nu era, cel care era creştin schiţa un semn de
peşte, o formă de peşte şi cel care nu era creştin nu
ştia despre ce este vorba, - nici nu-şi dădea seama, nici nu
băga de seamă -, pe când
dacă era creştin se prindea dintr-odată şi ştia că are în
faţă un creştin. De ce s-a ales peştele ca parolă, ca
semn distinctiv al creştinilor? Pentru că în limba greacă
cuvântul peşte se exprimă prin cuvântul IHTIS. Se compune acest
cuvânt din iniţialele unei mărturisiri creştine, şi anume:
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. IHTIS – I de la Iisus, H de la
Hristos, T de la Theou (Dumnezeu), I de la Ios (fiu, grecii spun al Lui
Dumnezeu Fiu pentru că aşa e topica grecească) şi S de la
Sotir (Mântuitor). În felul acesta, cineva care schiţa un semn de
peşte făcea şi mărturisirea că el crede că Iisus
Hristos, Cel care a trăit cândva în Palestina şi a fost socotit
locuitor în Nazaret, Iisus Hristos din Nazaret, nu este un om de rând, ci este
Fiul lui Dumnezeu. Bineînţeles nu era o lămurire deplină a ceea
ce înseamnă Fiul lui Dumnezeu pentru că Fiul lui Dumnezeu nu
înseamnă numai Fiul lui Dumnezeu de o fiinţă cu Dumnezeu
Tatăl, ci înseamnă şi unul dintre fii lui Dumnezeu, adică oamenii
plăcuţi lui Dumnezeu.
Cu gândurile acestea
s-a început creştinismul, cu gândurile acestea au străbătut
oamenii creştini prin istoria Bisericii şi s-a ajuns până la
noi: că Iisus este Hristos. De ce? Pentru că deşi sunt
alăturate aceste două cuvinte: Iisus Hristos, încât de obicei,
oamenii cred că e vorba de un
nume, sau de două nume, în realitate nu este vorba de două nume, ci e
vorba de un nume lângă care se adaugă o calitate. Numele
Mântuitorului este Iisus. De obicei se asociază cu numele de Iisus
cuvântul Hristos, care înseamnă Unsul. Iisus înseamnă Mântuitorul. Dreptul
Iosif, când era neliniştit constatând că Fecioara pe care a luat-o în
grija lui şi pe care avea să o ocrotească şi căreia
urma să-i fie soţ este însărcinată, a fost vestit de înger
că Cel care urma să se nască din ea este Iisus, Mântuitorul
lumii. Noi nu trebuie să ne speriem de lucrurile acestea. Ci trebuie
să le spunem pe nume. Realitatea este că dreptul Iosif a luat pe Prea
Sfânta Fecioară Maria ca Sfânta Fecioară Maria să aibă o
familie, să facă parte dintr-o familie, să se ştie că
are un soţ, ca să fie ocrotită şi ca să se ştie
de către cei care nu ştiau ce trebuia să ştie, că Fiul
care S-a născut din Sfânta Fecioară Maria era de fapt fiul lui Iosif.
Se găsesc de multe ori în Evanghelie cuvinte în care, contemporanii
Domnului Hristos se raportează la Mântuitorul nu că este Mântuitor ci spunând că este fiul lui
Iosif: “Noi ştim pe acesta care este fiul lui Iosif. Cum poate acesta
să ne dea trupul Său să-l mâncăm? (Ioan 6,42,52). El zice
că a venit din cer şi noi ştim că este fiul lui Iosif. Cum
se poate aşa ceva? Este sau nu este din cer? Este sau nu este fiul lui
Iosif? Lucrurile acestea le-a rânduit Dumnezeu aşa şi Biserica vine
cu lămurirea pentru noi cei credincioşi, că Prea Sfânta
Fecioară Maria a născut mai presus de fire şi că
Mântuitorul S-a conceput în ea de la Duhul Sfânt, adică prin
intervenţia Duhului Sfânt, însă să nu se creadă de cineva
că Duhul Sfânt a apărut ca un bărbat. Nu! Ci Duhul Sfânt a
apărut cu lucrarea Lui în Prea Sfânta Fecioară.
Învăţătura aceasta a Bisericii se întemeiază pe Evanghelie.
Noi îi găsim temei în Evanghelie în sensul că Sfântul Evanghelist
Luca în Evanghelia sa istoriseşte despre Bunavestire, despre faptul
că un înger binevestitor i-a spus Prea Sfintei Fecioare Maria că ea
ar putea să fie mama Mântuitorului. Or, Prea Sfânta Fecioară Maria a
pus o întrebare atunci: “Cum va putea fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat?” (Luca 1,34). Prin urmare, Maica Domnului, respectiv Prea Sfânta
Fecioară Maria a întrebat pe îngerul binevestitor cum poate să fie
aşa ceva pentru că ea nu cunoaşte pe cele premergătoare
maternităţii. Cum să fie mamă, dacă nu e soţie,
să zicem? Dacă nu are o unire firească cu cineva care poate
să fie tată? Şi atunci îngerul binevestitor i-a spus: “Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri, de
aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema”. (Luca 1,35) Şi Maica Domnului, Prea Sfânta Fecioară a
acceptat aceasta şi S-a născut din ea – mai presus de fire –
Mântuitorul lumii care este Dumnezeu adevărat născut din
veşnicie din Dumnezeu, şi om adevărat, născut în
vremelnicie pentru veşnicie, din Prea Sfânta Fecioară Maria. Însă
Domnul Hristos a apărut în lumea aceasta într-o familie – asta trebuie
să o avem în vedere, oricât s-ar feri cineva să spună lucrul
acesta, şi oricât ar crede că ar impieta cumva sau că ar aduce
ştiu eu ce gânduri, când e vorba că Maica Domnului, totuşi, a
fost într-o familie şi a contat ca o soţie, ca o mamă, care era
unită cu cineva care apărea ca tată al Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Evanghelia este cea care ne îndrumă la aceste gânduri, dar
vine Biserica şi ne spune ceva mai presus de obişnuit. Ne spune că,
de pildă, dreptul Iosif a aflat de la îngerul binevestitor că Cel
care se va naşte din cea pe care şi el a luat-o ca să o
aibă drept soţie a conceput de la Duhul Sfânt. Oamenii ceilalţi
nu puteau să ştie lucrul acesta, şi nu aveau cum să
ştie, şi Maica Domnului a fost totdeauna reţinută, şi
Maica Domnului nu s-a afişat, şi Maica Domnului nu a pus în
evidenţă nişte lucruri de taină ale vieţii ei.
Aşa că după aceea lucrurile s-au lămurit tot prin lucrarea
Duhului Sfânt, prin învăţătura Bisericii şi noi aşa
credem şi aşa mărturisim. Dar cei vechi nu puteau crede cum
credem noi, adică cei vechi – contemporanii Domnului nostru Iisus Hristos
care considerau că ştiu de unde e Domnul Hristos, şi că
ştiu al cui Fiu este şi aşa mai departe. Faptul că Domnul
Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, om născut
din Prea Sfânta Fecioară Maria, dar unit cu Dumnezeu Cel adevărat
şi care S-a născut din Dumnezeu din veşnicie este o taină.
Eu v-am spus acum doi ani despre taina întrupării. E o taină, un
mister, e ceva necuprins de noi, ceva ce nu putem noi să înţelegem.
Taina rămâne taină şi dacă o descoperim, dacă o
înţelegem nu mai e taină. Or aceasta este o taină pe care o
înţelegem doar în parte: “Taina cea din veac ascunsă şi de
îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor
de pe pământ s-a arătat Dumnezeu întru unire neamestecată
întrupându-se şi crucea de bună voie pentru noi primind, prin care
înviind pe cel întâi zidit a mântuit din moarte sufletele noastre”. Aşa
este învăţătura Bisericii noastre. Deci, dreptul Iosif a aflat
de la îngerul binevestitor că Cel care urma să se nască din Prea
Sfânta Fecioară Maria s-a conceput în chip mai presus de fire prin
lucrarea Duhului Sfânt. Asta o ştim noi, asta o mărturisim noi,
aşa înţelegem pe Domnul Hristos ca Mântuitor al nostru şi
lucrurile acestea s-au lămurit în decursul veacurilor, prin lucrarea
Duhului Sfânt în Biserică. Şi mai spunem în mărturisirea
aceasta, mai spuneau cei de odinioară în mărturisirea aceasta că
Domnul Hristos este şi Mântuitor. Îngerul binevestitor i-a spus dreptului
Iosif, de care mie tare, tare mult îmi place, nici nu vă pot spune eu
şi nu vă puteţi închipui cât de mult ţin eu la dreptul
Iosif; ştiţi de ce? Ar putea zice cineva “ştiu”. Şi asta
aşa este. Mie îmi place pentru delicateţea lui. A avut dreptul Iosif
o delicateţe la care ar trebui să ne gândim şi noi, să o
avem şi noi. Cum anume? Când şi-a dat seama că Prea Sfânta
Fecioară Maria, pe care el nu o considera Prea Sfânta Fecioară, ci o
considera o fecioară de rând, a început să fie mamă, a început
să aibă în pântecele ei pe cel pe care avea să-l nască,
pentru că nu a fost om de scandal, pentru că a fost om de
treabă, zice în Sfânta Evanghelie de la Matei: “şi-a pus în gând
să o lase pe ascuns” (Matei 1,19). Adică şi-a pus în gând
să-şi piardă urma şi să rămână Fecioara
vinovată dacă e vinovată cum o considera el, să
rămână vinovată şi să se considere că şi el
e vinovat că de aceea şi-a pierdut urma. E ceva extraordinar de
frumos! Adică: “N-a vrut să o vădească.”, zice Sfântul
Evanghelist, ci el fiind om drept şi-a pus în gând să o lase pe
ascuns. Eu cred că măcar acum consideraţi şi voi
delicateţea aceasta peste care poate că aţi trecut de multe ori
fără să vă opriţi. Adevărul este că dreptul
Iosif a fost un om excepţional. Nu ştim multe despre el, dar
dacă numai asta am şti-o, deja am avea motive să-i fim
cinstitori; şi suntem de fapt cinstitori şi ai Dreptului Iosif.
Deci, oamenii L-au
întâlnit pe Domnul Hristos, L-au avut în vedere nu atât ca Mântuitor, ci L-au
avut în vedere ca învăţător. Asta au ştiut oamenii despre
El. Deşi dreptul Iosif a aflat de la înger că Cel ce S-a
zămislit în Prea Sfânta Fecioară este Mântuitorul lumii deoarece
îngerul i-a zis: “Îi vei pune numele Iisus pentru că El va mântui pe
poporul său de păcate” (Matei 1,21). Gândiţi-vă, cui
şi cât şi până unde s-a putut întinde informaţia Dreptului
Iosif? Câţi l-ar fi crezut dacă el ar fi spus lucrul acesta dacă
taina aceasta a sufletului lui ar fi făcut-o vădită. Sigur
că ar fi râs lumea de el şi nu ar fi putut ajunge la convingerea
că aşa estecum zice el. De aceea nu s-a făcut caz de lucrul
acesta.
Apoi în Sfânta
Evanghelie de la Luca mai avem o informaţie, şi anume că atunci
când S-a născut Domnul Hristos în Bethleem, un înger binevestitor le-a
spus unor ciobani din apropiere că le vesteşte bucurie mare: “Iată
vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul,
că vi S-a născut vouă un Mântuitor care este Hristos Domnul”
(Luca 2, 10,11). Ei au luat aminte la aceasta, nu ştim cât s-au gândit, nu
ştim cât au răspândit, cum au răspândit ei lucrul acesta,
însă nouă ne-a rămas în Evanghelie şi să zicem
aşa: “norocul nostru că ne-a rămas în Evanghelie”, pentru
că Evanghelia de la Luca nu a scris-o Sfântul Evanghelist Luca ca să
ajungă până la noi. A rânduit Dumnezeu să ajungă până
la noi. Sfântul Evanghelist Luca a scris Evanghelia lui pentru un om, pentru un
singur om, pe nume Teofil. Un om de vază din Roma, care voia să
ştie despre Iisus din Nazaret şi l-a rugat pe Sfântul Evanghelist
Luca să-i scrie ce ştie el despre Iisus. Sfântul Evanghelist s-a
informat şi între câte le-a scris în Evanghelie să ştie acel
Teofil, de odinioară, este şi faptul că un înger binevestitor
le-a spus ciobanilor din apropierea staulului unde S-a născut Domnul
Hristos că le binevesteşte o bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul că li s-a născut un Mântuitor, şi că Mântuitorul
acesta este Hristos Domnul. Hristos am zis că este o calitate. Ce
înseamnă Hristos? Dacă Iisus înseamnă Mântuitor şi e un
nume, şi era nume – ştiţi de Iisus fiul lui Navi, sau Iosua,
ştiţi de Iisus fiul lui Sirah, numele acesta era un nume destul de
răspândit în vremea aceea. În aşteptarea Mântuitorului îşi luau
oamenii nume de Mântuitor fără să fie mântuitori! Şi apoi
pentru că Iisus Mântuitorul a fost considerat întotdeauna ca un om ales, de
către cei care au crezut în el în special, L-au numit la scurtă vreme
Hristos. Sfânta Evanghelie de la Matei, de pildă, începe cu cuvintele: “Cartea
neamului lui Iisus Hristos” (Matei 1,1). Deci, pe vremea Sfântului Evanghelist
Matei, când scria Sfântul Evanghelist Matei, Iisus din Nazaret era numit Iisus
Hristos. Ce înseamnă Hristos? Înseamnă Uns, adică Ales. Ales
şi consacrat. Ales prin ungere. Erau unşi şi exista un
ceremonial de ungere, de scoatere din comun a unor oameni prin ceremonialul
acesta de ungere. Şi anume, ungere aveau: împăraţii,
preoţii şi proorocii. Se spune, de exemplu în Sfânta Scriptură
că Samuil l-a uns pe David rege. Domnul Hristos este şi Împărat
este şi Preot şi Prooroc şi, chiar dacă nu a fost uns
formal, ca Ales se numea “Uns”. Deci, când zicem Iisus Hristos, am putea zice
tot aşa de bine: Mântuitorul Unsul sau Mântuitorul Alesul. Noi zicem Iisus
Hristos şi înţelegem un nume de fapt, în general, dar e bine să
ştim şi ce înseamnă, ca în felul acesta să ne raportăm
şi mai bine la Iisus Hristos. Contemporanii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos L-au avut în vedere pe Domnul Hristos mai ales ca
învăţător. Oamenii se raportau la El ca la un
învăţător. Ştiau că el spune
învăţături, că îi îndeamnă pe oameni, că le
descoperă oamenilor anumite lucruri, şi Îl ascultau. Şi unii
dintre ei aveau treabă cu El ca învăţător. De pildă,
ştim că un tânăr bogat s-a dus la Domnul Hristos şi a zis: “Învăţătorule
bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. L-a
întrebat ca pe un învăţător, care ştie mai multe decât
ştia tânărul bogat: “Ce să fac ca să moştenesc
viaţa de veci?”. Domnul Hristos i-a răspuns. Altă dată se
duce la Domnul Hristos un învăţător de lege şi la fel,
zice: “Învăţătorule ce să fac ca să moştenesc
viaţa de veci?” (Luca 10,25). I-a
dat şi lui Domnul Hristos un răspuns. Maria Magdalena, când L-a
întâlnit pe Domnul Hristos, în grădina unde era mormântul din care înviase
Domnul Hristos, când L-a cunoscut pe Domnul Hristos, I-a zis doar: “Rabuni!,
adică Învăţătorule!” (Ioan 20,16). A fost un caz când,
vorbind Domnul Hristos ucenicilor – tot Sfântul Evanghelist Luca ne spune
aceasta – vorbind mulţimii, la un moment dat cineva a zis: “Învăţătorule,
spune fratelui meu să împartă partea de moştenire cu mine.”
(Luca 12,13), ca şi când ar fi zis: “Doar suntem doi fraţi, nu este
unul care să fie apucător. Învăţătorule, ai
autoritate, zi să împartă averea cu mine că el nu vrea
să-şi împlinească datoria asta”. Se vede că şi pe
vremea aceea erau răutăţi din acestea, de care sunt acum.
Şi Domnul Hristos nu a dat răspuns la aceasta cum ar fi aşteptat
acela, că i-a spus o învăţătură, că viaţa
cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor ci că omul trebuie
să se îmbogăţească în Dumnezeu (Cf. Luca 12,21). Deci,
Domnul Hristos a avut totdeauna conştiinţa aceasta că El
vorbeşte în faţa veşniciei. Acesta este un lucru foarte
important. Domnul Hristos a spus cuvinte veşnice! Chiar şi acelea
care ni se par nouă ocazionale, la drept vorbind sunt cuvinte
veşnice.
S-ar putea întâmpla
să se lungească puţin, dar nu pot să nu vă spun
că, cu prilejul înmulţirii pâinilor, înainte de a înmulţi
pâinile, Domnul Hristos a fost atenţionat de ucenicii Săi că
mulţimea de oameni care este acolo nu are de mâncare, şi că ar
trebui să-i lase pe oameni să se ducă să-şi cumpere
hrană, să-şi cumpere bucate (Cf Matei 14,15). Domnul Hristos
atunci a zis un cuvânt, am zice noi ocazional, şi totuşi un cuvânt
veşnic. Domnul Hristos despre cuvântul Său a spus aşa: “Cerul
şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).
Cuvântul ocazional – care considerăm noi că este ocazional, şi
care totuşi e veşnic – a fost acesta: “Nu au trebuinţă
să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce”. (Matei 14,16)
Iubiţi credincioşi, cuvântul acesta este un cuvânt de îndrumare,
şi anume, cuvânt de îndrumare în înţelesul acesta că, atunci
când ai în faţă un om, pe care l-ai putea ajuta, să nu te
gândeşti ce ar putea face el fără tine, sau ce ar putea face
alţii pentru el fără tine, ci să te gândeşti totdeauna
ce ar trebui să faci tu însuţi pentru el. Adică, Domnul Hristos
vrea să ne angajeze unii pentru alţii mai mult, cu mai multă
seriozitate, cu mai multă băgare de seamă. E un cuvânt ocazional
care totuşi e cuvânt veşnic, care ne-a rămas în Evanghelie – fiţi
atenţi! – în trei locuri: Matei 14,16; Marcu 6,37; Luca 9,13. Trei din cei
patru evanghelişti spun cuvântul acesta, că a zis Domnul Hristos: “n-au
trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să
mănânce”. Sfântul Evanghelist Ioan a scris şi el despre
înmulţirea pâinilor dar el nu a mai amintit de acest cuvânt. În
sfârşit! Nu este important că este în trei locuri, că este
într-un loc, important este că s-a insistat asupra acestui fapt.
Învăţătorul
care este Domnul Hristos avea însă o calitate pe care nu o aveau
ceilalţi învăţători: nu era simplu informator, ci era un
învăţător care aducea ceva din cer pe pământ. Le spunea
oamenilor lucruri pe care oamenii de rând nu le puteau spune. Şi oameni au
băgat de seamă lucrul acesta, şi pentru că au băgat de
seamă Îl ascultau. E adevărat că au fost şi împotrivitori,
au fost şi ispititori, au fost şi oameni care L-au condamnat pe
Domnul Hristos, dar mulţi dintre cei care-L ascultau rămâneau
uimiţi de învăţătura Lui. Şi-ntr-un fel era firesc
să fie uimiţi şi pentru faptul că Domnul Hristos spunea
nişte lucruri cu autoritate Lui. De pildă, vă puteţi
închipui cum au sunat în conştiinţa ascultătorilor Săi
cuvinte ca acestea: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult (…), iar Eu
vă zic vouă” (Cf. Matei 5,21-22). Deci în Scriptură e scris
aşa, şi Eu sunt mai mare decât Scriptura şi vă spun
altceva, vin cu nişte completări. Era o îndrăzneală de
neînchipuit, - pe care o putea avea numai cel care venea din cer pe pământ
– să vii tu şi să corectezi cumva ceea ce ştiau oamenii din
Scriptură ca adevărat. Şi era adevărat şi ceea ce era
scris în Scriptură, dar Domnul Hristos a venit cu ceva nou, cu o
Evanghelie nouă, cu iubirea, a venit cu porunca iubirii: “Poruncă
nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii”(Ioan
15,17). Şi toate acestea ţin de situaţia Domnului Hristos ca
învăţător. Şi noi, dacă vrem să-L avem pe Domnul Hristos
ca Mântuitor, trebuie să-L avem ca învăţător. Întâi să
ne supunem cu mintea, ca Sfântul Apostol Petru, când încă nu era Apostol
al Domnului Hristos, dar când, într-un fel, era pregătit ca să-L
asculte pe Domnul Hristos la “pescuirea minunată”. Cum era pregătit?
Dintre cei patru ucenici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care i-a
chemat la Marea Tiberiadei – i-a chemat Domnul Hristos să fie ucenici –
trei, poate toţi patru, dar trei oricum au fost ucenici ai Sfântului Ioan
Botezătorul şi L-au cunoscut pe Domnul Hristos înainte de a-i chema
la Apostolie, deci erau cumva pregătiţi (Ioan 1). Noi nu trebuie
să vedem în toate locurile din Scriptură minuni, şi să
înţelegem lucrurile că neapărat a fost un dar, o minune. Au
putut fi şi minuni şi au putut fi şi lucruri pregătite. De
exemplu, faptul acesta că dintre ucenicii Domnului, adică dintre cei
chemaţi la ucenicie: Iacob şi Ioan şi Petru şi Andrei,
Andrei, Petru şi Ioan sigur au fost ucenici ai Sfântului Ioan
Botezătorul. De Iacob nu suntem siguri. În orice caz era şi Iacob
într-o atmosferă din aceasta favorabilă Mântuitorului, şi atunci
când Domnul Hristos a zis: “Veniţi după Mine.” (Matei 4,19) ei au
şi plecat, au lăsat toate
şi au urmat Domnului Hristos. Cu acel prilej a zis Domnul: “Aruncaţi
mrejele ca să pescuiţi” (Luca 5,4) şi a zis Sfântul Apostol
Petru de mai târziu – adică Simon
de atunci: “Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic
dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare” (Luca 5,5). Pentru că
zici Tu. Asta este ucenicie, să te pleci cu mintea. Părintele Arsenie
avea o vorbă: “că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în
loc să se supună fără discuţie”. Deci, ce avem noi? O
minte care nu se supune, ci o minte care se împotriveşte, discută cu
Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie. Sfântul
Apostol Petru, atunci a avut mintea care s-a supus. A zis: “Doamne, toată
noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău;
deşi părerea mea este că nu ar mai avea nici un rost să pescuiesc
– pentru cuvântul Tău însă – pentru că zici Tu arunc mreaja în
mare”. Şi a scos mulţime de peşte. De ce? Pentru că l-a
ascultat pe Domnul Hristos. Iată că Învăţătorul care
era Domnul Hristos, nu era numai Învăţător, ci era şi
făcător de minuni. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca
învăţător, nu-L poate avea ca Mântuitor.
Iubiţi
credincioşi, să ştiţi că noi, de cele mai multe ori
când stăm în faţa Domnului Hristos, stăm în faţa
Mântuitorului, nu în faţa Învăţătorului. Cam uităm de
învăţătura Domnului Hristos, şi aşteptăm numai
mântuirea. Ori Domnul Hristos vrea să facem şi acte de supunere.
Maria şi Marta, când L-au întâlnit pe Domnul Hristos, înainte de învierea
lui Lazăr – Care era pregătit să-l învieze pe Lazăr – au
zis: “Învăţătorule, de ai fi fost Tu aici fratele meu nu ar fi
murit” (Ioan 11,21). Şi Domnul Hristos a zis: “Fratele tău va învia.”,
şi Marta a zis: “Ştiu că va învia, la a doua venire (la învierea
din morţi)”. Şi Domnul Hristos a zis: “Eu sunt învierea şi
viaţa; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri viu va fi şi cel
ce crede în Mine nu va vedea moartea în veac. Crezi tu aceasta?”. (Ioan
11,23-25)
Prin urmare,
iubiţi credincioşi, asta este ceea ce trebuie să reţinem
noi, că pentru a-L avea pe Domnul Hristos ca Mântuitor trebuie să-L
avem ca Învăţător.
Noi ne-am pomenit în
faţa Mântuitorului, ca Mântuitor, în faţa lui Iisus Hristos ca
Mântuitor. Poate că de multe ori n-am ştiut că Domnul Hristos
este învăţător, dar am ştiut că Domnul Hristos ne
poate ajuta, şi ne ajută de fapt, şi am cerut ajutorul Domnului
Hristos, care este şi Mântuitor. Domnul Hristos, de fapt, S-a prezentat pe
Sine Însuşi ca Mântuitor; în casa lui Zaheu, de pildă, când a zis: “
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este
fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,9-10). Le-a spus oamenilor: “Cel ce nu
crede în Mine va rămâne în păcat”. Le-a spus credincioşilor
că mântuirea vine prin El. Oamenii au înţeles lucrul acesta. De
pildă, în istorisirea despre femeia samarineancă, se spune că au
zis oamenii, adresându-se femeii: “Acum credem nu numai pentru cuvântul
tău, ci şi pentru că noi înşine am văzut şi am
crezut că Acesta este Hristos, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42). Deci,
oamenii au avut conştiinţa că mântuirea vine prin Hristos. Cei
care au crezut în Domnul Hristos L-au primit ca învăţător
şi L-au ştiut şi ca Mântuitor. Cine nu-L primeşte pe Domnul
Hristos ca învăţător nu-L poate avea ca Mântuitor. Noi credem
că Domnul Hristos este Mântuitor şi credem aceasta pentru că
aşa ne-a fost prezentat de la început în Biserică, şi raportarea
noastră cea mai adevărată şi cea mai des întâlnită
este raportarea la Mântuitorul, la Cel care mântuieşte. Cum mântuieşte?
Ce face? Ne eliberează de ceea ce stă împotriva înaintării
noastre spre bine. “El va mântui pe poporul Său de păcate.” (Matei
1,21), a zis îngerul binevestitor către dreptul Iosif. “El va mântui pe
poporul Său de păcate.” Primul lucru de care trebuie să
scăpăm când e vorba să ne apropiem de Dumnezeu este să scăpăm
de păcate. De vina păcatului şi de puterea păcatului.
Păcatul are două înfăţişări. Dar, mai întâi, ce
este păcatul? Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu
deplină voinţă şi ştiinţă (Cf. 1 Ioan 3,4).
Sunt unii oameni care spun că în fiecare clipă facem un păcat.
Să ştiţi că n-au dreptate. Nu este adevărat! Nu în
fiecare clipă facem un păcat. De ce? Pentru că nu facem rele în
fiecare clipă şi dacă totuşi facem şi rele, dar nu în
fiecare clipă, relele pe care le facem nu întotdeauna sunt păcate.
Există păcate, există greşeli, există
insuficienţe, există neputinţe, există devieri de la bine.
Sunt felurite nuanţe când e vorba de negativele din viaţa
noastră, dar păcat facem numai atunci când, “cu deplină
voinţă şi ştiinţă”, călcăm legea lui
Dumnezeu, călcăm o poruncă a lui Dumnezeu. Atunci facem
păcat. Ce-i greşeala? Greşeala este o faptă rea, pe care o
facem din ne-luare-aminte, deci nu cu intenţia să facem rău. De
pildă, în 29 august este o zi de post: Tăierea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul – sărbătoare cu post. Poate că cineva nu
ştie că este poate în 29 august şi mănâncă de dulce
într-o zi de post. Aceasta nu este păcat ci greşeală. Păcat
e atunci când, într-o zi care şti că e de post, tu mănânci de
dulce, pentru că nu vrei să şti că este zi de post. Atunci
e păcat. Cel care face
greşeala – în cazul acesta, de pildă, cum am dat exemplul de mai sus
– dacă i se spune: “Măi frate, păi cum mănânci tu de dulce
că astăzi e zi de post?”, atunci el îşi dă seama şi
zice: “Domne, păi n-am ştiut. Păi stai să nu mai
mănânc de dulce”. Şi nu-şi continuă mâncarea de dulce în zi
de post, pentru că a aflat că nu face bine. Aceasta-i greşeala.
Nu mai vorbesc despre celelalte nuanţe, numai asta aş vrea să se
ştie că păcatele ne depărtează de Dumnezeu pentru
că dacă facem rele anume pentru că nu vrem să ştim de
Dumnezeu, în cazul acesta, relele ne asupresc, devin patimi, şi patimile
se fac stăpânii noştri. Şi Domnul Hristos mântuieşte
şi de patimi, şi de puterea păcatului, dar în măsura în
care omul îşi recunoaşte păcatele, îşi recunoaşte
patimile, şi cere ajutorul de la Mântuitorul, adică nu vrea să
se mântuiască prin puterile lui. Aş vrea să fac aici o
paranteză, un ocoliş. Există acum nişte idei, aduse din
Extremul Orient, idei în legătură cu evoluţia spirituală.
Anume, că omul trebuie să facă nişte experienţe ale
lui, şi în măsura în care se convinge prin experienţe că
anumite lucruri sunt negative, se lasă de ele, şi face şi alte
experienţe, şi aşa evoluează prin cicluri de
întrupări, de reîntrupări, şi se ajunge la mântuire. Asta
înseamnă să te mântuieşti fără mântuitor. Ori,
aşa ceva noi nu ştim, şi nici nu vrem să ştim. De ce?
Pentru că noi avem un Mântuitor şi mântuirea vine prin Mântuitorul.
Deci, cerem ajutor de la Mântuitorul. Şi-L rugăm pe Domnul Hristos
două lucruri: întâi, să ne ierte păcatele – şi Domnul
Hristos a dat posibilitatea aceasta de iertare a păcatelor şi prin
Taina Sfintei Spovedanii, care-i anume pentru iertarea păcatelor – şi
ne dă iertarea păcatelor, pentru că El este Cel care iartă
păcatele. Deci, cerem de la Mântuitorul iertarea păcatelor. Însă
iertarea păcatelor nu înseamnă şi eliberarea de păcat,
pentru că iertarea păcatelor înseamnă iertarea de vina
păcatului. Dar păcatul are şi o înfăţişare
ontologică. Adică, are ceva asemănător cu o boală:
intră în structura fiinţei umane şi o face neputincioasă
faţă de bine. Se zice că cea mai grea urmare a păcatelor
este necredinţa în Dumnezeu. Îţi împuţinează credinţa,
te depărtează de Dumnezeu, îţi astupă credinţa.
Şi cel mai mare păcat dintre câte păcate sunt, zice Sfântul
Antonie cel Mare în Filocalie, este “necredinţa şi
necunoştinţa de Dumnezeu”. Acesta e cel mai mare păcat, pentru
că din acesta urmează celelalte păcate. Cine crede în Dumnezeu
nu-şi permite să facă rele. Poate să ajungă la
nişte păcate din neputinţă, să zicem, din
ne-luare-aminte. Poate să ajungă la nişte păcate în
înţelesul că nu are destulă opoziţie faţă de
păcat, şi acestea le iartă Dumnezeu. Dar, când ajunge omul
într-un sistem de păcătuire, atunci greu poate să mai iasă
din sfera păcatului, şi în cazul acesta nu-L mai are pe Domnul
Hristos ca Mântuitor. Însă pe noi ne interesează şi partea
aceasta a libertăţii sufleteşti. Ştiţi că în
Sfânta Evanghelie de la Ioan e scris că a zis Domnul către iudeii
care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu,
sunteţi cu adevărat ucenicii mei; Şi veţi cunoaşte
adevărul iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,31-32). Cine-i
ucenic al Domnului Hristos? Cel ce cunoaşte adevărul. Cel ce
cunoaşte adevărul ajunge la libertate. La libertate nu poţi
ajunge decât atunci când păcatul nu mai are putere asupra ta, când
ţi-a ajutat Domnul Hristos să birui păcatul şi ca
acţiune negativă. Atunci ajungi la mântuirea de păcate, şi
lucrul acesta există, e posibil. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I
către Corinteni, capitolul 6, versetele 9-11 spune ce fel de oameni nu
intră în împărăţia lui Dumnezeu şi după aceea
zice: “Aşa aţi fost unii dintre voi, dar v-aţi
curăţit, v-aţi spălat, v-aţi îndreptat”. Aţi fost
păcătoşi – nu mai sunteţi păcătoşi. Aţi
avut vină – nu mai aveţi vină. Aţi avut asuprire – nu mai
aveţi asuprire. De ce? Pentru că Mântuitorul v-a ajutat să
scăpaţi de ceea ce este negativ în sufletul vostru.
Iubiţi
credincioşi, aceasta este ceea ce aş vrea să reţinem noi
şi ceea ce aş vrea să avem în vedere când ne raportăm la
Domnul Hristos. Sigur că, dorind să fim ajutaţi de Domnul
Hristos, trebuie să ocolim şi noi pricinile. Sunt oameni care, de
pildă, îşi înmulţesc ispitele, îşi înmulţesc negativele,
neocolind pricinile păcatelor, pricinile patimilor. aceştia sunt
lăsaţi de Dumnezeu să se izbească de nesăbuinţa
lor. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani – citiţi
sfârşitul capitolului întâi din Epistola către Romani – spune că
pe cei care nu ţin seama de Dumnezeu şi fac relele pe care le pomeneşte
Sfântul Apostol “îi lasă Dumnezeu la mintea lor nesăbuită”
(Romani 1,28). Îi lasă să se izbească de ei înşişi.
Asta este prima pedeapsă a păcatului. Iar prima îndreptare este
să recunoşti păcatul ca păcat, şi să ceri
ajutorul Mântuitorului care ne mântuieşte. A venit anume Fiul lui
Dumnezeu, S-a făcut anume om, ca să ne ajute la mântuire. Iar
mântuirea nu înseamnă, pur şi simplu, înlăturarea
păcatului, înlăturarea neştiinţei, înlăturarea fricii
de moarte, ci înseamnă, în acelaşi timp şi îndrăznirea în
bine. În locul patimilor de odinioară să ajungi la virtuţile
care stau împotriva patimilor, să ajungi la o pocăinţă
lucrătoare, la o pocăinţă luminătoare şi asta
este ceea ce înseamnă “mântuire”.
Deci, mântuirea nu este, pur şi simplu, să scoţi din tine
răutăţile, ci înseamnă şi să implantezi
bunătăţile, să implantezi virtuţile pentru care e
făcut omul. Eu v-aş atrage atenţia asupra capitolului al treilea
din Epistola către Coloseni, unde e scris că Sfântul Apostol Pavel,
adică Sfântul Apostol Pavel îşi spune cuvânt către Coloseni,
anume: “să lepădaţi toate acestea”, - şi spune ce anume:
patimile, răutăţile. Şi zice: “Omorâţi mădularele
voastre cele pământeşti: curvia, necurăţia, patima, pofta
rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este închinare la idoli. Lepădaţi
şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea,
cuvântul de ruşine”. (Coloseni 3,5,8) Mai departe îndeamnă să
lepădăm minciuna şi apoi zice: “Şi
îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi
prea iubiţi” (Coloseni 3,12). Cu ce? Cu “milostivirile îndurărilor,
cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îngăduinţă.
Dacă are cineva ceva împotriva cuiva precum Hristos v-a iertat vouă
asemenea iertaţi şi voi. Iar peste toate, înveşmântaţi-vă
cu iubire, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui
Hristos, care covârşeşte toată mintea, să
stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3,12-14). Aici se
arată ce înseamnă mântuirea. Ce înseamnă mântuirea?
Înlăturarea vinei pentru păcat, înlăturarea păcatului – ca
putere negativă în existenţa umană, apoi realizarea
virtuţilor, care trebuie să-l caracterizeze pe omul cel nou, pe
făptura cea nouă.
Cum stăm noi în
faţa Mântuitorului? Cu conştiinţa aceasta trebuie să
stăm, şi în orice caz, să-L avem pe Mântuitorul în vedere ca
învăţător, să învăţăm de la El ce avem de
făcut, să-L avem pe Mântuitorul ca învăţător şi
ca Mântuitor. Şi să-L căutăm ca mântuitor prin
rugăciune. Această rugăciune scurtă, “Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, este o rugăciune în care se are în vedere şi
mântuirea, pentru că mila lui Dumnezeu se arată în toate aspectele
existenţei umane, deci în toate aspectele vieţii cerem mântuire de la
Domnul Hristos, Mântuitorul nostru. Asta înseamnă că şi mântuirea
e cuprinsă în miluire. Avem două cuvinte, două noţiuni
diferite: una care înseamnă eliberarea, înlăturarea păcatului,
eliberarea de păcat,- şi asta-i mântuirea. Asta înseamnă
mântuire: eliberare, scăpare de ceva potrivnic. Şi avem şi miluire
care înseamnă să avem mila lui Dumnezeu în toate aspectele
vieţii noastre, nu numai în ceea ce priveşte mântuirea de păcat.
Să folosim această rugăciune pe cât putem, ca să ni se
facă lumină în suflet, ca să ni se facă limpezirea
minţii, ca să ni se facă senin în conştiinţă
şi să-L simţim pe Domnul Hristos ca Mântuitor al sufletelor
noastre şi să ne simţim şi noi în faţa Lui şi
să ştim că şi El este în faţa noastră.
Dumnezeu să ne
ajute!
Întrebare: Părinte, vorbeaţi despre o
prezenţă ontologică a păcatului în om.
Răspuns: Da.
Întrebare: Vă rugăm să ne detaliaţi cum
se manifestă această prezenţă ontologică şi cât
rămân patimile în om.
Răspuns: Păcatul îşi face lucrarea lui
şi atunci nu este numai aceasta că te face vinovat, ci te
slăbănogeşte, îţi dă o neputinţă, te face
incapabil de a te raporta corect la realitate. E ca o boală, ca o
boală pe care o ai şi dacă nu este vindecată, degeaba te
declară cineva sănătos căci, totuşi, eşti bolnav,
şi atunci trebuie să urmăreşti însănătoşirea.
Numai când scapă omul şi de slăbiciunile aduse de pe urma
păcatului, atunci e vindecat cu adevărat. Fără asta nu
există vindecare. Or, Domnul Hristos a venit şi pentru vindecarea de
pe urma păcatului, pentru vindecarea slăbiciunii, nu numai pentru ştergerea vinei pentru
păcat. De obicei, când ajunge omul la virtutea potrivnică
păcatului, atunci poate să spună că a lichidat
păcatul. Dacă în loc de mânie, are blândeţe; în loc de
lăcomie, are înfrânare; în loc de lene, are hărnicie. Atunci s-a
lichidat păcatul şi sub forma lui ontologică.
Întrebare: Deci,
trebuie să treacă vreme îndelungată ca cineva să scape sau
să se vindece de o patimă, nu se poate vindeca ca prin minune, cum ar
veni?
Răspuns: De
obicei, trebuie să treacă vreme şi trebuie să fie
preocupare pentru schimbarea omului. Ocolirea pricinilor – bineînţeles, nu
mai adaugi alte impresii care te derutează, sau care îţi dau
confuzii. Trebuie să fie o preocupare, adică nu trebuie să
aştepţi asta aşa ca un lucru ce vine de la sine: vrei să fi
bun şi eşti bun, vrei să fi înţelept şi eşti
înţelept.
Întrebare: Şi se
ajunge la vindecare deplină?
Răspuns: Se
ajunge, bineînţeles că se ajunge. Cu puterea lui Dumnezeu, ce nu se
poate face? Orice lucru pozitiv se poate.
Întrebare: Mai e
valabilă în ziua de astăzi acea formulă a Liturghiei despre cei
chemaţi? Deci, astăzi se mai respectă? Cei necreştini mai
ies de la Liturghie când li se spune?
Răspuns: Ar
trebui să iasă. Nu ştiu unde se aplică, că în general
în Biserica Ortodoxă copiii sunt botezaţi şi atunci … Sunt
puţini care rămân de nu se botează, şi aceia ar trebui la
formula aceasta, la îndemnul “Cei chemaţi, ieşiţi.”, să
iasă din biserică.
Întrebare: Şi
aceasta s-ar aplica şi pentru creştini care nu sunt ortodocşi?
Răspuns: Da,
sigur că da. Creştinii care nu sunt ortodocşi, de exemplu, la
Sfântul Munte nu iau parte, nu îi lasă la Liturghie. Dar, depinde.
Există şi o iconomie a Bisericii, ar trebui la Liturghie să fie
numai ortodocşi, şi numai ortodocşi care s-ar putea şi
împărtăşi, adică la o măsură de viaţă
duhovnicească superioară, nu numai că-s număraţi la
ortodocşi. Nu se mai poate realiza lucrul acesta, pentru că sunt
aşa de mulţi oameni care nu ar putea lua parte la Sfânta Liturghie,
încât, până la urmă, nu mai ai cu cine rămâne.
Întrebare: Cu
rugăciunea de toată vremea se poate scăpa şi de lenevie sau
trebuie aplicată altă metodă?
Răspuns: De
orice se scapă.
Întrebare: Dar,
trebuie să stai cumva? De exemplu, dacă stai tot în pat şi zici:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”.
Răspuns:
Dacă stai în pat şi zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, poate îţi
vine gândul să nu mai stai în pat. Rugăciunea aceasta se poate spune
oriunde şi oricând, adică şi în pat, şi în picioare,
şi şezând, şi mergând, în sensul acesta că n-are un regim
special. Dar, se recomandă totuşi, să o faci ca rugăciune,
şi atunci n-ai motive să stai în pat şi să zici: “Doamne,
Iisuse”. Doar dacă te trezeşti noaptea şi zici: “Măi,
să mai stau o ţâră că poate-mi vine somnul, că am
dormit prea puţin!”. În sensul acesta, stai până-ţi mai vine
somnul, zici “Doamne Iisuse”, nu pierzi vremea fără rugăciune.
Întrebare:
Părinte, în cazul acesta e lenevire, dacă mai stai în pat?
Răspuns: Dar de
ce să fie?
întrebare: Dacă,
de exemplu, tu ai nevoie de mai mult somn – să zicem – şi nu-ţi
faci somnul, şi te trezeşti cumva …
Răspuns: şi
nu te simţi odihnit …
Întrebare: … şi
nu te simţi odihnit …
Răspuns: Nu, nu
este nici o lenevire. E lenevire, dacă stai în pat până la
amiază, în loc să te scoli dimineaţa, atunci e lenevire. Dar,
dacă dormi cel puţin 6 ore de somn continuu -, poate că
nu-ţi ajung 6, îţi trebuie 7. Dar de la 7 până la 12 mai este …
Sunt unii care stau în pat aşa în neştire. Seara se uită la
televizor până la 12-1, şi după aceea se culcă şi stau
până la 12 ziua … Nu este corect, pentru că ziua îi făcută
de Dumnezeu să munceşti în ea.
Întrebare: Te
poţi gândi şi la altceva?, sau în momentul în care te-ai gândit la
altceva …
Răspuns: Mintea,
aşa cum o ştim noi, este lucrătoare, nu stă pe un singur
gând. Trebuie să fi foarte concentrat ca să stai mai mult la un gând.
Şi atunci când stai la un gând, să zicem, sunt nişte
asociaţii de idei care se cheamă unele pe altele, şi nu s-ar
putea zice că asta este o insuficienţă, e ceva rău. Pentru
că, oglinda sufletului e rugăciunea, ori un om care se duce cu
maşina şi s-ar gândi numai la un lucru, nu vede ce-i în jurul lui, nu
poate lua atitudini, nu se poate raporta. Deci, mintea e făcută de
Dumnezeu ca să fie lucrătoare şi împrăştiată.
Ceea ce e important la rugăciune, este să ţinem mintea în
gânduri bune, şi în gânduri care se asociază cu rugăciunea
propriu-zisă. Ca să ajungi la o rugăciune total desprinsă
de toate, nici nu ştiu cine ar putea zice c-a ajuns. Roagă-te cum
poţi ca să ajungi să te rogi cum trebuie.
Întrebare:
Părinte, omul are în mod firesc tendinţa de a-şi justifica în
mod raţional patimile. Sau patimile au tendinţa de a se justifica
raţional în om. Cum poate atunci omul să identifice, să zicem,
care gânduri sunt practic o justificare a anumitor patimi?
Răspuns:
Patimile nu au o justificare raţională. Omul poate să-şi
găsească nişte justificări pentru împlinirea lor, dar
patimile nu au o justificare raţională obiectivă, pentru că
nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Şi atunci împotriva patimilor
trebuie luptat. Justificările acestea personale sunt numai pentru cel care
nu se interesează să scape de patimi, ci se interesează
să-şi întărească patimile. Zice că “Doar toată
lumea face aşa”, de exemplu, şi asta este, de exemplu o justificare.
Ori porunca lui Dumnezeu e alta decât ce fac cei mulţi. Noi trebuie
să ne orientăm după voia lui Dumnezeu. La mine vin oameni la
spovedit şi caută ei aşa să-mi spună nu ştiu ce
şi eu spun: “Măi frate, nu eu îţi spun că nu este bine.
Dumnezeu îmi spune şi mie că nu este bine treaba asta”.
Marţi, 21 iulie 1998
Prea Cuvioase Părinte Stareţ, cinstiţi
părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,
Pentru seara aceasta
vom stărui puţin cu gândul asupra temei: “În faţa Sfântului
Potir”.
Îmi încep expunerea
cu un fapt şi cu o amintire. Faptul este cunoscut de toţi. Este vorba
despre aceea că, la Sfânta Liturghie, după ce se citeşte Sfânta
Evanghelie, cartea din care s-a citit – deci Sfânta Evanghelie – este pusă
pe Sfânta Masă, undeva mai la o parte, asta după ce a stat, la
începutul Sfintei Liturghii, în faţă, în centru. Şi se
întâmplă acest lucru ca să se facă loc cinstitelor daruri, care
se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este un
fapt care ne conduce la gândul că Sfânta Evanghelie trebuie să ne
apropie de Domnul Hristos, că Sfânta Evanghelie ne conduce la Domnul
Hristos, că Sfânta Evanghelie ni-L aduce pe Domnul Hristos în atenţie
şi ne dă posibilitatea ca Domnul Hristos să fie lucrător în
viaţa noastră. Este lucrător Domnul Hristos în viaţa
noastră şi prin cuvântul Său, şi la Sfânta Euharistie nu
putem ajunge decât prin cuvântul Domnului Hristos. Întâi e cuvântul de
învăţătură, şi apoi este unirea tainică cu Domnul
Hristos. Acesta este faptul.
Şi acum o amintire.
În anul 1942, în ziua de 30 august, fiind la mănăstirea de la
Sâmbăta, la mănăstirea “Brâncoveanu”, care îşi începea pe
atunci existenţa prin vieţuitorii din cuprinsul ei, se adunase
anumită lume pentru faima părintelui Arsenie Boca. Eu m-am dus acolo
cu gândul să mă fac călugăr. Atunci, bineînţeles, era
prea devreme, şi nu s-a putut, dar cu prilejul acesta l-am auzit pe
părintele Arsenie vorbind, ţinând o predică. O predică în
legătură cu nunta fiului de împărat – pericopa evanghelică
care s-a citit atunci fiind pilda cu nunta fiului de împărat,
cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 22, de la versetul 1
până la versetul 14, inclusiv, unde era vorba de haina de nunta.
Părintele a vorbit impresionant de frumos şi de convingător,
şi în legătură cu ceea ce a spus, referindu-se la Sfânta
Evanghelie, a mai spus şi alte două lucruri. Şi anume ceva
despre responsabilitatea preotului – ca străjer pus de Dumnezeu ca
să-i avertizeze pe oameni despre păcatele lor, despre pedepsele care
vin de pe urma păcatelor, pus de Dumnezeu să-i îndrepte pe oameni,
responsabilitatea lui fiind legată de datoria de a le spune oamenilor
primejdia care îi aşteaptă dacă nu fac voia lui Dumnezeu.
Străjerul are rostul de a-i anunţa pe oameni când vine primejdia,
şi e scris în cartea proorocului Iezechiel că: “Iată, Fiul
Omului, Te-am pus străjer. Dacă vei spune oamenilor primejdia care
vine şi oamenii nu vor lua aminte să şti că ei vor pieri,
iar tu te vei mântui. Iar dacă nu vei spune şi oamenii vor pieri
sângele lor se va cere din palma Ta.” (Cf. Iezechiel 3, 18-20) Şi al
treilea lucru pe care l-a spus a fost un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel din
epistola întâi către Corinteni de la sfârşitul capitolului 11, anume
că “să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să
mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar,
că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă
şi bea sieşi osândă. De aceea printre voi sunt mulţi slabi
şi bolnavi şi bună parte mor” (1 Corinteni 11, 28-30). Aşa
era textul pe care l-a citit părintele din Scriptură, şi asupra
căruia a stăruit, insistând asupra faptului că oamenii trebuie
să fie cu grijă împărtăşindu-se cu Sfintele Taine,
să se cerceteze pe ei înşişi, pentru că altfel, în loc
să se folosească, pot să se păgubească.
Am adus aminte de
aceste două lucruri şi în continuare vreau să insistăm
asupra faptului de a ne împărtăşi cu cele ce sunt în Sfântul
Potir. Fiecare Sfântă Liturghie are rostul de a se preface în cuprinsul
ei, pâinea şi vinul pregătite pentru Sfânta Liturghie – prescura
şi vinul pregătite, cinstitele daruri ce sunt puse înainte – să
se prefacă în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu
scopul precis să se împărtăşească credincioşii.
Deci, Sfânta Liturghie nu este un ritual, ci este o realitate în care
credincioşii au posibilitatea să se unească cu Trupul şi
Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru că acesta este scopul
Sfintei Liturghii. Sfântul Nicolae Cabasila, în “Tâlcuirea Sfintei Liturghii”,
spune că scopul Sfintei Liturghii este să avem în faţă cinstitele
daruri – Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfintele
Taine – cu care să se împărtăşească credincioşii.
Sunt şi multe Sfinte Liturghii la care se împărtăşeşte
numai preotul, şi nu este destul. Sunt şi multe Sfinte Liturghii la
care nu se împărtăşeşte nici un credincios şi e
rău pentru că în cazul acesta Sfânta Liturghie devine un fel de
ritual ca şi când s-ar face o înscenare. E adevărat că
credincioşii au posibilitatea la Sfânta Liturghie să primească
şi binecuvântări şi se pot împărtăşi de daruri
din cele ale Bisericii şi dintre cele ale lui Dumnezeu dintre cele ale lui
Dumnezeu în Biserică şi fără să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Dar la
fiecare Sfântă Liturghie există o chemare, o chemare precisă
şi anume: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu
dragoste să vă apropiaţi – sau apropiaţi-vă”. E
chemarea la apropiere de împărtăşire şi arătarea
condiţiei de împărtăşire. Tot la Sfânta Liturghie se face
pomenire de cuvintele spuse de Domnul Hristos: “Luaţi, mâncaţi, acesta
este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”
şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii
celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre
iertarea păcatelor”. Cuvinte care nouă ne apar ca o chemare pentru
că chemarea a fost în faţa ucenicilor Mântuitorului, dar care în
contextul în care apar în Liturghie nu sunt o chemare ci sunt o amintire despre
Cina cea de Taină. Pentru că se spune că în noaptea în care a
fost vândut Domnul Hristos, şi mai ales pe Sine S-a dat spre viaţa
lumii, luând pâine în cinstitele, sfintele, preacuratele şi fără
prihană mâinile Sale, sfinţind, binecuvântând şi frângând a dat
ucenicilor Săi zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,
care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. De asemenea şi
paharul după Cină zicând: “Beţi dintru acesta toţi, acesta
este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi
se varsă, spre iertarea păcatelor”. Deci se amintesc cuvintele
acestea şi nu sunt o chemare dar pentru credincioşii care le aud sunt
ca o chemare.
Mulţi dintre
credincioşi nu se împărtăşesc cu gândul că ar fi
nevrednici şi că deci “să nu se osândească”. Or, în
realitatea, vrednicia ne-o dă Dumnezeu nu ne-o dăm noi. E drept
că Sfântul Apostol Pavel zice că: “să se cerceteze omul pe sine
şi numai aşa să mănânce din această pâine şi
să bea din acest pahar” (1 Corinteni 11, 28), deci există
posibilitatea de împărtăşire cu nevrednicie, atunci când cineva
e nepăsător, când cineva s-ar împărtăşi numai de
paradă, numai să-l vadă oamenii că se
împărtăşeşte, când s-ar împărtăşi numai
aşa ca să împlinească o regulă, o rânduială. În cazul
acesta, când ar fi o astfel de amestecare, ar fi şi o nevrednicie. Or,
când omul ştie că vrednic nu poate să fie niciodată, niciodată
nu poate să zică: “acum sunt vrednic”, în cazul acesta se poate
împărtăşi cu gândul că Dumnezeu din nevrednici face
vrednici. Domnul Hristos când a rânduit această Taină, a rânduit-o ca
să le fie oamenilor de folos, ca să le dea posibilitatea oamenilor
să primească putere de viaţă. A spus clar: “Cine
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă
veşnică” (Ioan 6,54) şi că “pâinea aceasta care s-a pogorât
din cer este mai mare decât mana pe care au mâncat-o evrei în pustie” (Ioan
6,58). A spus Domnul Hristos că cine nu mănâncă din această
pâine şi nu bea din acest pahar nu are viaţă veşnică.
Sfânta Biserică are posibilitatea să le ofere credincioşilor la
fiecare Sfântă Liturghie – de câte ori se face Sfânta Liturghie –
posibilitatea de a se împărtăşi. Cu ce? Cu trupul şi
sângele Mântuitorului! De fapt cine se împărtăşeşte cu
trupul şi sângele Mântuitorului se împărtăşeşte cu
Mântuitorul însuşi, cu Mântuitorul întreg, şi primeşte din ceea ce
oferă Mântuitorul prin trupul şi sângele Său, Îl primeşte
pe Mântuitorul cât poate el să primească. Cum se întâmplă lucrul
acesta, cum există posibilitatea ca credincioşii să se
împărtăşească cu trupul şi sângele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, cu Mântuitorul însuşi, cât poate omul să
primească din această Taină – care e Taină şi
rămâne Taină – noi nu ştim. Nu ştim pentru că nu ni
s-a descoperit. Oamenii din vremea Mântuitorului, oamenii care L-au auzit pe
Domnul Hristos spunând: “Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer” (Ioan 6,45
şi urm.) s-au întrebat: “Cum poate acesta să-şi dea trupul
Său să-l mâncăm? că zice: “Cine mănâncă trupul
Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Cum poate
să ne dea nouă trupul Său să-l mâncăm? Doar noi
ştim cine-i El. Ştim că este fiul lui Iosif. Cum poate să
ne dea trupul Său să-L mâncăm? Şi Domnul Hristos nu a
răspuns la această întrebare decât afirmând în continuare că
asta-i realitatea: cine mănâncă trupul Lui şi bea sângele Lui
are viaţă veşnică. Atâta tot. De ce nu a dat o
explicaţie? Nu ştim. Poate că nu a dat o explicaţie pentru
că oamenii nu puteau să înţeleagă explicaţia pe care
le-ar fi dat-o Domnul Hristos. Ştiind noi lucrul acesta nici noi nu
căutăm o explicaţie, ci ne plecăm în faţa Tainei. Ceea
ce ar trebui să ne preocupe pe noi este gândul de a înţelege
măreţia acestui fapt. Întâi măreţia faptului că
există posibilitatea de împărtăşire, şi în al doilea
rând măreţia faptului de împărtăşire şi grija de
a duce o viaţă în aşa fel încât să ne putem
împărtăşi.
În faţa
Sfântului Potir a rânduit Sfânta noastră Biserică, să spună
credincioşii care se împărtăşesc mărturisirea
credinţei în Domnul Hristos: “Cred Doamne şi mărturisesc că
Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu Care ai venit
în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi”, cu adaosul, “dintre
care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1,15). Deci, o mărturisire de
credinţă, şi o mărturisire de smerenie. Cuvintele sunt ale
Sfântului Apostol Pavel: “că Hristos a venit să mântuiască pe
cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1,115). Sigur
că lucrurile nu trebuie privite matematic. Matematic vorbind, un singur om
poate să fie cel mai păcătos dintre toţi. Ci, privind
lucrurile moral, adică fiecare ne socotim a fi păcătoşi,
şi nu ca sfinţi ne împărtăşim, deşi se spune în
Sfânta Liturghie: “Să luăm aminte, sfintele sfinţilor”. Sfintele
care se dau sfinţilor, sfintele care vreau să facă sfinţi.
Cu scopul acesta ne împărtăşim: să devenim sfinţi,
pentru că ne împărtăşim cu “dumnezeieştile, sfintele,
preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă
făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos taine”.
Mai anii
trecuţi, ar fi vreo 4,5 ani de-atunci, s-a nimerit să fiu la o
consfătuire în legătură cu “Oastea Domnului” de aici de la noi
din ţară, cu reprezentanţi ai “Oastei Domnului”, o întrunire
care a avut loc la Arad – unde mă găseam şi eu la acea
consfătuire. Şi acolo a venit vorba despre un cetăţean care
era şi el de faţă, şi i s-a adus învinuirea – nu ştiu
cine a adus învinuirea, un coleg al lui, cineva – că fiind el subinginer,
ar fi vrut să facă, sau ar fi făcut chiar analiza Sfintelor
Taine din Potir să vadă dacă e trupul şi sângele
Mântuitorului. Săracul om! Când a auzit aşa ceva, a rămas uimit.
Nici nu s-a putut gândi la aşa ceva vreodată – a şi plâns omul
de necaz că se poate spune despre el aşa ceva. Însă mie mi-a prins
tare bine lucrul acesta, nu că l-a învinuit, ci că s-a pus o astfel
de problemă. Bineînţeles că orice analiză ai face, nu
găseşti decât ceea ce este din punct de vedere material, din punct de
vedere al credinţei fiind însă altceva. Şi-anume, pentru credinţa
noastră, ceea ce primim noi împărtăşindu-ne este Trupul
şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă mie mi-a prins
bine pentru că din aceasta mi-a venit în minte că, de fapt, Biserica are un buletin de analiză a
ceea ce este în potir. Şi prezintă şapte calităţi a
ceea ce este în potir. Şi anume, zice aşa: “Drepţi primind
dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de
viaţă făcătoarele şi înfricoşătoarele lui
Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Acesta-i buletinul
de analiză. Ce este în Sfântul Potir? Trupul şi Sângele Domnului
Hristos – Sfintele Taine. Cum sunt Sfintele Taine? Dumnezeieşti – în
primul rând dumnezeieşti. nu sunt lucruri pământeşti ca să
le priveşti în perspectiva pământească, în perspectiva pământului.
Lucrurile Dumnezeieşti numai Dumnezeu le ştie. Nouă ni s-a dat
posibilitatea să ne împărtăşim cu lucruri
dumnezeieşti, fiind noi pământeşti. Putem să coborâm,
şi coboară mulţi, dumnezeieştile Taine la măsuri
scăzute şi la măsuri foarte scăzute, pentru că sunt ei
înşişi scăzuţi. Dar nu cu rostul acesta au fost date
Sfintele Taine, ci cu rostul de a-i îndumnezeii pe oameni, pe oameni care se
unesc cu dumnezeieştile Taine. Dacă sunt dumnezeieşti, sunt
sfinte. Nu poate să fie ceva dumnezeiesc şi să nu fie sfânt. Ce
înseamnă sfânt? Un lucru sfânt, un om sfânt, este ceva pus deoparte pentru
Dumnezeu, este ceva consacrat pentru Dumnezeu. Deci, dumnezeieştile Taine
sunt sfinte, sunt ceva ieşite din comunul vieţii acesteia pământeşti,
de aceea noi, pentru că suntem totuşi scăzuţi cu gândurile,
cu viaţa, nu putem înţelege măreţia Sfintelor Taine, dar
ştim că sunt sfinte şi trebuie să le primim ca sfinte,
chiar dacă noi am gândi altceva despre ele sau chiar dacă n-am avea o
sensibilitate faţă de ceea ce este sfânt.
Dumnezeieştile
Sfintele Taine sunt preacurate. Sunt preacurate pentru că numai ce-i
curat, ce-i preacurat poate fi sfânt. Sunt nemuritoare, adică ele nu se
nimicesc. Aşa cum Domnul Hristos este nemuritor în El însuşi, în fiinţa
Lui, nu poate muri, aşa şi Sfintele Taine nu pot să
dispară, ci ele rămân undeva în existenţa omului, în univers,
rămân în cel care s-a împărtăşit cu Sfintele Taine,
rămân în veşnicie. Face Dumnezeu aşa ca ele să nu se
risipească, să nu se termine niciodată. Fiind dumnezeieşti,
sfinte, preacurate, nemuritoare sunt cereşti. Nu sunt
pământeşti, nu sunt lucrurile pământului. Sunt
făcătoare de viaţă, dau viaţă. De fapt, şi
hrana care o mâncăm noi, pentru existenţa fizică, este
făcătoare şi dătătoare de viaţă. Cum hrana
pentru viaţa fizică este făcătoare de viaţă, e
dătătoare de viaţă – asta-i valoarea hranei (Sfântul
Apostol Pavel spune în Epistola către Efeseni că “nimeni nu şi-a
urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l
încălzeşte” (Efeseni 5,29), hrana fiind o condiţie a existenţei,
fiind făcătoare de viaţă) – tot aşa şi în latura
sufletească, Sfintele Taine sunt făcătoare de viaţă,
de viaţă superioară, de viaţă sfântă, de
viaţă din Hristos şi în Hristos.
Mai departe, spunem
despre Sfintele Taine că sunt înfricoşătoare. Cuvântul acesta “înfricoşător”,
cred că nu este cel mai potrivit cuvânt ca să definim Sfintele Taine,
ci ar fi mult mai potrivit să spunem că cinstitele daruri,
prefăcute în Sfintele Taine, sunt
uimitoare, uluitoare, copleşitoare. Asta înseamnă “înfricoşătoare”.
Nu că te ia frica în faţa lor, ci te ia uimirea. Noi acum,
ştiind lucrurile acestea şi având în vedere cele pe care le avem în
faţa noastră împărtăşindu-ne, şi, după
aceea, noi înşine devenind potire – după ce ne-am
împărtăşit din Potir – trebuie să ne gândim la faptul
acesta că am primit în noi: dumnezeieşti, sfinte, preacurate,
nemuritoare, de viaţă făcătoare, înfricoşătoare
Taine ale lui Hristos. Şi asta ni se şi pune în atenţie: să
mulţumim Domnului pentru că le-am primit, nu pentru că
există undeva. Că ai putea să ai şi tu parte de ele cândva,
ştiu eu, când o să te socoteşti vrednic, sau când o să
vină o vreme când se mai împărtăşesc şi alţii,
că parcă nu îndrăzneşti să te
împărtăşeşti numai tu, că e curios să te
împărtăşeşti numai tu. Şi atunci lasă că o
să te împărtăşeşti tu odată şi odată.
Asta ar fi un fel de neglijare, un fel de desconsiderare a Sfintelor Taine.
Acestea sunt lucruri pe care noi le primim în noi, ne zidim prin ele. Noi
ştim că într-o rugăciune de mulţumire pentru
împărtăşirea cu Sfintele Taine – în rugăciunea a treia – se
spune, ca rugăciune după ce ai primit Sfintele Taine, rugăciune
către Mântuitorul: “intră în alcătuirea mădularelor mele”,
deci chiar şi pentru viaţa fizică vrem ca
împărtăşirea cu Sfintele Taine să se răspândească
în noi, să devină Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a
făcut om în istorie, cu care S-a unit firea dumnezeiească – să
devină om în noi; să se continue întruparea în noi, să se
reverse în noi, să se răspândească în noi, aşa încât
oricare din părţile existenţei noastre, din părţile
trupului nostru, să fie unite cu Domnul Hristos. Domnul Hristos să
reverse în alcătuirea mădularelor noastre, să intre în
alcătuirea noastră, să intre în “rărunchi şi în
inimă”, adică în cele mai adânci părţi ale (existenţei)
fiinţei noastre. Deci, vorbim de împărtăşirea omului
şi în suflet şi în trup cu Domnul Hristos, pentru că cinstitele
Taine noi le primim în trup, ca să le primim în suflet. Nu este vorba
despre o împărtăşire spirituală care începe cu sufletul,
ci-i vorba despre o împărtăşire fizică, care trece apoi
şi la suflet. De aceea noi credem în ajutorul de tămăduire al
Sfintelor Taine.
Sunt zece binefaceri
pe care le pomeneşte Biserica în prima rugăciune de mulţumire,
după primirea Sfintelor Taine, unde după ce spunem că Domnul
Hristos este tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor noastre
şi că Sfintele Taine sunt şi spre tămăduire, zicem: “Dă
să-mi fie şi mie Acestea – adică Sfintele Taine cu care m-am
împărtăşit – să-mi fie şi mie spre
tămăduirea sufletului şi a trupului, spre alungarea a tot
potrivnicului, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea
sufleteştilor mele puteri, spre credinţă neînfruntată, spre
dragoste nefăţarnică, spre împlinirea înţelepciunii, spre
paza poruncilor Tale, spre adăugirea harului Tău cel dumnezeiesc
şi spre (unirea) dobândirea împărăţiei Tale”. Sunt zece
lucrări ale Sfintelor Taine în om. Tămăduirea sufletului şi
a trupului, împăcarea sufleteştilor mele puteri, adică
înlăturarea dezordinii din noi. Apoi alungarea a tot potrivnicului – în
altă rugăciune zicem: “ca de foc să fugă de mine tot lucrul
rău, toată patima. Cerem mai departe să ne fie spre
credinţă adevărată, credinţă neînfruntată,
credinţă care nu poate fi contrazisă, spre luminarea ochilor
inimii mele, spre împăcarea sufleteştilor mele puteri, spre dragoste
nefăţarnică, spre plinirea înţelepciunii, spre
înmulţirea înţelepciunii. Ce înseamnă “spre plinirea
înţelepciunii”? Înseamnă că dacă suntem înţelepţi
să devenim şi mai înţelepţi. Spre paza poruncilor Tale –
să fim mai întăriţi în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Spre
adăugirea harului tău cel dumnezeiesc – să mai primim încă
şi mai mult har, şi spre (unirea) dobândirea
împărăţiei Tale. Noi le citim acestea, de multe ori le citim,
şi le citim repede şi le uităm, şi nu le băgăm în
seamă, însă analizate puţin ne dau multă bucurie. Cerem ca
Sfintele Taine să ne ajute să fim mai buni, mai înţelepţi: “îmbunătăţeşte-mă,
spală-mă, curăţeşte-mă, îndreptează-mă,
luminează-mă, arată-mă sălaş numai Duhului Sfânt
şi să nu mai fiu sălaş păcatului”. Cerem şi
ajutorul Maicii Domnului, mulţumim Maicii Domnului că am avut
posibilitatea de împărtăşire. Toate lucrurile acestea trebuie
să le avem în vedere şi să ne folosim de ele.
Acum, întrebarea
este: când am putea noi să zicem că suntem vrednici de aceste daruri?
Răspunsul e foarte simplu: niciodată. Şi atunci, când ne putem
împărtăşi? Ne putem împărtăşi când primim
îngăduinţa de la duhovnic să ne împărtăşim –
trecând pe la duhovnicul care ştie aşezarea sufletului nostru –
şi după aceea putem să ne împărtăşim cu
toată încrederea “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de
veci”, aşa cum se spune când ne împărtăşim sau cum se spune
la rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt peste cinstitele daruri care se
prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului. După ce se cere aceasta de
la Dumnezeu, preotul spune de ce anume se împărtăşesc
credincioşii, de ce le cere anume şi zice: “ca să le fie lor
spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre
împărtăşirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea împărăţiei
cerurilor, spre îndrăzneala cea către Tine, iar nu spre judecată
sau spre osândă”.
Deci, învrednicirea
ne-o dă Dumnezeu, în măsura în care ducem o viaţă care
să ne recomande pentru împărtăşire. Sunt unii care
ezită vreme îndelungată. Eu, să ştiţi, că nici nu
trag de oameni să se împărtăşească. Trag de oameni
să se spovedească. Şi pentru că nu vor să se
spovedească bineînţeles că nu vor să se
împărtăşească. În Postul Paştilor, de pildă, vin
oameni care s-au spovedit la mine anul trecut în Postul Paştilor, şi
dacă-i întreb când s-au spovedit mai pe urmă zic că în Postul
Paştilor anul trecut. Şi eu zic “La cine te-ai spovedit”? – “La
dumneavoastră”. – Nu ţi-am spus să te spovedeşti în toate
posturile? – “Mi-aţi spus, părinte, dar acum ce să fac că
nu m-am spovedit?” Asta înseamnă că nu îl interesează, că
dacă l-ar interesa pe om, ar putea să se
împărtăşească în toate posturile şi ar putea să
se împărtăşească şi mai des. Noi nu suntem pentru a-i
opri pe oameni de la Sfânta Împărtăşanie. Dorim să se
împărtăşească dar în condiţiile care se cer,
totuşi. Nu putem să trecem peste Sfântul Apostol Pavel, trebuie
să facă omul şi o pocăinţă pentru păcatele
pe care le-a făcut, dar după ce a intrat – cum am zice noi – în
normal, atunci poate să se împărtăşească când
doreşte, de câte ori doreşte. Zic unii că trebuie o
pregătire pentru asta. Ştiţi care e pregătirea?
Pregătirea este viaţa superioară pe care o duce omul. Ne
pregătim pentru împărtăşire cum ne pregătim pentru
viaţa superioară. Cum ne pregătim pentru moarte, aşa ne
pregătim şi pentru împărtăşire. Cu viaţa pe care
o ducem, fiind (luători-aminte) cu luare-aminte, gândindu-ne că
urmează să ne împărtăşim, şi ne
împărtăşim ca să primim putere. Greşesc toţi
aceia care socotesc că în orice condiţii se poate împărtăşi
cineva, pentru că Sfântul Apostol Pavel nu zice aşa şi nici
Sfinţii Părinţi nu zic aşa. Totuşi nu trebuie să
punem nici nişte piedici oamenilor să nu se
împărtăşească că nu ştim când, de fapt, vor fi
mai vrednici decât în clipa de faţă.
Deci, în faţa Sfântului
Potir trebuie să fim cu luare-aminte, cu cinstirea cuvenită, cu
dorinţa de a ne împărtăşi. Să fim conştienţi
de măreţia Sfintelor Taine, să cerem să ne dea Dumnezeu
conştiinţa măreţiei Sfintelor Taine. Să ne mai gândim
şi noi singuri la cuvinte din Sfânta Liturghie, cuvintele pe care le-am
pomenit mai înainte, şi să împlinim condiţia aceasta ca să
primim Sfintele Taine: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Dacă le avem pe
acestea, e nădejde de bine. Şi atunci darul lui Dumnezeu va fi cu
noi, rugăciunile Maicii Domnului ne vor ocroti, bunătatea lui
Dumnezeu – care ne-a dat aceste sfinte daruri, şi ne-a dat posibilitatea
aceasta – va fi cu noi.
Sfânta Liturghie se
face anume pentru împărtăşire. Credincioşii e bine să
ia parte la Sfânta Liturghie şi, luând parte la Sfânta Liturghie
să-şi dorească să se împărtăşească.
Să se pregătească cum pot ei să se pregătească,
însă să nu-şi facă piedici că n-au putut citi toate
rugăciunile câte se cer, pentru că şi rugăciunile - dacă-i vorba – s-au adăugat în
timp. În secolele X-XI, s-a adăugat rugăciunea Sfântului Simeon Noul
Teolog, pe care cei dinainte nu au citit-o pentru că n-au ştiut-o,
n-au avut-o. Sau în secolul al şaptelea, rugăciunea Sfântului Ioan
Damaschin, care nu a fost în secolul al treilea, şi aşa mai departe.
Nu trebuie să ne facem nişte piedici în sensul acesta. Ceea ce putem
face, facem, dar să dorim. Eu vă recomand să citiţi cartea
a patra din “Urmarea lui Hristos” unde se insistă pentru
împărtăşire, pentru învrednicire, pentru atenţia în
legătură cu împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine.
S-a cam părăsit dorinţa de a se împărtăşi
credincioşii. Stau întrebători unii, gândind dacă e bine să
se împărtăşească mai des. Atunci, dacă nu este bine,
de ce se mai face Sfânta Liturghie? Atunci, facem Liturghie rar, că
oamenii şi aşa se împărtăşesc rar. Dacă facem
Liturghie des, pot să se împărtăşească oamenii des. De
ce să fie defavorizaţi credincioşii şi favorizaţi
numai preoţii care oricum trebuie să se
împărtăşească, pentru că fără
împărtăşirea preotului nu se poate face Sfânta Liturghie. Dar,
de fapt, nici fără împărtăşirea credincioşilor nu
prea are rost o Sfântă Liturghie dat fiind faptul că agneţul
este şi cu partea din care se împărtăşesc
credincioşii. Nu există Liturghie numai cu partea din agneţ cu
care se împărtăşesc preoţii. Aşa că e
deschisă posibilitatea să se împărtăşească
credincioşii, numai să dorească, să caute, să se roage
pentru asta, să ceară ajutor de la Dumnezeu, să
trăiască o viaţă care să îi recomande şi atunci
există această posibilitate pe care o dă Biserica. Sunt unii
credincioşi, şi preoţii nefiind cu luare-aminte, ţin seama
de graba credincioşilor şi îi împărtăşesc cu Sfintele
Taine din chivot, care sunt păstrate peste an pentru
împărtăşirea bolnavilor. Îi împărtăşesc în
afară de Liturghie pentru că se grăbesc credincioşii. Nu
este corect! Pentru Dumnezeu trebuie să-ţi faci vreme. Nu poţi
astăzi, poţi altădată, trebuie să poţi cândva.
Şi dacă ar fi aşa, că credincioşii se pot
împărtăşi cu Sfintele pregătite pentru
împărtăşirea bolnavilor atunci nu ar mai avea rost să se
facă Sfânta Liturghie. Nici Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte
sfinţite, în post, nici cealaltă Liturghie – pentru că avem unde
să ne împărtăşim. Or, aşa nu este corect. Sfintele care
se pregătesc pentru bolnavi sunt numai pentru bolnavi – pentru cei care nu
pot lua parte la Sfânta Liturghie, pentru cei care se
împărtăşesc acasă din motive de felul acesta: că nu
pot lua parte la Sfânta Liturghie, că nu se pot deplasa. Ceilalţi
trebuie să se împărtăşească cu
împărtăşanie pregătită anume la Sfânta Liturghie. Nu
trebuie nici să bagatelizăm, nici să socotim că acum putem
să ne împărtăşim oriunde şi oricând, ci să
căutăm să împlinim lucrul acesta după rânduială
şi mai ales după sfatul duhovnicului. Duhovnicul nu are motive
să respingă pe cineva care este în rânduială. Sunt păcate
opritoare de la Sfânta Împărtăşanie pentru o vreme. Asta e
altceva. Se ţine seama şi de lucrul acesta. Să se ferească
oamenii de păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie
şi atunci se pot împărtăşi fără probleme.
Dacă nu se feresc şi dacă fac păcate care sunt opritoare,
atunci sigur că şi preotul duhovnic trebuie să fie cu luare
aminte şi să îi oprească pentru o vreme oarecare, mai mult
pentru verificare şi pentru smerenie. Credincioşii însă
să-şi dorească faptul acesta de a se apropia de Dumnezeu, de a
se folosi de darurile Bisericii, de a avea la îndemână pentru viaţa
lor cele ce s-au dat pentru viaţă.
Oamenii s-au certat
în decursul veacurilor pentru că n-au înţeles ceea ce nu se poate
înţelege. Au fost atâţia oameni care au căutat să explice
cum anume se poate realiza împărtăşirea, cum vine Domnul Hristos
în conştiinţa oamenilor. Noi nu facem aşa ceva. Biserica
Ortodoxă nu face aşa ceva, ci ne spune cu ce ne împărtăşim
şi noi trebuie să facem lucrul acesta dar nu căutăm o
explicaţie, pentru că o explicaţie u există. Nu se poate
găsi o explicaţie. Dumnezeu care ne-a dat Sfintele Taine ştie
cum vine în conştiinţa noastră, ştie cum lucrează în
noi, ştie cum arde spinii tuturor păcatelor, ştie cum îşi
face sălaş în conştiinţa noastră. El ştie cum,
noi nu ştim cum, dar ştim că-Şi face loc în noi, că
vrea să se alcătuiască în mădularele noastre, că vrea
să fie în cuprinsul fiinţei noastre. Toate acestea le ştie
Domnul Hristos. Aşa că noi, în faţa Sfântului Potir, trebuie
să fim numai cu smerenie, trebuie să fim cu credinţă, cu
dragoste, cu frică de Dumnezeu, adică nu cu nepăsare, ci cu
consideraţie, cu respectul cât îl putem avea noi. Am vrut să zic cu
respectul cuvenit, însă respectul cuvenit numai Dumnezeu ştie cine îl
are şi când îl are. Dar, să ne gândim că ceea ce nu putem face
noi, poate Dumnezeu: “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. (Luca 1,37)
Zice îngerul binevestitor că: “La Dumnezeu nimic nu e cu
neputinţă”. “La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, a zis
Domnul Hristos cu prilejul întâlnirii cu tânărul bogat, când au întrebat
Sfinţii Apostoli că: “Cine poate să se mântuiască?” şi
a zis Mântuitorul că “ceea ce nu este cu putinţă la oameni e cu
putinţă la Dumnezeu” (Matei 19,26). Adică nu se poate ca Domnul
Hristos, care ne-a dat Sfintele Taine, să ne învinuiască apoi că
le-am primit. Ci, vina o purtăm noi în conştiinţa noastră,
în cazul că ştim că cu adevărat nu suntem vrednici şi
totuşi ne împărtăşim ca şi când am fi vrednici. În
cazul în care, de exemplu, când eşti într-un sistem de
păcătuire, faci nişte lucruri pe care le faci mereu şi cu
nepăsare şi după aceea te împărtăşeşti, în
cazul acesta nu este bine. Însă dacă cineva crede în puterea lui
Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în ajutorul
Maicii Domnului şi care, după puterea lui, duce o viaţă
îngrijită, în faţa Sfântului Potir trebuie să se simtă
îndemnat de a se împărtăşi.
Vă rog să
luaţi aminte la lucrurile acestea. S-au şi scris acum, în ultima
vreme, de exemplu este o carte de Schmemann, în care se insistă pentru
împărtăşire. Este o carte tradusă din greceşte care,
de asemenea, pune problema împărtăşirii mai dese a
credincioşilor, şi tot pe baza aceasta a faptului că
împărtăşirea cu Sfintele Taine ne-a dat-o Domnul Hristos spre
folosul nostru. Însă sunt unii care se împărtăşesc numai ca
să facă şi ei ce fac ceilalţi oameni, în înţelesul
că nu i-ar interesa lucrul acesta, dar că, totuşi, ajungând
acolo şi văzând că se împărtăşesc şi
alţii, se împărtăşesc şi ei, ca şi când lucrul
acesta este un lucru comun. Aşa ceva nu e bine. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că: “pe cei care îi ştim noi nevrednici, îi respingem noi”.
Dacă îi ştim sau dacă i-am şti i-am respinge. În cazul
acesta nu se poate împărtăşi omul aşa numai că e o
modă a împărtăşirii. Ci trebuie să fim cu grijă,
cu luare-aminte, cu dorinţă de îmbunătăţire, şi
atunci ne ajută Dumnezeu, ne ajută Maica Domnului cu ocrotirea ei, ne
ajută sfinţii lui Dumnezeu, ne ajută preoţii cu
rugăciunile lor, cu dezlegările care le dau. Şi atunci toate se
fac spre binele nostru şi spre folosul nostru.
Dumnezeu să ne
ajute!
Miercuri, 22 iulie 1998
Prea Cuvioase Părinte Stareţ, cinstiţi
părinţi şi iubiţi credincioşi,
Pentru această
dimineaţă am socotit că e bine să ne oprim cu gândul asupra
unei teme în legătură cu viaţa noastră. A fost vorba
aseară despre faptul că dumnezeieştile Taine sunt şi
făcătoare de viaţă. Am avut în vedere viaţa
spirituală, şi am socotit că pentru acum ar fi potrivit să
stăruim cu gândul asupra felului cum stăm noi în faţa
vieţii. Am zis aşa: “În faţa vieţii şi a morţii”.
De ce? Pentru că fiecare din noi trebuie să avem nişte atitudini
precise în faţa vieţii. Adevărul este că viaţa o
primim, o trăim, fără să ştim de ce am primit-o,
fără să ştim de ce o trăim. Înainte cu vreun sfert de
veac, o revistă din Olanda a lansat o întrebare, un fel de întrebare
pentru un concurs, cu un răspuns pe care l-ar fi putut da fiecare care a
primit acea întrebare. Întrebarea era: “Care-i scopul vieţii pe
pământ?” S-a angajat la această lucrare de răspuns, de
cercetare, şi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie, şi a
trimis la mai mulţi oameni pe care i-a crezut că sunt potriviţi
să răspundă la această întrebare. Mi-a trimis şi mie
întrebarea, şi scria acolo că, pe cel mult două pagini, să
dau răspunsul. E greu să dai un răspuns la o astfel de
întrebare. Bineînţeles că ceva am răspuns eu, deşi n-am
avut conştiinţa că am răspuns la întrebare, că
acesta-i răspunsul adevărat. Dar totuşi, a fost un răspuns
care nu poate fi contestat, chiar dacă nu este deplin. Şi anume,
răspunsul meu a fost că: “trăim pentru că ne-am pomenit
trăind”. Şi asta-i realitatea. Fiecare dintre noi am venit de unde am
venit, Dumnezeu ştie de unde, El care ne-a creat. Biserica zice, într-o
alcătuire de la slujba pentru cei răposaţi: “Cela ce cu mâna Ta
dintru nefiinţă m-ai zidit, şi cu chipul Tău cel
dumnezeiesc m-ai cinstit”. Deci am venit din nefiinţă la
fiinţă. Cred că persoana care ar putea să fie
întrebată despre existenţa noastră – cea mai potrivită
persoană care ar putea răspunde la întrebarea în legătură
cu existenţa noastră – este mama noastră. Şi dacă am
fi întrebat-o, cu toate că alcătuirea noastră s-a petrecut în
ea, nu poate să spună nimic decât că a fost un fel de
asistentă la această realizare. Poetul Nichifor Crainic are o poezie
intitulată “Laudă” în care, între altele spune:
“Sunt duh, învelit în nălucă de humă,
Sunt om,
odrăslit dintr-un tată şi-o mumă,
Dar Sunt
nerăspunsă-ntrebare.”.
Şi mai departe:
“Nici maica nu
ştie ce tainică normă,
Îmi dete din carne-i
vremelnică formă,
Neant înflorit în
minune.”
Existenţa
noastră i-a preocupat pe alţii şi numai mai târziu a venit
vremea să ne dăm şi noi seama de existenţa noastră,
să facem deosebire între noi şi alţii, între noi şi
lucrurile înconjurătoare. Asta înseamnă că viaţa
noastră este mai presus de noi. Ne-am încadrat în rânduielile de
existenţă ale oamenilor. Ne-am hrănit – mai întâi ne-au
hrănit alţii – după aceea ne-am hrănit noi înşine,
şi am continuat să existăm. Şi mergem aşa înainte,
până când va veni vremea să trecem din lumea aceasta. După
credinţa noastră, va veni vremea să nu mai fim în lume aşa
cum suntem acum. Fiecare mâncare pe care o mâncăm se adaugă la ceea ce
suntem noi şi ne prelungeşte viaţa. Aşa a rânduit Dumnezeu
pentru noi şi nu numai pentru noi, ci şi pentru celelalte
vieţuitoare, pentru tot ce trăieşte în lumea aceasta.
Deci ne-am pomenit în
lumea aceasta trăind şi nu ştim cum este când nu
trăieşti. Vedem pe oameni murind în jurul nostru – e o chestiune a
altora, nu e o chestiune a noastră. Aşa că, nu ştim cum va
fi când vom muri noi înşine. Credinţa noastră este că nu
murim de tot. Că după suflet trăim în veşnicie. Că
sufletul n-are moarte – nici la moarte, nici după moarte -, că
sufletul este veşnic, că sufletul are viaţă
neîntreruptă. Trupul are viaţă întreruptă, în sensul
că, la un moment dat, tot ce trăieşte moare, iar în ceea ce ne
priveşte pe noi, noi credem că trupul se va realcătui cândva –
la a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa cum s-a
alcătuit pentru existenţa noastră vremelnică, se va
realcătui şi pentru existenţa noastră veşnică. E
o credinţă a noastră, e o descoperire a lui Dumnezeu, e o
descoperire a celor sfinţi şi noi credem lucrul acesta. Deci
viaţa noastră este ceva mai presus de noi. Ceva la care
participăm. Ceva în care ne-am pomenit, pentru că ne-am pomenit
trăind. Şi dorim să trăim. Dorim să trăim,
să nu murim niciodată. Poveştile noastre populare au
formulată dorinţa: “Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte”. E o dorinţă,
pentru că după tinereţe vine bătrâneţea, deşi
bătrâneţea nu este un ideal al omului. Nu ne gândim la
bătrâneţea cu neputinţe, nu ne gândim la bătrâneţea
care uneori poate fi o degradare a fiinţei umane, ci ne gândim chiar la
bătrâneţea fericită. E ceva ce nu-şi doreşte omul, dar
ceva la care totuşi ajunge. E o vorbă: “Cine trăieşte
şi-mbătrâneşte”. Trec anii peste noi, şi ne duc la
bătrâneţe, şi după
cum zic eu către oameni când vin la mine la spovedit: “Acum
bătrâni am ajuns. Ştii ce urmează!”. Şi oamenii toţi
ştiu ce urmează. Nu ar vrea să urmeze, dar ştim cu
toţii că urmează ceva. Şi nu este deloc nefiresc! Ne-am
pomenit cu asta! Bătrânii mor. Tinerii trăiesc. Tinerii au în
faţă viaţa cealaltă, vremea cealaltă a vieţii
lor, şi au în faţă, eventual, şi bătrâneţea.
Doresc, dacă nu se poate să rămână tineri, s-ajungă
şi bătrâni. Numai s-ajungă şi să nu treacă din
lumea aceasta. Să trăiască cât mai mult în lumea aceasta.
Dealtfel aceasta e şi o dorinţă a Bisericii noastre. Biserica
noastră întotdeauna a considerat că lungimea de zile e un dar de la
Dumnezeu. Bineînţeles, în conştienţă, nu în
neconştienţă. La cununie, de exemplu, se roagă preotul
pentru cei care se căsătoresc să ajungă să vadă
pe fiii fiilor lor. Deci şi pe nepoţi. Şi sunt oameni care
văd şi pe strănepoţi. Şi e bine. Mai ales dacă
lucrurile se petrec la vremea lor pentru fiecare. Adică nu lasă
să treacă vremea până să se căsătorească în
timp ce alţii lasă să treacă multă vreme până
să ajungă să se căsătorească şi nu au copii
la vreme şi atunci bineînţeles că n-ajung să vadă pe
fiii fiilor lor sau mai ales n-ajung să vadă şi pe
strănepoţii lor. Însă Biserica consideră că viaţa
îndelungată aici pe pământ e un dar de la Dumnezeu. Tot la cununie se
spune – într-o binecuvântare care se dă pentru cei care se cunună -: “Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea întru tot Sfântă, de-o
fiinţă şi începătoare de viaţă, o dumnezeire, o
împărăţie, să vă binecuvinteze pe voi, să vă
dăruiască vouă viaţă îndelungată, naştere de
prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă”. “Spor în
viaţă şi în credinţă”.
Am fost cândva în
nordul Moldovei, în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc – eram prieten bun cu
părintele Slevoacă, Dumnezeu să-l odihnească. O împrejurare
nefericită m-a dus pe mine acolo, a fost nevoie de prezenţa mea
acolo. Şi-acolo am auzit ceva ce n-am auzit în altă parte. Când
aduceau oamenii la biserică fructe să le binecuvinteze preotul
şi să le mănânce credincioşii – fructe binecuvântate – ,
când aduceau ceva aşa, ca să dea la biserică,
cântăreţul zicea: “Înmulţeşte-le lor Doamne anii
vieţii”. Acum, Dumnezeu ştie dacă se înmulţesc anii
vieţii, dar e o dorinţă. Zicea: “Înmulţească-se lor
anii vieţii”, cum am zice noi: “Mulţi ani trăiască!”. E o
dorinţă a omului. Şi e o dorinţă firească, pentru
că noi asta o ştim şi asta o trăim. Important este cum
putem noi să ne facem vrednici de viaţă îndelungată, cum
putem noi să contribuim la o viaţă lungă. Ce putem noi
să facem? Personal, am urmărit chestiunea longevităţii,
acolo unde am putut să o urmăresc. Şi mi-am dat seama că
totuşi, ceea ce contează cel mai mult şi mai mult, este fondul
ereditar, fondul vital. Adică înzestrarea nativă. Sunt oameni care nu
fac ceva deosebit şi totuşi ajung la o viaţă lungă,
pentru că sunt din familii care ţin mult, care nu se sfârşesc
curând. E un dar de la Dumnezeu. Şi nu fac nimic deosebit. Acum se pun
probleme din acestea, că trebuie să te hrăneşti aşa
şi aşa, trebuie să mănânci mâncare netrecută prin foc
că atunci trăieşti mult. Adică să nu mănânci
fiert, prăjit, ci numai crudităţi, şi mai ştiu eu ce.
Toate acestea-s până la urmă poveşti. Pentru că aceia care
totuşi au trăit mult – având un fond ereditar bun – au mâncat ce li
s-a pus înainte, nu s-au gândit că: “Stai, că asta-i fiartă,
să n-o mănânc că mai bine mănânc nefiartă că e cu
mai multă putere vitală”. Nu s-a gândit nimeni la lucruri de felul
acesta. Şi totuşi, care au fost să trăiască au
trăit şi trăiesc, şi au să trăiască mai
departe, pe baza fondului ereditar. Pe baza a ceea ce le-a dat Dumnezeu. Pentru
că “Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit
de sus este pogorând de la Tine Părintele luminilor” (Cf. Iacob 1,17).
Deci şi viaţa fizică e un dar de la Dumnezeu.
Creştinismul a
adus ideea de viaţă spirituală. Nu că nu era această
idee şi înainte, dar a insistat asupra acestui fapt. Domnul Hristos a spus
că: “Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi ai celor morţi” (Luca
20,38). Că Avraam, Isaac şi Iacob n-au murit. Chiar dacă au
murit, nu sunt morţi, nu sunt dispăruţi. Că prin El avem
viaţă veşnică. Şi de fapt avem şi un spor de
viaţă în această lume, o plinătate de trăire, o
plinătate care nu există la cei care nu au legătură cu
Domnul Hristos. Spuneam aseară despre Sfintele Taine că sunt “izvor
de viaţă”, că sunt “făcătoare de viaţă”,
şi noi mai ştim şi alte lucruri despre care spunem că sunt
făcătoare de viaţă. Gândiţi-vă, de pildă, de
câte ori se spune la slujbă: “cu puterea cinstitei şi de
viaţă făcătoarei cruci”. De câte ori auzim noi la slujbe
spunându-se că: “Duhul este făcător de viaţă”. În
Simbolul Credinţei zicem: “şi întru Duhul Sfânt, Domnul de
viaţă făcător”. Spunem la sfintele slujbe, de pildă: “Cu
harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia
născut Fiului Tău, cu care împreună eşti binecuvântat, cu
Preasfântul, şi Bunul şi de viaţă făcătorul
Tău Duh”. Deci, pe Sfântul Duh îl ştim făcător de
viaţă. Crucea – puterea crucii – o ştim făcătoare de
viaţă. Porunca lui Dumnezeu ştim că “este viaţă
veşnică” (Ioan 12,50). Ştim că Sfintele Taine – Trupul
şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos – sunt dătătoare de
viaţă, aduc un spor de viaţă, chiar dacă nu în
lungime, sigur în adâncime şi în înălţime. Dau o putere de
viaţă, dau o plinătate, dau o mulţumire omului care
trăieşte o viaţă fizică şi pe viaţa lui
fizică se adaugă şi viaţa lui spirituală. Domnul
Hristos a spus: “Cuvintele Mele sunt duh şi sunt viaţă”. (Ioan
6,63), iar Sfântul Apostol Petru a spus: “Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai
cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6,68).
Toate acestea pentru
noi au mare importanţă, în înţelesul acesta că, dacă
trăim o viaţă în aşa fel încât să ne poată
binecuvânta Dumnezeu şi să ne poată înmulţi Dumnezeu
viaţa, şi în lungime şi în lărgime, în realitate stăm
în faţa vieţii cu dorinţă de viaţă îndelungată,
cu dorinţă de prisosire a vieţii. Domnul Hristos a spus că:
“Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să o
aibă din belşug” (Ioan 10,10). Să aibă o viaţă
plină, o viaţă străbătută de bucurie, o
viaţă care este viaţă aşa cum doresc oamenii ca
să fie viaţa. Toate acestea le avem în vedere, şi e bine să
le avem în vedere şi pentru că dorim lucrul acesta în mod firesc. Ca
viaţa să fie îndelungată, dacă ne ţine Dumnezeu
şi sănătatea şi mintea. A fost odată la noi la
mănăstire un profesor – poate c-aţi citit careva o carte
intitulată “Pe baricadele vieţii”, scrisă de Onisifor Ghibu,
că despre el e vorba. El a fost profesor de pedagogie la Universitatea din
Cluj, însă pensionat cam devreme – că s-a schimbat ţara şi
el a fost din ţara veche şi nu l-au mai ţinut – şi-a fost
la noi la mănăstire, şi când ne-am despărţit a zis
către mine: “Părinte Teofil, să-ţi ţină Dumnezeu
mintea şi sănătatea!”. Tare de multe ori m-am gândit la vorba
asta: “mintea şi sănătatea”. Nu a zis: “sănătatea
şi mintea”, ci “mintea şi sănătatea”. Întâi mintea. De ce?
Pentru că omul e om mai ales prin faptul că are minte, că
gândeşte, că se poate raporta corect la viaţă. Dacă ne
ţine Dumnezeu mintea şi sănătatea, poate să fie viaţa
cât de lungă, aici pe pământ că odată şi-odată
tot trecem noi din viaţa aceasta. A venit odată la noi la
mănăstire un preot din Munţii Apuseni, de la Brad. A fost el
coleg cândva cu un consătean al meu, îl ştiam încă de când era
student la Teologie, dar a venit pe la noi nu ştiu prin ce împrejurare, la
mănăstire, şi părintele Serafim – Dumnezeu să-l
odihnească – nu ştiu cum a abătut vorba în legătură cu
moartea. Şi părintele acela – Dumnezeu să-l odihnească c-a
murit cam curând, nu a ajuns la bătrâneţi adânci – a zis: “Părinte,
să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-a
plăcut tare mult expresia aceasta: “Nu mi-i lăcomie să mor”. “Că
dacă voi muri, tot mort voi fi”, a zis el mai departe. Şi
părintele Serafim – Dumnezeu să-l odihnească – zicea: “Măi
frate, numai o dată se moare!”. O sigură dată mori, nu mori de mai
multe ori, ca să zici că mori şi mai trăieşti. Numai o
dată se moare şi Dumnezeu ştie când. Noi ştim ce ni se
spune despre viaţa de dincolo de lumea aceasta. De răsplată, de
judecată, de toate câte le ştim şi câte le avem în vedere,
însă cu toate acestea sunt puţini oameni care îşi doresc
moartea. Adică, moartea şi-o doresc, poate, sfinţii. De exemplu
Sfântul Apostol Pavel care zicea că dacă s-ar muta din lumea aceasta
ar fi mai mult cu Domnul, şi că preferă să moară, dar
sper să trăiască încă, aici pe pământ, ca să fie
de ajutor credincioşilor (Cf. Filip. 1,23-24). Şi deci Sfântul
Apostol Pavel, - sfinţii - poate
că dorea să moară, ca să fie mai mult cu Domnul. Şi
oamenii foarte necăjiţi, oamenii care au probleme mari, greutăţi
în viaţă, şi unii dintre aceia doresc moartea – oamenii care
s-au săturat de lumea aceasta. Dar aşa ceva nu se întâmplă cu un
credincios, pentru că un credincios ştie că viaţa e în
mâinile lui Dumnezeu.
Deci noi ne-am
pomenit trăind:
“Nici maica nu
ştie ce tainică normă,
Îmi dete din carne-i
vremelnică formă,
Neant înflorit în
minune.”
Asta-mi place foarte mult. Adică omul
este o minune. Vine din nimic, sau din aproape nimic – care totuşi e mult,
acel nimic – deci începutul, conceperea omului, nu se poate vedea, abia se vede
şi cu microscopul, aşa că poţi să zici că e
nimic. Şi totuşi se realizează o fiinţă umană, o
persoană, cu atâtea posibilităţi şi cu atâtea şi
atâtea calităţi şi, e drept, şi cu atâtea şi atâtea
defecte. Psalmistul dădea slavă lui Dumnezeu zicând: “Te slăvesc
Doamne, că sunt minunat întocmit.” (Ps. 138,14) Ceea ce trebuie să
facem noi este să ne păstrăm viaţa şi să ne
divizăm viaţa, să o trăim în aşa fel încât să ne
putem bucura de clipa prezentă, şi de ceea ce urmează şi de
toată cealaltă vreme a vieţii noastre, pentru că nu
toţi ştiu să trăiască viaţa în aşa fel încât
să fie fericiţi în cealaltă parte a vieţii lor.
Părintele Arsenie şi părintele Serafim ziceau că: “Unii
oameni îşi trăiesc o parte din viaţă în aşa fel încât
să şi-o facă imposibil de suportat cealaltă vreme a
vieţii lor”. Ceea ce trebuie să ştim noi este aceasta: că
viaţa e de la Dumnezeu, că ne-am pomenit trăind ca să
trăim cât putem să trăim, şi că, de fapt, din partea
noastră nu este nimic. Adică noi nu contribuim cu nimic în organismul
nostru ca să trăim, doar că ne încadrăm în regulile de
viaţă din această lume. Ne odihnim – când e de odihnă,
muncim când e de muncă, ne hrănim, când e de hrană, şi
aşa mai departe. Adică toate acestea noi le împlinim, şi toate
acestea se adaugă la ceea ce suntem noi, şi devenim prin ele.
Şi-apoi vine şi vremea să ne despărţim de lumea
aceasta. Unii ştiu, simt, unii se pregătesc, pe alţii îi
surprinde moartea. Dumnezeu ştie de fiecare cum trece din lumea aceasta,
ce-i rânduit pentru el în legătură cu trecerea din lumea aceasta.
Sufletele noastre sunt în mâna lui Dumnezeu.
Am venit în lumea
aceasta fără să ştim şi credem c-am venit prin puterea
lui Dumnezeu, Care din nefiinţă la fiinţă ne-a adus, ne-a
înzestrat cu chipul Său cel dumnezeiesc: “Cipul măririi Tale celei
negrăite sut, măcar că port ranele păcatelor.”. Dorim
să fim ajutaţi de Dumnezeu, să înlăturăm de pe
sufletul nostru ceea ce schimonoseşte sau întunecă chipul, ca să
fim aşa cum ne vrea Dumnezeu, aşa cum, de fapt, am vrea şi noi
de multe ori, fără să putem să facem ceea ce ar aduce
această luminare a chipului lui Dumnezeu din noi. Ne-a adus Dumnezeu din
nefiinţă la fiinţă, ne-a învrednicit de Evanghelie, de
darurile Bisericii, de Sfintele Taine. Toate acestea sunt sporitoare de
viaţă. Şi cu toate acestea vine şi vremea când vom trece
din această viaţă. Parcă nu ne vine să credem. Vedem
că se întâmplă aceasta în jurul nostru şi parcă ne-ar veni
să credem că numai cu alţii se întâmplă aşa şi cu
noi n-o să se-ntâmple. Dar o să se-ntâmple,
fără-ndoială. Va veni o vreme când cei din jurul nostru vor face
cu noi ceea ce au făcut cu ceilalţi care au trecut din această
viaţă. Important este să ne pregătim în aşa fel în
viaţa aceasta ca să putem trece frumos din lumea aceasta. Vorbea
cineva – parcă Victor Hugo – despre arta de a deveni bunic. Să
trăieşti aşa ca să îmbătrâneşti frumos. Să
fi un bătrân frumos. Dacă se poate încă de la tinereţe,
să ai calităţile bătrânului, virtuţile,
înţelepciunea unui om în vârstă. Să fii de la tinereţe
aşa, ca să poţi să fii cum trebuie şi la
bătrâneţe, şi în faţa morţii. În Pateric se spune
că: “în ce te găseşte moartea, în aceea te duci dincolo”. De
aceea e foarte important, pentru că nu ştim clipa morţii.
Să trăim tot timpul în aşa fel încât să putem muri în orice
clipă. Şi dacă trăim aşa, nu este nici o problemă
moartea, pentru că la Paşti avem un cuvânt care zice aşa
că: “Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de
biruinţă”. Se consideră că viaţa aceasta pământească,
oricât ar fi de plină şi oricât ar fi de dorită, e
depăşită de viaţa de dincolo de moarte, unde va primi omul
mult mai mult decât poate primi în această viaţă. Asta-i
credinţa noastră. Noi trăim cu gândul acesta. În orice caz, aici
pe pământ suntem confruntaţi cu tot felul de împotriviri. Suntem
confruntaţi cu tot felul de situaţii nedorite şi nu putem
să fim totdeauna mulţumiţi. Se vorbeşte despre o
odihnă de dincolo: “Cu sfinţii odihneşte Hristoase sufletele
adormiţilor robilor Tăi.”, “Încă ne rugăm pentru odihna
sufletelor robilor Tăi”, “Tu eşti Învierea şi viaţa şi
odihna robilor Tăi.”
Deci, odihna este
dincolo de lumea aceasta, chiar dacă există şi-o odihnă în
lumea aceasta. Nu o odihnă în înţelesul că nu mai faci nimic, ci
o odihnă pe care o dă Dumnezeu sufletului care-I slujeşte. De
pildă, avem cuvântul acela al Mântuitorului: “Învăţaţi-vă
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea
odihnă sufletelor voastre.” E vorba de odihna din virtuţi. Domnul
Hristos promite odihnă celor blânzi şi smeriţi. Dacă suntem
şi noi blânzi şi smeriţi cu inima vom avea odihnă
sufletelor noastre. Odihnă încă în lumea aceasta. În faţa
morţii noi, de obicei, ne gândim
la viaţă, în înţelesul că nu credem că moartea este
dispariţia vieţii, ci dispariţia unui chip de vieţuire.
Însă în realitate, lucrurile merg mai departe. Omul este după suflet
ceea ce este în viaţă şi de aceea credem că fiecare dintre
cei care au trecut din această viaţă – cei apropiaţi
nouă – ne-au dus şi pe noi cu ei în sufletul lor. Şi noi îi
ţinem în sufletul nostru, exact cum au fost când au trăit. De
exemplu, eu dacă mă gândesc la părinţii mei, nu mă
gândesc la părinţii mei cei morţi, ci mă gândesc la
părinţii mei cei vii, deşi ştiu c-au murit. Dar locul lor
din sufletul meu a rămas acelaşi. Nu şi-au schimbat locul prin
moarte. I-am aşezat în cimitir, nu îi mai caut la casa
părintească, dar, îi caut în suflet, acolo unde şi-au
aşezat ei fiinţa lor. Aşa este şi cu prietenii. Aşa a
fost şi cu părintele Ştefan Slevoacă care a fost un om cu care
eu m-am avut tare bine chiar dacă ne-a adunat o împrejurare nedorită
nici de mine, nici de părintele. O fiică de-a lui, la 11 ani, s-a
îmbolnăvit de meningită şi şi-a pierdut vederea. Şi
după aceea, la o vreme, când a avut fiica părintelui 13 ani, a aflat
de mine, ne-am întâlnit şi am căutat să-i fiu de folos. Şi
s-a întemeiat o prietenie pe care nici moartea nu a putut-o nimici, nu a
putut-o anula. Şi, la înmormântarea părintelui Slevoacă, mi-am
început cuvântul în felul următor: “Dacă m-ar întreba cineva acum de
ce am venit eu aici, aş zice că am venit la înmormântarea unui
prieten al meu. La înmormântarea părintelui Ştefan Slevoacă.
Şi dacă m-ar întreba cine sunt eu, aş răspunde: Eu sunt
unul din prietenii părintelui Slevoacă.” Şi-ar putea zice cineva:
“Bine, dar cum să fi prieten cu morţii?” Poţi să fi prieten
cu morţii tot aşa bine cum ai fost în viaţă, doar că
nu mai poţi comunica. Însă sentimentele de iubire şi de respect
– care sunt baza prietenie – sigur se derulează exact cum s-au derulat în
viaţă, din partea celui care a trecut din lumea aceasta, pentru
că el tot aşa simte legătura cu cei din lumea aceasta, iar noi
cei din viaţa aceasta pământească simţim legătura cu
ei, pe care n-o ştirbeşte moartea. De ce spun lucrurile acestea?
Pentru că am zis că noi trebuie să stăm şi în
faţa vieţii şi în faţa morţii. Şi în faţa
vieţii trebuie să stăm cu seriozitatea cuvenită. Trebuie
să urmărim ceea ce ştim noi că vrea Dumnezeu să
urmărească fiecare om. Şi în faţa morţii stăm cu
aceleaşi sentimente cu care stăm în faţa vieţii, şi
mai ales în faţa morţii celor care au trecut din această
viaţă.
Aşa că,
iubiţi credincioşi, să stăm în faţa vieţii cu tot
ceea ce ţine de noi. Să stăm în faţa vieţii cu
credinţa noastră în Cel ce este învierea şi viaţa. Să
stăm în faţa vieţii cu faptele noastre cele bune, care
uşurează viaţa şi aduc uşurarea şi celor din
jurul nostru. Să stăm în faţa vieţii cu puterea cinstitei
şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Duhul Sfânt
dătător de viaţă, cu Sfintele Taine făcătoare de
viaţă, cu porunca lui Dumnezeu care este viaţă
veşnică, cu cuvântul lui Dumnezeu care-i duh şi viaţă.
Toate acestea să le avem în vedere, să le împlinim după putere,
şi atunci ne pregătim şi pentru moarte. Am mai întrebat eu pe
unii şi pe alţii, când eram tânăr – i-am întrebat pe
bătrâni – cum se simt ei la bătrâneţe: mai aproape de moarte
decât s-au simţit la tinereţe? S-au se simt tot aşa de departe
de moarte cum se simte omul la tinereţe când numai la moarte nu se
gândeşte, chiar dacă există o regulă: pentru împuţinarea
păcatelor să ne gândim la moarte, să ne gândim că nu
moştenim pământul acesta. Sfântul Ioan Scărarul zice că: “Să
te gândeşti la moarte, să-ţi închipui ca-i fi mort în sicriu.”
Să ştiţi că şi eu îmi închipui c-aş fi în sicriu,
dar nu mort, ci numai viu. Nu-mi pot închipui cum e să fi mort în sicriu.
Mă pot gândi aşa: că m-a pus cineva într-un sicriu sau că
m-am aşezat eu într-un sicriu şi stau acolo, viu. La aşa ceva
mă pot gândi. Dar să mă gândesc că voi fi mort în sicriu,
asta nu pot! Şi cred că nu poate nimeni. Şi ziceau bătrânii
pe care i-am întrebat eu atunci, oameni serioşi, că nu se simt la
bătrâneţe mai aproape de moarte decât s-au simţit la
tinereţe. Mama mea, Dumnezeu să o odihnească, avea o vorbă.
Când îşi uita ceva deplin, zicea: “Mi-am uitat ca de moarte”. Apoi să
ştiţi, că acum şi eu, bătrânul, de 70 de ani, pot
spune că nu mă simt mai aproape de moarte decât, poate, m-aş fi
simţit când eram de 20 de ani. Nu mă simt! De ce? Pentru că nu
este firesc să moară cineva! Este firesc în condiţiile
existenţei noastre, dar nu este firesc să moară omul, pentru
că Dumnezeu nu l-a făcut pentru moarte, ci l-a făcut pentru
viaţă. Citiţi în Cartea înţelepciunii lui Solomon unde se
spune că: “Dumnezeu nu a creat moartea.” nu a creat Dumnezeu moartea
şi totuşi moartea există. Cum? Există ca un fenomen.
Există ca ceva ce se întâmplă, fără să fi fost creat
de cineva. Un filosof dintre cei moderni, Heidegger, zicea că: “Noi suntem
creaţi pentru moarte.” Oricine care vine în lumea aceasta are ca final al
vieţii pământeşti moartea. Se poate zice că Dumnezeu l-a
creat pe om ca să moară. Nu este aşa, pentru că noi
ştim din Scriptură că Dumnezeu ar fi vrut ca omul să nu
moară. Dar de fapt nu numai omul moare, tot ce-i viu moare într-un fel.
Dar noi credem c-am fost creaţi pentru viaţă şi argumentul
nostru că am fost creaţi pentru viaţă este faptul că
nu simţim că murim. Nu simţim, n-avem conştiinţa
morţii, n-avem o experienţă a morţii, n-avem o
experienţă a nimicirii, ci avem o experienţă a vieţii.
Şi avem simţămâmtul că viaţa asta care pulsează
în noi rămâne în veşnicie. Şi, de fapt va rămâne în
veşnicie, chiar dacă trecem prin moarte, şi moartea – spunea
episcopul Vasile Coman de la Oradea într-o predică a lui -, că
moartea de fapt e “ca o virgulă în fraza vieţii”. Aşa cum într-o
frază, virgula se pune şi se continua după aceea fraza, tot
aşa este şi moartea, în
raport cu viaţa: este o virgulă în fraza vieţii. Adică e
ceva ce desparte un chip de viaţă de alt chip de viaţă.
Atâta tot. Iar argumentul – spun eu acum, nu l-a spus episcopul -, argumentul
că moartea nu este ceva firesc, că nu l-a creat Dumnezeu pe om ca
să moară, este faptul că omul nu simte că moare. Ştie
că moare, se gândeşte că moare, afirmă că va muri, dar
nu simte că moare. Asta înseamnă că omul nu este creat pentru
moarte. Atunci cum ne pregătim pentru moarte? Că zic unii dacă-i
întrebi: “Eşti pregătit pentru moarte?”, -”A, păi, nu sunt
pregătit”. Şi atunci se pune întrebarea: Când zici tu că
eşti pregătit pentru moarte? Ce trebuie să faci anume ca să
fii pregătit pentru moarte? Ce să faci? Când poţi zice: “Uite,
acum sunt pregătit pentru moarte! Poate veni moartea.”? Unii oameni se
pregătesc, şi-i firesc să se pregătească, cu haine
de-nmormântare, cu lucruri care trebuie la înmormântare, pentru că e un
eveniment care trebuie marcat. Se pregătesc şi-i bine! E corect! E
frumos! Asta nu înseamnă însă pregătire pentru moarte, pentru a
muri. Şi atunci cum ne pregătim pentru moarte? Foarte simplu,
iubiţi credincioşi. Ne pregătim pentru moarte cum ne
pregătim pentru viaţă. Prin ceea ce facem în viaţă, ne
pregătim pentru moarte. Ar putea zice cineva: “Nu ştiu dacă
gândeşte bine.” Adică eu pentru viaţă, de exemplu, mă
pregătesc cu o şcoală, mă pregătesc cu o facultate,
şi asta îmi trebuie la moarte? Dac-aş muri, mi-ar mai trebui
facultatea?
Iubiţi
credincioşi, să ştiţi că şi cu facultatea te
pregăteşti pentru moarte, pentru că nu este acelaşi lucru
să mori având o facultate, deşi nu eşti întrebat acolo,
însă există o transformare a sufletului, o
îmbunătăţire a sufletului, o îmbunătăţire a
gândirii, o înnobilare a sufletului, care se realizează prin
şcoală. Şi cultura are putere înnobilatoare de suflet.
Şi-atunci îţi foloseşte şi la moarte şi mai ales îţi
foloseşte la moarte seriozitatea cu care te-ai angajat să faci o
şcoală. Seriozitatea cu care ţi-ai împlinit profesional ceea ce
ai avut de făcut în această viaţă. Vine vremea
pensionării, de pildă. Te pensionezi, şi nu mai ai rosturile
sociale, şi-atunci ai putea să te pregăteşti şi altfel
pentru moarte. Însă, în general, noi ne ducem cu ceea ce suntem, cu ceea
ce am devenit, cu ceea ce am acumulat în această viaţă. Sunt
nişte valori morale pe care trebuie să le avem în vedere, şi e
bine să le avem în vedere, pentru că cu faptele cele bune ne ducem
dincolo, şi ne ducem şi cu cele rele. Nu în înţelesul că o
să fie acolo în faţa noastră nişte lucruri pe care le-am
făcut şi o să le vadă unii şi alţii. Nu! Ci toate
acestea se alcătuiesc în existenţa noastră şi ceea ce
suntem noi în viaţă, vom fi şi la moarte. Şi după moarte,
toate acumulările pe care le-am făcut în viaţă, pozitive
şi negative, le ducem cu noi, înscrise fiind în cartea vieţii. O
să vă spun ceva despre asta deseară, când voi vorbi despre felul
cum stăm în faţa viitorului şi în faţa veşniciei.
Deocamdată atâta aş vrea să reţinem, că şi pentru
a trăi frumos, şi pentru a muri frumos, trebuie să ne
angajăm la o viaţă pe care să o binecuvânteze Dumnezeu, la
o viaţă cu care să ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu
şi în viaţă şi la moarte, să fim atenţi la felul
în care ne trăim viaţa, şi atunci fiecare cu ceea ce am devenit
până la vremea la care vom trece din această viaţă, prin
moarte, care este “virgula din fraza vieţii”.
Dumnezeu să ne
ajute!
Întrebare:
Spuneaţi că omul nu este făcut să moară. Este oarecum
asta având în vedere şi faptul că el urmează să învieze cu
tot cu trup, deci să-şi petreacă veşnicia cu tot cu trup?
Răspuns: Omul nu
este creat să moară în sensul acesta că scopul ultim al
existenţei umane nu este moartea, ci este viaţa veşnică.
Şi-atunci, moartea a intervenit în lumea aceasta, pe urma păcatului.
Şi moare omul şi nu moare, în sensul acesta că e şi muritor
şi nemuritor. Dar Dumnezeu ar fi vrut ca omul să nu moară nici
fizic. Însă, acum moare, şi murim cu toţii, şi murim
şi cei mântuiţi, şi mor şi cei sfinţi, şi
toţi murim. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi Maica Domnului a murit.
Şi Domnul Hristos a murit pe cruce pentru mântuirea noastră. Deci
moartea nu este întâmplătoare, ci o realitate care ţine de toată
existenţa umană. Dar nu acesta a fost scopul iniţial.
Şi-atunci scopul iniţial a rămas, totuşi, în sensul acesta
că după suflet omul nu moare, deci omul e şi muritor şi
nemuritor. Şi la sfârşitul lumii, se va reface – deci va învia – şi
trupul, ca omul să fie în întregimea lui nemuritor după ce moartea va
fi biruită, va fi nimicită de biruinţă, după cuvântul
Sf. Ap. Pavel (Cf. I Cor. 15,54).
Întrebare: Şi
tainele nu rămân în veşnicie. Cum sunt căsătoria şi
celelalte. Nu rămân şi după înviere?
Răspuns: Nu, deoarece
căsătoria este pentru vremelnicie. Te pregăteşte şi
căsătoria pentru veşnicie, dar căsătoria ca taină
a unirii între soţ şi soţie nu rămâne în veşnicie,
decât dacă vreau cei căsătoriţi să rămână.
Dar, ei nu desfiinţează taina prin moarte. De exemplu, am cunoscut pe
cineva la Timişoara, o femeie care avea un soţ şi soţul i-a
murit pe front. Şi ea a zis: “Eu nu mă mai căsătoresc,
pentru că eu mă consider soţia celui care a murit.” Sau, cineva
de la Câmpulung Moldovenesc, care la fel, îşi aştepta încă
soţul, despre care ştia că este dispărut pe front. Şi
zicea că dacă va veni vreodată, va fi cum au fost ei înainte de
a pleca. Dar, altfel, căsătoria ca taină nu obligă.
Adică, Sf. Ap. Pavel spune că partea rămasă în
viaţă poate să se căsătorească, n-are nici o
piedică, numai dacă s-ar despărţi de soţ – să
zicem soţia – şi s-ar căsători cu altcineva trăind
încă soţul ei, atunci greşeşte (Cf. Rom 7,2-3). Dar, murind
soţul atunci nu greşeşte, pentru că taina nu obligă
pentru veşnicie. De aceea ziceam ieri că greşesc preoţii
aceia care zic: “Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu în
numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh. Acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Nu este adevărat! Adică
unirea e pe vremelnicie, nu pe veşnicie. Şi de fapt în Molitfelnic
nici nu scrie la formula de cununie: “Şi acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin”.
Întrebare: De ce a
rânduit Dumnezeu să fie petrecerea omului în veşnicie, cu tot cu
trup? De ce să nu petreacă numai cu sufletul, ca îngerii, de exemplu?
Răspuns: Pentru
că omul nu este deplin dacă-i numai cu sufletul. Deplinătatea
umană este suflet şi trup. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, când
S-a întrupat a luat şi suflet şi trup, nu numai suflet, sau numai
trup, pentru că asta-i fiinţa umană, compusă din suflet
şi din trup.
Întrebare:
Părinte, mulţi oameni îşi fac astăzi din comoditate un scop
al vieţii.
Răspuns: Da.
Întrebare: Şi
există un progres tehnic. Mijloacele tehnice de astăzi îi permit
lucrul acesta.
Răspuns: Da.
Întrebare: Se poate
vorbi în istorie de un progres spiritual? Sau aceleaşi au fost problemele
întotdeauna?
Răspuns:
Problemele cred că au fost aceleaşi întotdeauna, numai că acum,
în vremea noastră, sunt nişte comodităţi care înlesnesc mai
mult iubirea de plăcere, care nu existau mai demult. Chiar îi spuneam lui
Sebastian că îmi aduc aminte de mama mea, cât a lucrat ea pentru
viaţa noastră, pentru existenţa familiei noastre. Toată
îmbrăcămintea o aveam din mâinile ei. Torcea lâna, ţesea,
făcea pentru haine, pânză pentru lenjerie, tot, tot, tot ce aveam
trebuinţă se făcea în casă, afară de
încălţăminte, pe care n-o putea realiza ei. Şi la fel
şi mâncarea. Totul era din munca mâinilor părinţilor. Aşa
era atunci. Că nu ar fi avut vreme, de exemplu, chiar dacă exista
televizor, nu ar fi avut vreme să se uite la televizor. Iar acum oamenii
au vreme pentru că nu muncesc.
În faţa viitorului
şi a veşniciei
Miercuri, 22 iulie 1998
Preacuvioase Părinte Stareţ, cinstiţi
părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,
am vorbit până acum, cu prilejul acestei tabere de rugăciune şi
de muncă, despre Fericiri, am vorbit cu tema „În faţa Mântuitorului
nostru Iisus Hristos”, „În faţa Sfântului Potir”; azi dimineaţă
a fost tema „În faţa vieţii şi a morţii”, şi seara
aceasta, cea de-a cincea cuvântare este „În faţa viitorului şi a
veşniciei”. M-am gândit la această temă întrucât tabăra
aceasta este o tabără de tineri, tabără de studenţi,
tabără de intelectuali, şi tinereţea este vremea în care
omul se pregăteşte pentru viaţă, se pregăteşte
pentru viitor. De altfel, prin însăşi alcătuirea lui, omul
stă cu faţa spre viitor. Când ne gândim la trecut, ne gândim la ceva
ce avem în spatele nostru; când ne gândim la viitor, ne gândim la ceva ce avem
în faţa noastră, iar noi suntem între trecut şi viitor, între
trecutul cât îl avem, între viitorul cât îl sperăm, iar locul nostru este
între trecut şi viitor, este în prezent. Am învăţat la
şcoală că verbul are trei timpuri principale: trecut, prezent
şi viitor, sau, dacă vreţi, prezent, trecut şi viitor. Nu
ni s-a spus la şcoală, dar am aflat cu vremea, că, chiar
dacă vorbim despre trei forme ale timpului - trecut, prezent şi
viitor -, în realitate, timpul nostru real este un prezent continuu.
Niciodată nu ne putem detaşa din prezent în trecut sau în viitor, ci
suntem cumva pironiţi în prezent.
Avem gândul la cele ce au fost, ne gândim la trecutul nostru, dar trecutul
nostru a fost prezentul de altădată. Ne pregătim pentru viitorul
nostru, dar viitorul nu-l vom trăi niciodată ca viitor, ci totdeauna
îl vom trăi ca prezent. Asta înseamnă că viitorul, de fapt, este
o noţiune teoretică. Însă, practic, noi pentru viitor ne
pregătim, pentru prezentul de mâine, pentru prezentul de poimâine, pentru
prezentul din cealaltă vreme a vieţii noastre. Prezentul are valoare
în înţelesul că tot ceea ce realizăm, realizăm în prezent.
În credinţa noastră creştină se pune mare accent pe
pocăinţă. Pocăinţa se face în prezent, însă cu
faţa spre viitor, nu cu faţa spre trecut, chiar dacă avem în vedere,
în pocăinţa noastră, care în esenţă este
părăsirea păcatului sau este îndreptarea noastră, o
preocupare de îndreptare, preocupare de întărire în bine, preocuparea
aceasta este o preocupare din prezent. Unii cred că pocăinţa se
face cu faţa spre trecut, dar nu este aşa. Nu se face cu faţa
spre trecut. Dacă ar fi vorba să facem ceva cu faţa spre trecut,
ar trebui să ne întoarcem într-o altă poziţie, gândindu-ne la
trecut. Ori pocăinţa nu este o lucrare, un fel de încremenire cu
faţa spre trecut, ci este o lucrare din prezent, cu faţa spre viitor.
Adică, îmbunătăţirea o dorim în prezent şi o
căutăm în prezent pentru cealaltă vreme a vieţii noastre.
De altfel, se şi spune la slujbele noastre: “Cealaltă vreme a
vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o
săvârşi - la Domnul să cerem”. Să cerem ajutor de la
Dumnezeu ca să putem să ne schimbăm viaţa spre bine.
La tinereţe, omul se gândeşte la viitor; la
bătrâneţe, omul are în vedere trecutul. E firesc să fie
aşa, pentru că trecutul celor bătrâni e mai lung decât trecutul
celor tineri, şi trecutul celor bătrâni trage în cumpănă.
De obicei bătrânii nu-şi mai fac socoteli pentru viitor, eventual se
pot gândi la veşnicie, se pot gândi la cele de dincolo de lumea aceasta,
dar în orice caz disponibilităţile de la bătrâneţe sunt mai
mici, mai restrânse, mai reduse decât cele de la tinereţe.
În ceea ce priveşte viitorul pentru fiecare dintre noi
şi pregătirea pentru viitor, ea se realizează şi din partea
societăţii în care trăim, şi se realizează şi din
parte noastră. Noi înşine suntem preocupaţi de viitorul nostru,
sunt preocupaţi de viitorul nostru oamenii din jurul nostru, cei care se
ocupă de noi: părinţii noştri, familia noastră,
societatea în care trăim, prin instituţiile ei, prin
şcoală, prin Biserică, se preocupă de viitorul nostru.
Şi apoi, în măsura în care ne angajăm conştient în
viaţă, ne preocupăm şi noi înşine de viitorul nostru,
de pregătirea pentru un viitor mai bun decât prezentul, mai bun decât
trecutul, dar uităm că viitorul nostru depinde în cea mai mare
măsură de realizările noastre până în prezent, deci şi
de trecut, şi angajarea noastră pentru viitor, pentru veşnicie,
se realizează în prezent.
Fericitul Augustin spune că: “Copilul este tatăl
omului mare”. E un paradox. Toată lumea ştie că omul mare este
tatăl copilului şi asta am aştepta noi să spună
Fericitul Augustin. Dacă ar spune Fericitul Augustin aşa, ar însemna
că nu ne spune ceva nou, ne spune ceva ce ştie toată lumea, ceva
ce nu trebuie neapărat spus. Ori, Fericitul Augustin zice altceva, şi
spune adevărul când zice: “Copilul este tatăl omului mare”; prin aceasta
vrea să pună în evidenţă faptul că noi nu putem face
niciodată abstracţie de ceea ce am fost. Cumulăm în noi tot
trecutul nostru. La tinereţe cumulăm copilăria, în cealaltă
vreme a vieţii cumulăm tinereţea, iar la bătrâneţe
avem rezultatul întregii vieţi.
Nu ştiu dacă aţi observat că cei mai
apropiaţi dintre oameni sunt copiii. Copiii sunt aşa de
apropiaţi unii de alţii ca structură, ca formă
existenţială, încât aproape că nu poţi face deosebire între
un băiat şi o fetiţă, nici ca voce, nici ca figură. Cu
vremea însă se conturează fiecare în ceea ce este şi, într-un
fel, se distanţează. La tinereţe, oamenii sunt destul de
apropiaţi ca figură, parc-ar fi acelaşi om aproape, acelaşi
tânăr. Îţi dai seama că este vorba de un tânăr, şi
tinerii sunt mult apropiaţi unii de alţii. După aceea încep
distanţările mai mari, iar la bătrâneţe sunt oamenii cei
mai depărtaţi, şi ca figură, şi ca structură,
şi ca cumulare, şi ca gândire, şi ca toate. Cei mai
distanţaţi între ei sunt bătrânii. De ce? Pentru că fiecare
a devenit altfel, a devenit ceea ce este prin ceea ce a învăţat, prin
ceea ce a făcut, prin ceea ce a lucrat, prin ceea ce a trăit. Ajunge
omul la bătrâneţe să fie distanţat de ceilalţi oameni,
pentru că fiecare a trăit altfel, fiecare a gândit altfel, şi
bătrâneţea în general, trebuie să recunoaştem, nu este un
ideal. Nu este un ideal al omului să fie bătrân, chiar dacă
bătrâneţea nu e o stare în care avem în vedere în principal şi
în special neputinţa. Sunt bătrâneţe cu neputinţe -
ştim lucrul acesta şi vedem în jurul nostru atâţia oameni care
au ajuns la bătrâneţe cu neputinţe. În acest sens se spune: “Bătrâneţe
haine grele, ce nu aş da să scap de ele”. E un fel de vorbă a
tinerilor în faţa bătrâneţii, deşi cred că nu prea se
potriveşte pentru că oamenii de multe ori, aşa cu
neputinţe, tot se bucură de viaţa de la bătrâneţe.
La tinereţe omul are un avantaj faţă de
bătrâneţe şi anume avantajul că e preocupat de viitor
şi e capabil de a-şi forma un viitor, de a-şi dirija viaţa
spre un viitor pe care îl are în vedere. La bătrâneţe omul a devenit;
nu mai este posibil să se schimbe. Noi suntem cinstitori ai
bătrânilor, în sensul că aşa ne învaţă societatea,
şi ştim că Dumnezeu e reprezentat în general, în icoane, ca cel
vechi de zile, ca un bătrân, ceea ce înseamnă că are şi
bătrâneţea darurile ei, şi mai ales bătrâneţea
fericită, bătrâneţea cu lumină, bătrâneţea
luminată. Ştim de dreptul Simion, care era cumva sătul de lumea
aceasta, bucuros că s-a întâlnit cu Mântuitorul, nu-şi mai dorea
altceva. Poate că era un fel de neputinţă când a zis: “Slobozeşte
pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace”(Cf. Luca
2,29): acum mi-am ajuns idealul, acum pot să termin cu viaţa. Ori, la
tinereţe nu zice nimeni că ar vrea să i se sfârşească
viaţa la tinereţe, ci zice altceva, că ar vrea să
ajungă să fie tânăr şi la bătrâneţe. Deşi în
realitate lucrul acesta nu se poate, în înţelesul că la
bătrâneţe omul este conturat, la bătrâneţe nu mai este
preocupat de viitor cum este preocupat la tinereţe. Are tinereţea
avantajul că e vecină cu copilăria, iar sfinţenia
creştină este înţeleasă de multe ori ca ajungere la ceea ce
are copilăria pozitiv, la nevinovăţia copilărească.
Şi poate, mai mult, nu atâta la nevinovăţie, pentru că
şi copii au destule pete pe suflet, dar la faptul că copilul este
spontan, nu e statornic în rău. Aici se bat copiii, aici se împacă,
ceea ce nu se întâmplă la bătrâneţe şi la cealaltă
vreme a vieţii, când ajungi să te baţi cu cineva, şi-apoi
nu te mai împaci aşa uşor. Totuşi e un dar de la Dumnezeu
să nu fii departe de începuturile frumoase, de începuturile cele bune.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte şi despre o lepădare a chipului
copilăresc şi zice: “Când eram copil, gândeam ca un copil,
simţeam ca un copil, vorbeam ca un copil; când m-am făcut
bărbat, am lepădat chipul copilăriei” (I Cor. 13,11): adică
nu este stă bine unui bărbat să fie ca şi copii, iar din
punct de vedere sufletesc, dacă cineva ar fi la măsurile
copilăreşti, în bărbăţie ar fi o scădere, ar fi o
boală. Ceea ce ne interesează pe noi şi ceea ce trebuie să
păstrăm e nevinovăţia copilărească, dar
depăşită de maturitatea tânărului.
Cu ce ne prezentăm noi în faţa viitorului? Cum ne
pregătim pentru viitor? Ce hotărăşte viitorul
fiecăruia dintre noi?
În faţa viitorului stăm cu
realizările de până în prezent, stăm cu trecutul. De fapt,
stăm nu numai cu trecutul, dar stăm şi cu altceva. Stăm cu
noi înşine, cu structura noastră, cu ceea ce suntem, cu ceea ce ne-a
lăsat Dumnezeu ca specific existenţa. Fiecare om vine în lumea
aceasta ca alt om, ca o fiinţă nouă, ca o persoană ca
şi care nu a mai fost alta înaintea ei. Vine cu o noutate, cu ceva ce este
numai el. Asta se explică prin faptul că fiecare dintre oameni vine
din doi oameni. Doi contribuie să existe unul sau să existe mai
mulţi, dar fiecare fiind un unicat. Doi părinţi aduc un copil
şi copilul pe care-l aduc doi părinţi nu reprezintă un
singur părinte, ci reprezintă doi părinţi. De fapt,
reprezintă de multe ori mai mult decât doi părinţi. Noi nu
ştim până unde se întind rădăcinile existenţei unui om.
Părintele Arsenie zicea că: “Copilul este oglinda
părinţilor”, şi aceasta este adevărat şi în
înţelesul că copilul seamănă cu părinţi care l-au
adus pe lume nu numai din punct de vedere fizic, ci seamănă şi
din punct de vedere sufletesc. Cineva care ştie lucrul acesta - că
copilul este oglinda părinţilor -, părinte fiind, se poate vedea
pe sine în copilul său, în copii săi, ca părinte. Un copil,
ştiind că este oglinda părinţilor săi, îşi poate
da seama, în măsura în care-şi cunoaşte părinţii,
bunicii, până unde se poate întinde cunoştinţa - îşi poate
da seama ce anume reprezintă el din ceea ce au fost părinţii
lui. Mai sunt şi unele mutaţii, dar în general aşa se
întâmplă.
Fiecare dintre noi aducem ceva din străfunduri de
existenţă. Dumnezeu ştie până unde se întind
rădăcinile noastre, până unde se întinde spectrul vital. Pentru
că aşa cum lumina este compusă din mai multe culori care
formează lumina, şi poate fi descompusă în culorile din care e
formată lumina, tot aşa există şi un spectru vital. Fiecare
dintre noi am adus în lumea aceasta, în noi, pe cei dinaintea noastră,
şi de aceea suntem un unicat care la rândul nostru putem să
contribuim la venirea în lumea aceasta a altor oameni, cu specificul nostru, cu
contururile pe care le avem noi.
Eu m-am cercetat pe mine însumi şi mi-am dat seama de
multă vreme că sunt - totdeauna când spun eu lucrul acesta, în
general ascultătorii râd şi o să râdeţi şi voi, de
altfel -, că sunt o ediţie masculină a mamei mele. Adică
reprezint mai mult pe mama mea decât pe tatăl meu, dar realitatea este
că reprezint şi pe unul şi pe altul. Aşa a rânduit
Dumnezeu, să reprezentăm pe cei dinaintea noastră şi mergem
în faţa viitorului cu ceea ce au pus ei în noi, pozitiv şi negativ,
pentru că avem şi încărcături. Şi mai ales cu încărcăturile
noastre ne întâlnim noi când ne preocupăm de noi înşine.
Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească,
când m-am spovedit eu la el - aveam atunci treisprezece ani şi
jumătate - mi-a pus o întrebare care m-a mirat, şi anume a întrebat:”Ţi-a
venit vreodată în gând să omori un om?” De fapt nu-mi venise nici
până atunci, şi nu mi-a venit nici de atunci încoace - n-am avut o
înclinare de felul acesta, deşi când eram copil eram rău. Dar nu de-o
răutate în felul acesta. Buna mea, Dumnezeu să o odihnească,
mama lui tata, care şi ea era cam rea, şi nu mă prea potriveam
eu cu ea, zicea către mine, când se necăjea pe mine: “Hoheriule
şi mişelule!” Şi nici nu ştiam ce-i “hoheriul” şi nici
nu ştiam ce-i “mişelul”, dar îmi dădeam seama din tonul ei
că ceva nu este bine. Cu vremea am aflat că “hoheriu” e hingher, care
adună câinii şi le ia pielea. Era o defăimare pe care mi-a
aducea. Dar nu ştia că “hoheriul” îşi are rădăcini
şi în ea. Noi venim cu o încărcătură de felul acesta,
fiecare din noi, unii mai mult, alţii mai puţin. Norocul de la
Dumnezeu a celor care vin cu mai puţină încărcătură
negativă, dar venim toţi şi cu treburi din acestea. Şi eu,
când am început să mă preocup de mine însumi - la tinereţe a
fost asta, adică atunci când părintele (Arsenie) m-a întrebat
dacă mi-a venit în minte să omor un om - mi-a spus să zic: “Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. O
rugăciune prin care se mântuiesc călugării - cum zicea el -
şi am aflat şi eu mai târziu despre asta. Adică ştiam
că aşa o numeşte părintele, rugăciunea cu care se
mântuiesc călugării, şi cu care scormoneşti în tine
însuţi când începi să o zici cu intensitate şi cu preocupare, cu
angajare. Dacă o zici de două-trei ori nu simţi nimic, nu
cunoşti nimic, dar dacă o zici, de exemplu, o jumătate de ceas
într-una: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, mai ales la început îţi dai seama aşa, ca de-un
viespar în tine cu furtuni de gând, cu împotriviri, cu gânduri necuviincioase,
cu fel de fel de lucruri pe care nu le-ai realizat tu. Adunăm şi noi
în sufletul nostru fel de fel de lucruri negative, şi mai ales în vremea
noastră când sunt atâtea şi atâtea impresii care odinioară nu
existau. Pe stradă, la televizor, la film, la video, la fel de fel de
lucruri din acestea poţi să vezi o mulţime de lucruri care
intră în tine. Şi-apoi stai cu ele în faţa viitorului. Vine la
mine unul şi zice: “Părinte, dumneavoastră ziceţi să
mă duc la biserică, dar nu vă puteţi închipui
dumneavoastră ce duc eu în biserică; când mă duc eu la biserică,
ce gânduri îmi vin mie în biserică”. Şi eu am zis: “Nu este nimic. Cu
acelea cu tot te duci la biserică, pentru că rezolvarea nu poate fi
altundeva decât în biserică şi în legătură cu Dumnezeu”.
Deci încărcătura aceasta este o
chestiune de care nu poate face nimeni abstracţie şi pe care o poate
purta cineva în el fără să ştie că o are, dacă nu
este preocupat. Şi mai ales la rugăciune ajunge omul să se
întâlnească cu el însuşi. Înainte de a ne întâlni cu Dumnezeu ne
întâlnim cu noi înşine. Acesta este primul rezultat al rugăciunii.
Şi ne întâlnim cu partea negativă din noi, cu partea nedorită
din noi, pe care au pus-o alţii în noi fără să-şi dea
seama, şi pe care o purtăm în noi fără să vrem. Cu
asta stăm noi în faţa viitorului, şi dacă vrem să avem
un viitor luminat, un viitor curat, limpezit, trebuie să ne preocupăm
de a scoate din noi rădăcinile răutăţilor pe care
altfel le ducem în continuare în viaţă, şi pe care le întindem
în viaţa noastră, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi
oameni care duc de la tinereţe până la bătrâneţe anumite
patimi, anumite răutăţi. Şi să ştiţi că
la bătrâneţe oamenii sunt mai răi decât la tinereţe.
Deosebirea este însă că nu mai au puterea de a se manifesta cu
răutatea pe care o poartă în ei, în cazul în care nu şi-au rezolvat
răutăţile. În general, dorinţa este ca să fim buni
şi să fim buni de la tinereţe până la bătrâneţe,
să ajungem la bătrâneţe să fim mai buni decât la
tinereţe, numai că la tinereţe răutăţile nu sunt
aşa bătrâne ca la bătrâneţe - dacă sunt şi la
bătrâneţe răutăţi. Şi atunci e mai uşor
să scoţi o răutate în copilărie, dacă ştii
şi poţi, şi în tinereţe, decât să o scoţi
dacă a îmbătrânit cu tine.
În faţa viitorului trebuie să fim cu grijă în
sensul ca să rezolvăm nişte lucruri din rădăcină,
din rădăcina lor. Să le scoatem din suflet ca să nu ne mai
întâlnim cu ele. Şi lucrul acesta se poate face pentru că nu-l facem
noi. Noi ne angajăm pentru binele nostru, dar îl face Dumnezeu. De ce
zicem: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul”? Nu zicem: “Las’, Doamne, că mă descurc eu
şi singur”, ci zicem: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul” pentru că ştim
că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Fără de ajutorul lui
Dumnezeu nu putem să ne desprindem de noi înşine, nu putem să ne
detaşăm de ceea ce am devenit până în clipa de faţă.
Sfântul Ioan care a scris Scara spune că: “Rugăcinea este
judecată şi judecătorie şi scaunul judecătorului
înainte de judecata viitoare”. Bineînţeles că cei care zic un
Tatăl nostru seara şi nu zic poate nici o rugăciune
dimineaţa şi fac numai o cruce şi zic “Doamne ajută”
şi care nu se roagă nici la masă şi care nu sunt
preocupaţi într-o angajare de rugăciune, nu pot niciodată
să-şi dea seama ce au în ei, în conştiinţa lor, în
străfundurile fiinţei lor. Numai cine se ocupă, cineva care se
roagă, cineva care se roagă conştient, adică nu numai
citeşte rugăciuni - că este deosebire între a citi
rugăciuni şi între a te ruga, e deosebire între a spune formula de
rugăciune - chiar un Tatăl nostru de exemplu; dacă zici un
Tatăl nostru ca şi când ai spune o poezie nu te-ai rugat, ci trebuie
să zici Tatăl nostru ca să primeşti de la Dumnezeu ceea ce
e cuprins în rugăciunea Tatăl nostru -, atunci te rogi, când te
angajezi, când ai conştiinţa că vorbeşti cu Dumnezeu,
atunci te rogi când zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”, nu mecanic, ci având în
vedere ceea ce urmăreşti, ceea ce se urmăreşte prin
această rugăciune îndesită. Când se face cineva
călugăr şi primeşte metaniile, adică obiectul acesta
care se numeşte metanii , se spune aşa: “Fratele nostru primeşte
Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu spre rugăciunea din tot
ceasul către Hristos”. Sabia Duhului, care este “Cuvântul lui Dumnezeu”(Cf.
Efes 6,17), este numele Domnului Hristos , “spre rugăciunea din tot ceasul
către Hristos”, adică spre o rugăciune îndesită. Şi
apoi, adresându-se slujitorul candidatului căruia îi dă obiectul
acesta, îi spune aşa: “Că eşti dator în toată vremea a avea
în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus
şi a zice: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Deci eşti dator.
Dacă nu zici, nu-ţi împlineşti o datorie. Bineînţeles
că nu toată viaţa omului constă din aceasta. Dar aceasta
este lucrarea cea mai la îndemână. Şi-apoi, dacă
înmulţeşti rugăciunea, şi dacă o zici eventual
lipită de respiraţie, ca să aibă valoare de
respiraţie, ca să ai o respiraţie spirituală cum ai
respiraţia fizică, căci la fel cum cineva care nu respiră
fizic moare, tot aşa şi cineva care nu respiră sufleteşte
îşi împuţinează puterea sufletească, şi eventual moare
sufleteşte. Dar oricum e un mijloc, un mijloc de aducere aminte de
Dumnezeu, şi aducerea aceasta aminte de Dumnezeu ne pune în
legătură cu Dumnezeu, nu însă înainte de a ne întâlni cu noi
înşine, care vrem ca în viitor să nu mai fim aşa cum suntem în
prezent, dacă n-am ajuns încă să ne eliberăm de rele. Pentru
că sunt oameni care pot să fie şi în viitor, şi în
veşnicie cum au ajuns în prezent.
Sunt multe lucruri care se rezolvă. Să
ştiţi că eu nu sunt un om care-s negativist, aşa ca să
zic: “Totdeauna suntem asupriţi de rele”. Nu este adevărat. Omul
poate ajunge să-şi rezolve anumite lucruri, să nu mai aibă
înclinări rele, sau înclinările rele câte le-ar mai avea să
n-aibă putere în el, să se nimicească. Cum zice Sfântul Marcu
Ascetul, de pildă, că: “În inima iubitoare de osteneală, gândul
cel rău nu rămâne, aşa cum nu rămâne focul în apă” -
când pui un foc în apă se şterge dintr-o dată. Dacă ai
inimă iubitoare de osteneală, nu stau gândurile rele, chiar dacă
vin. Şi vin şi gânduri rele. De unde vin gândurile rele? Spune Domnul
Hristos: din inima omului.
Sfântul Pimen a fost întrebat de cineva: “Cum pot să opresc
gândurile rele să nu-mi vină?” Şi el a zis că să
oprească vântul: “Întinde braţele şi pieptul şi
opreşte vântul”. Şi atunci fratele a zis: “Bine, dar nu pot opri
vântul” - am mai opri noi câteodată vântul, dar nu putem -; şi atunci
cuviosul Pimen a zis: “Aşa cum nu poţi opri vântul să nu
bată, tot aşa nu poţi să opreşti gândul rău ca
să nu vină. Dar altceva poţi să faci, şi anume: cu un
gând bun să înlături gândul cel rău”. Aceasta-i lucrarea
noastră. Iar rugăciunea aceasta: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, spusă
adeseori, devine un fel de reflex, devine un paravan, un gând principal, care
face nelucrătoare gândurile cele rele, care ar vrea să se
înstăpânească în suflet. Acum, noi nu trebuie să fim exclusivişti,
în înţelesul acesta, că nici un fel de gând nu trebuie să-l
primim în suflet. Atunci înseamnă că nici gândurile acestea pe care
vi le spun eu nu ar trebui să le primiţi în suflet, dacă
aţi fi exclusivişti. Nici voi nu sunteţi însă
exclusivişti. Noi selectăm gândurile, adică nu primim gândurile
cele rele, gândurile aducătoare de tulburare, de nelinişte, de
nemulţumire, Dumnezeu fiind Dumnezeu care miluieşte cu
liniştirea, Domnul Hristos făgăduind odihna celor care au
blândeţe şi smerenie, care sunt blânzi şi smeriţi cu
inima(Cf. Matei 11, 28-30). Deci noi primim gânduri: gândurile de la slujbe,
gândurile din Evanghelie, şi noi vrem să avem mintea lui Hristos (I
Cor. 2, 16). Cine poate avea mintea lui Hristos? Cel care are gândurile lui
Hristos. Unde găsim noi gândurile lui Hristos? Le găsim din citirea
Evangheliei: în Evanghelie sunt gândurile Domnului Hristos, în Epistolele
Sfinţilor Apostoli sunt gândurile Sfinţilor Apostoli, în
cărţile duhovniceşti sunt gândurile părinţilor
duhovniceşti, în slujbele noastre sunt gândurile Bisericii... Şi
toate acestea au rostul să împodobească existenţa noastră
lăuntrică şi să facă nelucrătoare gândurile cele
rele, după ce ne-am strămutat de la moarte la viaţă şi
de pe pământ la cer. Când am ajuns la starea aceasta, având gândurile lui
Hristos, deci mintea lui Hristos, având gândurile Sfinţilor Apostoli, deci
mintea luminată ca a Sfinţilor Apostoli, nu mai avem probleme. Nu mai
avem nelinişte, suntem fericiţi, suntem luminaţi cu gândul şi
cu viaţa, pentru că ne-am pregătit viitorul frumos, prin
prezentul pe care l-am folosit ca să ne formăm un trecut cu care
să ne putem prezenta oriunde şi oricând.
Sunt oameni care au trăit o viaţă
neîngrijită şi care au adăugat la ei multe negative şi din
impresiilor din viaţa lor au devenit prin gândurile lor, au devenit prin
faptele lor negative. Aceia au trecut negativ, care trebuie astupat, trebuie
înlăturat, trebuie adăugat peste el un trecut pozitiv. Ce mai putem
noi să facem asupra trecutului? Asupra trecutului nu mai putem face nimic
altceva decât să-l astupăm, dacă nu ne convine. Şi anume,
să-l astupăm cu un trecut pozitiv. La relele de odinioară să
adăugăm cele bune din prezent şi apoi, trăind pe
această linie a prezentului organizat, a prezentului luminat, cu vremea
ajungem să nu mai ştim de trecutul pe care-l purtăm în minte.
Şi, de fapt, îl purtăm nu numai în minte, îl purtăm în noi,
intră în existenţa noastră, intră în alcătuirea
mădularelor noastre. Noi vorbim de o Carte a Vieţii. Ştiţi
că se spune că oamenii sunt scrişi în Cartea Vieţii sau nu
sunt scrişi în Cartea Vieţii. Să ştiţi că nu
există o carte a vieţii în afară de om, ci omul însuşi este
cartea vieţii lui. Intră toate ale noastre în noi, şi cele
pozitive şi cele negative. Intră în noi şi ne formează. Noi
suntem ceea ce am devenit. Şi-am devenit organizat sau neorganizat,
că şi dacă nu eşti preocupat de tine însuţi, tot
devii. Devii prin faptul că trăieşti, prin faptul că te
desfăşori, prin faptul că merge viaţa înainte, şi
devii. Devii ceea ce ai făcut, ceea ce ai acumulat, ceea ce ai citit, ceea
ce ai vizionat, toate acestea se adună în tine, şi acestea sunt
cartea vieţii omului. Carte pe care o poţi citi şi tu, pe care o
pot citi şi alţii şi mai ales o citeşte Dumnezeu. Aşa
că la Judecata Particulară şi la Judecata de Apoi fiecare dintre
noi ne vom prezenta cu ceea ce am devenit, cu ceea ce am acumulat. Aceasta-i
cartea vieţii noastre.
Relele pe care le aducem din străfunduri de
existenţă, încărcătura negativă pe care o aducem de la
înaintaşii noştrii, în special de la părinţii noştrii,
şi asta trebuie rezolvată. Şi o rezolvăm tot în felul
acesta, adică preocupaţi de îmbunătăţirea
noastră, pentru că acele rele nu sunt ale noastre, ci sunt ale altora
puse în noi, ale altora pe care le-am primit şi pe care trebuie să le
rezolvăm noi, pentru că, dacă nu le rezolvăm, n-ajungem la
linişte, n-ajungem la viitorul dorit. Asta din punct de vedere moral, din punct de vedere al
preocupării de îmbunătăţire sufletească, pentru
că celelalte, de exemplu, faptul că faci o şcoală şi te
pregăteşti profesional pentru viitor cu o meserie, cu o deprindere
acumulată prin şcoală, asta-i cu totul altceva, poate şi
asta contează pentru că până la urmă toate se adună,
toate se cumulează în existenţa umană, şi cu toate mergem
şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. De exemplu, zicem
despre cineva că este profesor, că este doctor, că este inginer,
că este funcţionar, că este militar ş.a.m.d. Dacă
zicem asta, noi ştim ce zicem nu numai din punctul de vedere al structurii
lui, adică ce devine, ce a devenit el sau ce devine prin funcţia pe
care o împlineşte. Şi acestea se adună în faţa lui Dumnezeu
şi în faţa oamenilor. Şi cu acestea stăm în faţa
viitorului, şi cu acestea stăm în faţa veşniciei, aşa
că este foarte important să-şi găsească omul ceva de
făcut cu care poate rămâne în veşnicie şi cu care poate
străbate prin viaţă.
Sunt nişte gânduri pe care aş vrea să le
aveţi în vedere, mai ales tinerii, pentru că tinerilor le stă
viaţa în faţă. Noi bătrânii avem trecutul în spate, şi
îl ducem. Îl ducem pentru că şi trecutul ne-a adus pe noi unde
suntem. Şi dacă avem un trecut luminat, dăm slavă lui
Dumnezeu. Noi cei în vârstă nu mai avem atâta preocupare de viitor cât au
tinerii, dar avem o statornicie, eventual, în bine, dacă ne-am rânduit
viaţa spre bine.
Ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu
realizările noastre din punct de vedere spiritual mai ales la rugăciune.
Şi cum suntem la rugăciune aşa suntem noi de fapt în faţa
lui Dumnezeu, pentru că părinţii cei duhovniceşti spun
că “rugăciunea este oglinda sufletului”. Dacă vrea cineva
să ştie ce legătură are cu Dumnezeu, ce legătură
are cu oamenii, ce legătură are cu lumea aceasta, ce aşezare
sufletească are din punct de vedere spiritual, să-şi cerceteze
rugăciunea, felul cum înlătură sau nu înlătură gândurile
care îi vin în rugăciune, şi atunci ştie ce-a realizat până
în clipa de faţă. Fiecare clipă a vieţii noastre într-un
fel este şi rezumatul vieţii noastre până în clipa de
faţă. Fiecare rugăciune a noastră este un termometru, un
barometru al stării noastre sufleteşti, şi dacă fiecare
clipă este un rezumat al vieţii noastre înseamnă că
bătrâneţea este ultimul rezumat. La bătrâneţe suntem
rezumatul întregii vieţi pe care am trăit-o până la
bătrâneţe, preocupaţi sau nepreocupaţi de
îmbunătăţire, preocupaţi sau nepreocupaţi de viitorul
care îl trăim ca prezent, după ce ne-am gândit că e bine să
avem cândva linişte sufletească, să nu mai fim asupriţi de
rele, să fim în linişte,
să fim ca bătrânii cei binecuvântaţi de Dumnezeu.
Deci stimaţi ascultători, vreau să
rămâneţi cu gândurile acestea că în prezent ne pregătim
pentru viitor, că trecutul l-am
trăit ca prezent, că veşnicia o avem în vedere prin ceea
ce devenim şi că nu putem face abstracţie de ceea ce am fost,
că avem de luptat şi cu negativul cu care ne întâlnim în viaţa
noastră, chiar din copilărie, şi pe care îl simţim la
tinereţe, cu negativul care a intrat în componenţa vieţii
noastre, că, cu cât suntem mai preocupaţi de binele nostru şi mai angajaţi spre bine, cu ajutorul
lui Dumnezeu, ne realizăm pe noi înşine, şi realizându-ne pe noi
înşine îi ajutăm - dacă ne-am realizat cum trebuie - şi pe
cei din jurul nostru, nu numai cu sfatul, ci chiar cu existenţa
noastră: “În jurul tău să poţi / Să-i fericeşti
pe toţi”.
Mântuitorul nostru ne ajută să biruim răul
pentru că a venit să biruiască păcatul şi moartea,
şi-atunci avem nădejde că va veni o vreme - şi poate pentru
unii a şi venit vremea - când au ajuns la linişte sufletească,
când rămân neclintiţi în bine, chiar dacă n-au ajuns şi la
performanţe, pentru că performanţele, ca toate
performanţele, nu sunt ale tuturor. Însă Dumnezeu ne primeşte cu
ceea ce putem noi să facem, şi cu ceea ce ne oferă El în
această viaţă. Ceea ce este important este cuvântul acela de la
Maslu - şi-i bine să-l avem în vedere -: “Cel ce miluieşti cu
liniştirea”. Liniştea sufletească este dovada unei
aşezări bune şi unei preocupări de bine, şi darul lui
Dumnezeu este acela care ne dă de fapt mulţumirea sufletească
şi ne face vrednici de Dumnezeu şi vrednici de veşnicia fericită.
Pentru că o veşnicie vom avea cu toţii, fără
îndoială. Numai că o veşnicie fericită o pot avea cei care
au o viaţă cinstită, o viaţă pe care o poate
binecuvânta Dumnezeu.
Eu îi îndemn mereu pe oameni să trăiască în
aşa fel ca să poată Dumnezeu să-i binecuvânteze.
Ştiţi că ultimul gest pe care l-a făcut Dumnezeu aici pe
pământ, când S-a înălţat la cer, a fost acela că i-a
binecuvântat pe Sfinţii Apostoli care erau de faţă; S-a
înălţat la cer binecuvântându-i. Binecuvântarea Domnului aduce
închinarea omului şi binecuvântarea Domnului şi închinarea omului
aduce apoi bucuria cea mare cu care s-au întors ucenicii în Ierusalim, fiind în
Templu şi binecuvântând şi lăudând pe Dumnezeu (Cf. Luca 24,33
FA 2, 46,47). Este ceea ce trebuie să facem noi în toate zilele
vieţii noastre ca să avem şi un trecut frumos şi un prezent
plăcut şi un viitor aşa cum vrea Dumnezeu să ni-l dea
şi aşa cum ni l-a pregătit Dumnezeu. Iar veşnicia va fi
după viaţa pe care o ducem în această lume.
Dumnezeu să ne ajute să fim preocupaţi de
îmbunătăţirea noastră sufletească. Să scriem în
cartea vieţii noastre ceea ce am vrea să putem citi şi noi,
şi ceea ce am dori să citească Dumnezeu spre binele nostru.
Să acumulăm în existenţa noastră cât mai mult bine, ca
să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu şi să
înlăturăm din viaţa noastră tot răul, după
principiul Sfântului Apostol Pavel: Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele (Rom 12,21), sau după programul acela
al psalmistului din Psalmul 33: “Fereşte-te de rău şi fă
binele, Caută pacea şi o urmează” (Ps. 33,13).
Dumnezeu să ne ajute!
Î: - Spuneaţi undeva că “măsura
sfinţeniei este măsura bunătăţii”. Am vrea să
vă întrebăm aici în legătură cu anumite performanţe pe
care le-au avut anumiţi părinţi, adică facerea de minuni,
vindecarea bolnavilor sau chiar harismele, care erau în vremea primilor
creştini?
R: - Harismele sunt daruri pe care le dă
Dumnezeu Bisericii, nu le dă unui om. Poate cineva să fie vrednic de
Dumnezeu şi să fie între sfinţii cei mari şi totuşi
să nu facă minuni. Gândiţi-vă la cuvântul din Sfânta
Evanghelie de la Ioan, că ziceau oamenii despre Sfântul Ioan
Botezătorul că “Acesta nu a făcut nici o minune, dar cele ce
le-a spus el s-au împlinit” (Ioan 10,41). Deci Sfântul Ioan Botezătorul,
care este cel mai mare dintre sfinţi, nu a făcut nici o minune.
Minunile, în general, nu sunt semnul sfinţeniei, ci sunt semnul darului
lui Dumnezeu pentru folosul Bisericii. Aşa că noi nici nu trebuie
să urmărim daruri de felul acesta. Un creştin adevărat
şi un om care urmează voia lui Dumnezeu îşi doreşte un
singur lucru: să-i slujească lui Dumnezeu şi să facă
Dumnezeu ce vrea cu el şi atunci zice: “Doamne, fie voia Ta!” În momentul
în care doreşti să faci minuni înseamnă că nu doreşti
să-i slujeşti lui Dumnezeu, ci doreşti să te afirmi pe tine
cumva. Şi eu mă gândesc de multe ori că dacă aş putea
i-aş vindeca pe mulţi bolnavi, şi m-aş bucura foarte mult
să am posibilitatea asta, dar dacă nu mi-a dat-o Dumnezeu,
înseamnă că nu este în rostul meu aşa ceva.
Î: Care credeţi că ar fi patimile dominante la
tineri?
R: La tineri, patimile dominante sunt cele care ţin de
sexualitate; pornirile acestea spre împlinirea plăcerii sexuale. Acestea
sunt cele mai răspândite şi cele mai dătătoare de
nelinişte, şi asta din cauză că aşa este făcut
omul, ca să aibă şi această funcţie, şi să
aibă şi această preocupare - care de fapt este în structura
omului -, numai că porunca lui Dumnezeu este să disciplinăm
această pornire. Şi ca să o poţi disciplina trebuie
să-ţi iei nişte măsuri de prevedere - mai ales în vremea
noastră, în care există atâta neluare aminte la
îmbrăcăminte, atâtea filme excitante, atâtea reviste care nu ar
trebuie să existe -, toate acestea vin cumva în întâmpinarea pornirilor
care sunt în structura umană - şi nu numai în structura umană, de
altfel, ci şi în structura fizică a animalelor. Şi asta trebuie
disciplinată. Trebuie să-ţi iei măsuri de prevedere.
Gândiţi-vă că părinţii cei de
demult, în special cei care s-au făcut călugări - că nu
mă gândesc la alţii - s-au retras, au căutat să stea în
locuri în care să nu fie excitaţi. De exemplu, ava Sisoe i-a spus
ucenicului său să-l ducă unde nu este femeie. Asta nu pentru
că femeia e totdeauna o pricină de ispită, ci pentru că
poate fi pentru unii o pricină de ispită. Şi atunci trebuie
găsite modalităţi care să nu favorizeze. Pentru că
totuşi, până la urmă, felul cum te raportezi la ceva
contează. De exemplu, în Antologia Sanscrită - v-am spus eu şi
la Timişoara - sunt nişte versuri:
Câinele-a văzut o fată,
Carne!-a zis, bătându-şi dinţii;
Şi-şi priveau părinţii fata:
Floare!-au zis, plângând, părinţii;
Şi-a văzut-o un călugăr:
Bestie!-a strigat ascetul;
Şi-un poet văzut-a fata:
Înger! a şoptit poetul.
Deci, fiecare se raportează într-un fel oarecare
şi gândeşte ceea ce gândeşte el. Gândeşte ceea ce este el,
la măsurile respective.
Î: În legătură cu patima desfrânării la
tineri, un profesor universitar de la Facultatea de Teologie îi avertiza pe
tineri asupra păcatului desfrânării, şi îi avertiza cu cuvântul
că o haină spălată nu mai e niciodată nouă.
Sfinţia Voastră ce credeţi: poate Dumnezeu să spele o
haină de aşa manieră încât să fie nouă?
R: Dumnezeu poate toate. Şi-atunci sigur că poate
să o facă să fie albă. Dar noi nu trebuie să ne gândim
la ce poate Dumnezeu, ci să ne gândim ce trebuie să facem noi, ca
să nu-L punem pe Dumnezeu să facă ce poate El face.
Bineînţeles, lucrurile stau în felul următor: fiecare dintre noi, în
faţa lui Dumnezeu şi în faţa viitorului şi în faţa
societăţii şi în faţa noastră înşine trebuie
să fim în aşa fel încât să pornim de unde suntem. Adică
dacă nu suntem cum ar vrea alţii să fim sau cum am fi vrut noi
să fim. În rugăciunea a doua de la maslu se zice: “Tu eşti Cel
Ce ai zis: «De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui»“.
Deci Dumnezeu, Domnul Hristos a zis: “Tu eşti”. Noi zicem către
Domnul Hristos c-a zis: “Tu eşti Cel Ce ai zis: «De câte ori vei
cădea, scoală-te şi te vei mântui»“. Aşa că noi,
ştiind că-L avem pe Domnul Hristos ca Mântuitor, contăm pe
lucrul acesta, dar nu făcând păcatele, pe care nu le dorim acum sau
pe care le gândim altfel acum decât atunci când le-am făcut, ci
făcând pocăinţă.
Avem nădejde la darul lui Dumnezeu, la mila lui
Dumnezeu Care poate să schimbe viaţa omului şi poate să
facă nelucrătoare lucruri care ar trebui să aducă pedeapsa
lui Dumnezeu. Dar pentru asta trebuie să fim cu grijă. Un
părinte de la Timişeni, părintele Ioan Negruţiu - vorba
asta a ajuns la mine prin intermediari -, a zis către un tânăr: “Dacă
se va întâmpla vreodată să cazi, să fi atent să cazi cu
faţa în sus”, adică să nu uiţi de Dumnezeu.
Î: Un părinte din Pateric, dacă-mi amintesc bine,
spunea că de va vrea omul şi în trei ceasuri ajunge la
măsură dumnezeiască. Chiar până la urmă greutatea asta
care apasă, greutatea trecutului care poate să apese asupra omului,
oricât de mare ar fi, până la urmă depinde de ardoarea unui suflet?
R: Nu poţi avea mai mult decât ai.
Adică fiecare dintre noi avem dorinţa. Hai să luăm practic.
Când eram tânăr, de exemplu, îmi doream să am un aparat de radio cu
galenă. Acasă la noi, la părinţii mei - veneam vara în
vacanţă, eram obişnuit cu aparat de radio de la
şcoală, şi-aşa-mi doream să am un aparat de radio cu
galenă - nu-l puteam convinge pe tata să-mi facă rost, că
nu costa mult. Dar tata zicea: “Apăi, de-ăla stăm noi acum în
loc!”. Adică, dacă nu îi trebuia lui, credea că nu-mi trebuie
nici mie. Dar nu asta voiam să vă spun, ci dorinţa aceea pe care
am avut-o eu atunci, la tinereţe, n-o mai pot avea la bătrâneţe.
Acum nu mai pot dori ceva cu puterea pe care am avut-o atunci, de a dori un
aparat de radio cu galenă. Se schimbă lucrurile. Adică nu
poţi sta în faţa lui Dumnezeu altfel decât cu ceea ce eşti. Cred
că e şi o exagerare în cuvântul acesta: că de va vrea omul de
dimineaţă până seara ajunge la măsură
dumnezeiască. Eu aş vrea să vreau şi să şi ajung.
Î: Dar ştiţi că e şi o altă
pildă în care se povesteşte de părintele - nu mai îmi amintesc -
Ioan Colov sau Teodor al Fermei, care merge şi o scoate pe desfrânată
din oraş, şi pe drum, de fapt noaptea, se culcă în deşert
şi în timpul nopţii ea moare şi vede sufletul ei
înălţat de îngeri...
R: Şi-a zis că un ceas al pocăinţei ei a
însemnat mai mult decât pocăinţa îndelungată a altora.
Î: Da. Şi ea fusese desfrânată de profesie, deci
avusese nişte greutăţi ale trecutului ...
R: Bine, dar acestea sunt nişte taine până la
urmă. Tu n-ai vrea tot aşa, să ai o stare din asta, în care de
dimineaţa până seara să ajungi la măsura dumnezeiască?
Î: De asta şi întreb.
R: Teoretic da, se poate ajunge. Dar cum putem să ne
angajăm la lucrarea aceasta ca să ajungem măsură
dumnezeiască nu ştim. E un dar de la Dumnezeu, probabil. Ştiu
şi eu? Părinţii au spus lucrurile pe care le-au gândit şi
au rămas de pe vremea lor şi noi le avem în vedere. Şi eu, de
multe ori, m-am gândit la lucrul acesta: “Doamne, eu aş vrea să ajung
la măsură dumnezeiască”. Dar, cu vremea câtă o am eu, nu
pot ajunge, şi-atunci nu pot ajunge nu numai de dimineaţa până
seara, poate o viaţă întreagă nu pot ajunge.
Î: Părinte, foarte mulţi tineri din vremea de
astăzi suferă de o împuţinare a puterilor sufleteşti. Cu ce
s-ar putea angaja ca să le crească entuziasmul, şi în general
puterile sufleteşti?
R: Eu cred că în mare măsură puterile
sufleteşti depind de ereditatea omului, adică de ceea ce a pus
Dumnezeu în om. Şi dacă nu ţi-a dat Dumnezeu o putere
sufletească mare, poate că ţi-ar putea, şi ţi-ar da de
fapt, prin rugăciune. Dar esenţialul - eu aşa mi-am dat seama
din toată experienţa mea de-o viaţă întreagă - e
că pe ceea ce se poate conta în mod esenţial în viaţa omului
este structura omului. Cum e omul lăsat de Dumnezeu, cu
capacităţile acelea lucrează şi el şi cu acelea
lucrezi şi tu pentru el, pentru binele lui.
Î: Deci Dumnezeu nu forţează, să zicem,
măsura omului.
R: Nu. Dumnezeu l-a lăsat pe om, l-a creat pe om cu
anumite capacităţi şi necazul cel mare este că noi nu putem
explica - şi-i o taină - de ce aduce omul şi negative, nu numai
pozitive în lumea aceasta. Şi-aşa că fiecare dintre oameni
lucrează cu ceea ce este el. Eu, de exemplu, ca structură, sunt mult
mai raţional, sunt mai mult intelectual, cerebral. Zicea Părintele
Serafim, Dumnezeu să-l odihnească: “Mă, la tine nu s-a
făcut legătura între minte şi inimă. La tine mintea e mai
înaintată şi inima mai după minte”. Şi eu mă gândeam
de multe ori că uite ce bine ar fi să am şi eu o inimă ca a
Părintelui Serafim. Ziceam eu mai demult, şi mai zic şi-acum de
fapt, că dacă s-ar putea face un om din doi, tare mult mi-ar fi
plăcut mie un om cu mintea părintelui Arsenie şi cu inima
părintelui Serafim.
Î: Şi credeţi că omul nu are datoria să
forţeze, să zicem, capacităţile lui personale? Adică,
poate numai să îmbunătăţească calităţile pe
care le are sau poate să le şi depăşească?
R: Dacă-i vorba de progres, progresul e şi cu
depăşire. Dar noi nu ştim până unde se poate întinde
capacitatea omului. Adică eu, dacă la mine e aşa cum a zis
părintele Serafim, că mintea-i mai întărită şi inima e
mai slăbănoagă - de fapt şi doctorii spun că am
inimă slabă -, nu ştiu cum aş putea face ca să fiu
sentimental, dacă nu sunt sentimental. Mi-ar conveni, mi-aş dori,
mi-ar place, mă bucur şi eu de multe lucruri frumoase, nu sunt chiar
aşa de bătucit să nu simt bucuria, dar nu sunt la măsurile
acelea la care îl vedeam eu pe părintele Serafim aşa cum vibra el sau
maica Teodosia, Dumnezeu să o odihnească. Îi părea aşa de
bine când spuneam o poezie scrisă de ea: de ce nu m-aş putea bucura
şi eu aşa de tare?
Î: Părinte, dacă tot e vorba de maica Teodosia,
vă rugăm să ne spuneţi nişte poezii, şi v-aş
ruga să începeţi cu poezia Crucile:
R:
Înspre tărâmul celălalt
E loc închis cu gard înalt.
Dar am văzut printre uluci
Atâtea cruci, atâtea cruci.
Părea tot locul ţintirim,
Păzit cu zbor de heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar,
Şi cruci de aur şi de fier:
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut:
O cruce mare străjuia
Sub greul ei Un Om zăcea:
«-Tu cum de poţi să le mai duci
Atâtea cruci, atâtea cruci?»
Î: Să mai ziceţi!
R: De exemplu, Un oaspe:
Străinul care-aseară-a poposit la noi
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă-un pat de frunze moi
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse cale lungă străinul până-n sat,
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul,
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun:
Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei
noastre?
El mi-a vorbit: «-Surioară!», dar nu ştiu ce mi-a
spus
Că radia-i de dulce pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus,
Din pomi cu floarea albă când îi adie vântul.
Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel
drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui
domoală,
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Străinul care-aseară-a poposit la noi
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită,
Am stat o noapte-ntreagă alături amândoi,
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate mi-a mulţumit în zori
Când a plecat străinul pe drumul ud de rouă
Şi mi-au rămas în urmă ca mirul curs din
flori
Cuvintele lui stranii şi blânde: «Pace vouă!».
L-am urmărit în zare cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete,
Şi aşternutul moale cu dor în pumn l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să
mă-mbete.
Cred că cu asta s-ar potrivi şi „Cer nou”:
Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul şi I-am spus:
“-De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti
În tină omenească să nu Ţi-o
murdăreşti?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce-a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, Soare strălucit?
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaiubit?
Şi cum, fiind căldura iubirilor cereşti,
În iadul meu, Stăpâne, Tu vrei să locuieşti?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:
Ieşi de la mine, Doamne, căci păcătos
sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba încă, cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins
Şi peste sărăcia-mi goală ai întins
Un colţ al hainei Tale; şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel Neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi, Tu însuţi locuieşti
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea, Iisuse Preaiubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit!
Î: Părinte, am dori să ne spuneţi ceva despre
identitatea maicii Teodosia.
R: Maica Teodosia a trăit în Braşov până la
vremea facultăţii. S-a născut în 1917. A făcut facultatea
la Universitatea din Cluj, studiind filologie clasică, greacă şi
latină, şi limba şi literatura franceză. După
terminarea facultăţii a rămas la facultate ca cercetător
ştiinţific, ceva de felul acesta. În Sibiu a trăit din ’40
până în ’45. După aceea s-a întors la Cluj până în ’48. Între
timp l-a cunoscut pe părintele Arsenie, la Sâmbăta, s-a apropiat de
părintele Arsenie şi s-a hotărât să se facă
călugăriţă, şi-a ajuns la mănăstirea
Vladimireşti, în ’48. A plecat din mănăstirea Vladimireşti
când au fost scoase afară vieţuitoarele, în ’56. A fost la închisoare
vreo trei ani şi-apoi s-a întors şi a locuit pe la Brăila, cu o
maică care o avut-o în chilie, a ajutat-o pe maica Teodosia, pentru
că ea nu putea să se îngrijească singură. O pieptăna,
o spăla pe cap, etc. Ea avea o infirmitate: tot timpul mişca.
Dacă lua o foaie în mână ţi-era frică că o rupe. Tot
timpul era aşa, într-o mişcare, în mişcări dezordonate.
Şi vorbea foarte greu, parcă îţi era greu să o întrebi
ceva, c-aveai impresia că face nişte eforturi peste fire ca să
răspundă.
Î: Dumneavoastră când aţi cunoscut-o?
R: Eu am cunoscut-o în ’54, la Vladimireşti. Şi
apoi am întâlnit-o de multe ori, că ea după aceea s-a stabilit în ’70
în Braşov, şi venea, stătea câte o lună-două pe la noi
la mănăstire, toamna în special, şi lucram cu ea. Am bătut
la maşină după dictatul ei nişte predici traduse din
greceşte, predici la pildele Mântuitorului, predici la minunile Mântuitorului.
Şi ne-am avut bine. O dată m-am dus la Sibiu, că mi s-a stricat
maşina de scris, şi m-am dus să repar maşina, şi-am
zis: “Maică, până vin să faci o poezie!” Şi când am venit,
am găsit o poezie faină:
Doamne, încă să nu-mi dai
Frumuseţile din Rai
Şi încă nu-mi dărui
Ale slavei bucurii
Nu mă-ndemn încă să-ţi cer
Fericirile din cer
Până când prin lume-ţi duci
Tu povara Sfintei Cruci
Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat
Treci pe calea cu dureri
Fericire cum să-ţi cer?
Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta
Şi mă-nvaţă-a-o purta
Şi în inimă cu jale
Dă-mi durerea Maicii Tale
Şi în piept cu frângere
Dă-mi a Maicii plângere
Dă-mi, Stăpâne, să-Ţi sărut
Urma paşilor în lut
Şi mai dă-mi cu sârg
S-alerg, tălpile să Ţi le şterg
Cu iubirea mea duioasă
Ca femeia păcătoasă.
Aşa mult mi-a plăcut!
Şi după aceea, odată, când făceam pâine,
şi frământam pâine, a venit pe-acolo şi imediat a făcut o
poezie:
Doamne, Sfântul Tău Cuvânt
Este pe acest pământ
Aluat pe care-L pui
În făina gândului
Şi faci gândul să dospească
Dospitura cea cerească
Tu, Care toate le poţi
Pentru toate, pentru toţi
Pune-n mine aluat
Să dospesc neîncetat
Şi preasfântul Tău Cuvânt
În covată să-l frământ
Şi-n cuptorul cel cu foc
Al durerilor, să-l coc
Şi să fac sfinte prescuri
Pentru cuminecături.
O carte care va apare acum - cred că este şi
tipărită deja la Timişoara, cu conferinţele pe care le-am
ţinut la Timişoara, 15 conferinţe, va fi intitulată „Prescuri
pentru cuminecături”. De aici am luat ideea pentru titlul “Prescuri pentru
cuminecături”.
Î: Părinte, iertaţi-mă că vă
întreb. Părinte, cunoaşteţi nume ca, eu ştiu, eventual
maica Teodosia, care ar putea fi înscrise pe o eventuală listă de
aşteptare a canonizărilor în Biserica Ortodoxă Română?
R: Nu.
Î: Deci nici maica Teodosia? Nici părintele Arsenie
Boca?
R: Nici. Dragă, maica Teodosia a fost un talent, dar
era o femeie dificilă. Aşa că eu nu o recomand.
Î: Dar ştiţi că se spune despre Sfântul
Vasile cel Mare că era un om foarte dificil?
R: Dragă, asta-i altceva. Eu nu o compar cu nimeni, dar
eu ştiu, eu, de exemplu, am recomandat-o unor creştini din Braşov
să o ajute, şi le-am spus: “Dar fiţi atenţi că maica-i
dificilă”. Şi ei au luat-o aşa dificilă cum era şi au
ajutat-o. Şi au suportat ceea ce era de suportat, dar în sfârşit, ea,
cu infirmitatea ei, era dificilă. Era dificilă, ca fel de a vedea
lucrurile, de a gândi, de a ...
Î: Nici părintele Arsenie Boca?
R: Părintele Arsenie Boca a fost un om cu o înzestrare
nativă excepţională. A fost o personalitate puternică, a
fost un om ca şi care eu n-am mai întâlnit pe altcineva lucrând în
Biserică. Adică, fiind călugăr, fiind preot, a avut un
ascendent, a avut o capacitate de a mişca masele, a avut nişe lucruri
pe care de fapt le întâlneşti şi la altfel de oameni, care nu sunt
angajaţi în Biserică. De exemplu, Corneliu Zelea Codreanu a fost un
om cu personalitate puternică. A mişcat o ţară
întreagă, fără să fie un om religios. Aşa că
acestea sunt nişte lucruri care nu sunt rezultatul unor eforturi, ci sunt
nişte lucruri pe care le-au adus oamenii în această lume. Dacă
eu aş vrea să fiu ca părintele Arsenie sau ca Corneliu Zelea
Codreanu, nu pot să fiu. De ce nu pot să fiu? Pentru că nu sunt
înzestrat de la Dumnezeu cu astfel de capacităţi. Deci ei nu şi
le-au câştigat printr-un efort din acesta de asceză. Nu zic că părintele
Arsenie, de exemplu, nu a fost un om care nu a tras de el. Sigur că a tras
şi el de el. Când l-am întâlnit eu pe părintele Arsenie avea
nişte mâini bătătorite, de aşa ceva mai rar. Mie totdeauna
mi-au plăcut mâinile bătătorite. Şi dacă-mi aduc
aminte de mâinile bătătorite ale părintelui Arsenie, ştiu
că nu a stat degeaba. Deşi, când l-am întâlnit a doua oară nu
mai avea mâini bătătorite, că nu a mai avut unde a le
bătători. Deci eu cred că părintele Arsenie a tras şi
de el însuşi. Dar pe mine nu m-a copleşit niciodată
părintele Arsenie, aşa, să zic: “Domnule, uite un om de acesta
îmi trebuie mie!”. Mie mi-a convenit mai mult părintele Serafim, pentru
că a fost potrivit pentru trebuinţele mele personale, însă
părintele Serafim nu a fost o personalitate puternică, dar a fost un
om sincer, un om odihnitor, un om liniştit, un om învăluitor, un om
care te făcea să te simţi bine în preajma lui. Dar, dacă
bătea un cui, de exemplu, ori îl strâmba, ori trebuia să-l scoţi
şi să-l baţi altfel.
Î: Dar asta nu este impediment la sfinţenie.
R: Nu este impediment la sfinţenie, dar vreau să
spun că era o altfel de structură. Şi-apoi să ştii
că, de exemplu, părintele Serafim pe mine m-a impresionat în felul
acesta, şi ne-a ajutat, şi mi-a plăcut. Dar era la noi la
mănăstire, un părinte care acum-i la Sfântul Munte,
părintele Modest Mircea. Acesta - Dumnezeu să-i ajute - se tot uita
la mine cum de-l apreciez eu aşa de mult pe părintele Serafim.
Î: Dar de ce nu este canonizabil părintele Serafim?
După părerea Sfinţiei Voastre?
R: Dragă, eu nu ştiu că este canonizabil sau
că nu este canonizabil, dar eu personal m-am bucurat de părintele
Serafim aşa cum a fost. Eu ziceam: “Părinte, noi vă ţinem
pe Sfinţia Voastră ca pe un sfânt”, şi zicea: “Mă, te bat”;
“Da, da, părinte. Vă ţinem ca pe un sfânt”, “Mă, vrei
să te bat” făcea; “Dar ce sunteţi?”, “Un amărât de
păcătos” făcea; “Dar ce păcate faceţi?”. Nu mai
ştiu ce păcate face, că nu făcea nici un păcat.
Adică el era un om - Dumnezeu să-l odihnească - era un om
spontan. Avea ceva copilăresc în el. În ultima vreme cam uita, şi nu
mai prea făcea legături. Zicea “Copile! Eu mă bucur de succesele
tale cum mă bucur de succesele mele”. Şi eu ştiam că este
aşa. Adică nu era un om cu invidie. Nu puteai să aranjezi cu
el... Aveam un părinte acolo la noi la mănăstire, părintele
Ioan Dinu, un om rău domnule, şi zicea către părintele
Serafim, îl întreba un lucru, şi părintele îi răspundea,
după aceea îl mai întreba, ca la securitate, îl mai întreba şi a doua
oară acelaşi lucru. Şi îi răspundea părintele altfel,
dar nu că voia să-i spună altfel; el nu mai ştia ce-a
răspuns şi aşa era. Şi zicea părintele Dinu: “Vicleanul!
Că l-am întrebat din nou şi-a zis aşa, şi-acum zice
aşa. Păi cum e acum?”.
Aşa că opiniile sunt diferite, deci nu te
poţi lua după treaba asta. Dar mie, aşa ca om, părintele
Serafim mi s-a pus la suflet. Eu aş vrea să mă întâlnesc cu el
în toată ziua. Ne şi întâlneam. Şi venea la mine la chilie,
câteodată, acum mai pe sfârşitul vieţii, noaptea pe la
două. Doar nu mergeam la biserică aşa de noapte: “Copile! Nu
mergem la biserică?”. Ziceam: “Părinte! Păi numai la Paşti
mergem aşa devreme”. Dar zicea: “Iartă-mă. Iartă-mă”.
Păi eu îl iertam, că mă culcam şi-mi venea somnul imediat,
nu mă deranja; mă aranjam eu la loc. Dar asta, ştii, mi se pare
curios.
Î: Când spuneaţi că-l ţineţi de sfânt,
glumeaţi? Acum nu-l ţineţi de sfânt?
R: Pe cine?
Î: Pe părintele Serafim.
R: Eu ziceam că-l ţin de sfânt, aşa mai
glumeam cu el. Acum, adevărul este că eu oricum m-am bucurat de
părintele. Dar chiar aşa ca să zic că este sfânt,
parcă-i cam mult.
Î: Nici părintele Paisie Olaru?
R: Nu-l ştiu eu pe părintele Paisie Olaru, nu l-am
cunoscut de-aproape, ca să-l ştiu. Am o scenă din viaţa
părintelui. Odată m-am dus la Sihăstria şi-am vrut să
mă spovedesc, şi m-a refuzat. Dar de fapt aşa făceau
părinţii pe-acolo. Erau şi prea ocupaţi şi n-aveau
vreme de toţi câţi vroiau să se spovedească la ei. Şi,
în sfârşit, eu m-am spovedit la alt părinte, şi după aceea
îi cam părea rău la părintele Paisie, că dacă
ştia, poate până la urmă tot mă spovedea. Eu n-am luat-o în
seamă treaba asta ca ceva rău. Când m-am întâlnit ultima dată cu
el, în ’87 - asta a fost a doua oară, deci - era pe pat. Îşi rupsese
piciorul şi stătea pe pat, şi de pe pat mi-a citit o
rugăciune. Şi eu am stat aşa, cu capul aproape, şi el
aşa s-a bucurat că s-a întâlnit cu mine, că eu nu ştiu de
ce s-a bucurat, că nu se bucură toţi. Şi aşa îmi
ţinea mâinile pe după cap, aşa cum stăteam eu cu capul
plecat, şi atâta s-a bucurat omul acesta de nu ştiu cine s-a mai
bucurat de mine cum s-a bucurat el atunci de mine. E o scenă, e un fapt,
dar aşa în ansamblu, e mult să zici că omul acesta e sfânt. Nu
ştiu dacă. Trebuie să ai nişte temeiuri, nu aşa
că-ţi vine ţie că no, îi sfânt.
Î: Părintele Dometie de la Râmeţ?
R: Nu l-am cunoscut.
Î: Părinte, ne-aţi spus despre maica Teodosia,
despre părintele Arsenie. E mult dacă vă cerem să ne
spuneţi ceva despre dumneavoastră? Despre începuturile
dumneavoastră?
R: Apoi despre mine, n-am ceva deosebit de spus. Despre mine
poate vor spune alţii, vor exagera alţii despre mine. Eu am început,
m-am trezit în lumea aceasta, în sfera aceasta, a gândirii religioase.
Însă v-am spus că am fost rău, aşa că deja aveţi
nişte elemente, nu? Cum zicea buna: “Hoheriule şi mişelule!”.
Sau aveam o vecină acolo, îi zicea nănaşă la mama, dar nu
mama era nănaşa, ci soacra lui mama, mama lui tata. Şi
făcea: “Nănaşe, acesta nu este botezat bine! Să-l duci la
popa să-i mai citească ceva, că nu i le-a zis toate”. Acestea
sunt începuturile mele. Ştiu că am fost lacom de bani. M-am dus
odată, când ne-o dus părinţii mei la Maglavit - tata m-a dus, a
stat cu mine vreo câteva zile - şi a zis tata că: “Hai să punem
doi lei de la tine. Să punem că poate se primeşte”. Parcă
şi-acum îmi pare rău după banii ăia. Aşa mi-a
părut de rău. Nu ştiu de ce am fost aşa lacom, cu cine oi
fi semănat, cu buna poate. Aveam o bunică, şi eu eram la un
târg, la Ocna Sibiului - eram copil aşa de 8-9 ani. Ne-am dus la târg, la
Ocna. Şi unul striga pe acolo: “Limonată! Limonată! Un leu
paharul”. Eu am vrut limonată. No, mi-a cumpărat de un leu, am
băut limonată. Şi după aceea a strigat tot acela: “Sirop de
zmeură”. Şi-am vrut şi de-ăla. Şi vine buna: “Nu, c-ai
mai băut de acela”, şi nu ştiu ce. Şi el strigă, de
acolo - acela cu limonata, cu siropul -: “Uite la bătrâna cât e de
zgârcită!”. Aşa c-oi fi semănat cu cineva. Buna, dacă zicea
cineva de vreun nepot că seamănă cu ea zicea: “Numai de-ar
semăna cu mine, că-i bine”.
Î: Părinte, se poate ca prin faptele noastre să ne
afectăm copii. Deci, mă refer chiar la handicapuri fizice şi
psihice?
R: Nu ştiu. Lucrurile acestea sunt din
înlănţuiri. Citiţi la părintele Arsenie “Ereditate şi
spirit”, că acolo face el nişte aprecieri în legătură cu
asta. Părintele Arsenie a avut şi preocupări de medicină,
şi el a făcut nişte legături pe care alţii
fără preocupări din acestea nu le fac. Nu găseşti în
toată literatura creştină aprecieri de felul acesta, dar la
părintele sunt nişte aprecieri în sensul acesta, că
părinţii răspund de copii. De exemplu, cineva a întrebat de o
persoană bolnavă pe părintele Arsenie, şi el a zis: “Părinţii
ei au vină asupra ei”. Făcea părintele nişte aprecieri pe
care alţii nu le făceau. De ce? Pentru că avea preocupări
de felul acesta. Noi ne angajăm cu toate ale noastre, cu capacitatea
noastră şi rezultatele sunt cele care le vedem. Nimeni nu
doreşte să aducă copii deficitari şi deficienţi în
lumea aceasta, dar uite că sunt, şi suntem, şi ce să facem?
Ne ducem viaţa pe care o avem.
Î: Ne puteţi spune un cuvânt despre
bărbăţie, despre personalitate şi despre nevoia ca fiecare
din noi să avem o taină, eventual să o ştie numai
duhovnicul.
R: Bineînţeles că se poate, cum
să nu. Bărbăţia o are fiecare cum este structurat de
Dumnezeu. Sunt unii oameni care-s puternici, ca structură, ca
viaţă; sunt alţii care-s mai puţin angajaţi. Nu
toţi oamenii sunt la fel. Acestea sunt nişte lucruri pe care nu le
poate determina omul. Degeaba vreau să fiu eu ca părintele Serafim.
Nu pot să fiu ca el, că mi-a spus el de ce nu pot să fiu ca el.
Inima mea e mai slabă. Gata! Eu lucrez cu capacitatea mea. Zicea
părintele câteodată, dacă nu eram de-o părere cu el,
că: “Mă, tu...” nu ştiu ce, şi-apoi eu ziceam: “Părinte,
ce vreţi să fie aici: doi Serafimi sau un Serafim şi-un Teofil?”.
Adică, dac-aveam opinii diferite însemna că nu eram unul, ci erau
doi. Bine, dar aşa, de certat, nu ne-am certat niciodată, că
n-aveam de ce. Şi ce-am mai constatat? Prietenii părintelui erau
şi prietenii mei, şi prietenii mei erau prietenii părintelui.
Când venea un prieten al părintelui, mă căuta totdeauna şi
pe mine. Dacă venea un prieten al meu, se interesa de părintele
Serafim, şi îl căuta şi vorbea cu el, şi era părintele
foarte revărsător. Râdea părintele Serafim aşa cu o
poftă, de gândeai că se desface. A fost un om sincer, un om
cumsecade. Să dea Dumnezeu să fie mulţi, mulţi ca el.
Î: Nici râsul nu este un impediment la sfinţenie!
R: Bineînţeles. N-am zis că acestea sunt
impedimente, ci vreau să spun că nu aş avea nimic împotrivă
să fie părintele Serafim numărat în rândul sfinţilor, numai
că eu personal nu-mi pot lua răspunderea aceasta să zic: “Aveţi
grijă că părintele Serafim nu trebuie neglijat”. Adică în
sensul acesta, eu, dacă recomand ceva, trebuie să am siguranţa.
Nu pot să zic că nu mi-ar conveni, sau că sfinţii ar trebui
să fie altfel de cum a fost părintele Serafim. Dacă-i omul
sincer, într-un fel e şi sfânt, nu?
Î: Părintele Arsenie Boca a avut harisme speciale?
R: Nu ştiu dacă a avut harisme speciale.
Î: Se tot spune că făcea minuni, că era
văzător cu Duhul.
R: Părintele Arsenie ştia anumite lucruri - de
unde le ştia, nu ştiu -, el ştia anumite lucruri şi
făcea uz de ele. Când se nimerea, spunea nişte verdicte pe care
nimeni nu le spunea: sau nu îndrăznea să le spună, sau nu le
ştia. Ori el spunea dintr-o dată. Numai ce se întâmplă?
Părintele se ocupa şi de nişte lucruri de care nu trebuie
să se ocupe cineva. Anume: mergea cineva la el şi zicea: “Părinte,
uitaţi, vorbesc cu o fată. Aş vrea să ştiu dacă e
bine sau nu e bine să mă căsătoresc cu fata
respectivă? “. Era un preot, un candidat la preoţie. Şi
părintele a zis: “Mă, n-o lua”. No bun, nu a luat-o. S-a dus cu alta,
şi părintele a zis: “Ia-o”. Şi a luat-o. Dar nu a fost aşa
de bine cum a gândit el că va fi dacă i-a recomandat-o părintele
Arsenie, şi nu a dus-o bine. Şi-i tot părea rău că de
ce nu s-a căsătorit cu aceea care a zis părintele să n-o
ia. Deci, sunt nişte lucruri care nu ştiu dacă totdeauna îi bine
să le zici. Eu am spus că dacă mă căsătoream
nu-ntrebam pe nimeni. Dacă-mi plăcea fata, hai la cununie. Întrebi,
te încurcă şi îţi faci probleme după aceea. Părintele
mai cunoştea, de exemplu, cum era el şi-un om care a făcut
artă, pictură, ştia şi de pe fizionomie despre patimile
care îl luptau pe om sau care-l stăpâneau pe un om. Şi-avea curajul
acesta de a spune: “Bă, uite, n-o să trăieşti bine cu
cutare”.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh Amin.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi,
iubiţi credincioşi, pentru seara aceasta am anunţat că voi
vorbi despre adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre
ortodoxe, adevăruri contestate de cei care nu sunt de o credinţă
cu noi, de cei pe care noi îi numim eterodocşi, adică străini de
ortodoxie.
Duminică, înainte de a pleca încoace, la noi la mănăstire
la Sâmbăta, a venit un preot cu un grup de credincioşi dintr‑un
sat de pe lângă Braşov, care m‑a rugat să le spun
credincioşilor unele lucruri contestate de sectari; zicea că acolo în
parohia lor sunt două case de rugăciuni, una de creştini
după Evanghelie şi una de penticostali. M‑am conformat şi
le‑am spus câte ceva credincioşilor care au venit atunci, dar m‑am
gândit că şi aici ar fi bine să stăruim cu gândul asupra
unora din adevărurile de bază ale credinţei noastre, care sunt
gândite altfel de cei care cred altfel decât noi.
Cel dintâi adevăr de credinţă în
privinţa căruia gândurile altora se deosebesc de gândurile noastre
este cinstirea Maicii Domnului. E foarte curios că oameni care se socotesc
slujitori lui Dumnezeu şi doritori de Dumnezeu şi cinstitori ai
Mântuitorului nostru Iisus Hristos pot să separe pe Domnul Hristos de
maica lui, de Maica Domnului.
Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Am putea zice
că am cinstit‑o pe Maica Domnului înainte de a şti ceva despre
cinstirea Maicii Domnului. Pentru că aceasta ţine esenţial de ortodoxie.
Nu se poate să fii ortodox şi să nu fii cinstitor al Maicii
Domnului şi mai ales nu se poate să‑I slujeşti Domnului
Hristos în ortodoxie fără să te raportezi şi la Maica
Domnului.
Slujbele Bisericii noastre sunt în aşa fel
alcătuite încât Maica Domnului are un loc central, un loc lângă
Domnul Hristos. Pomeniri, liste de sfinţi se fac în felul următor: “Hristos,
Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii
Sale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Cruci, cu rugăciunile Sfântului, slăvitului Prooroc
Înaintemergător şi Botezător Ioan, ale sfinţilor,
slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale
sfinţilor, bunilor biruitori mucenici, ale Preacuvioşilor şi de
Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri ş.a.m.d..
Deci, după Domnul Hristos întâi este Maica Domnului.
Foarte multe sunt alcătuirile cinstitoare pentru Maica Domnului. Eu îmi
aduc aminte, când eram copil, am învăţat o rugăciune către
Maica Domnului pe care o spuneam şi pe care n‑o înţelegeam.
Şi cred că aşa se întâmplă cu toţi copii, pentru
că nu putem înţelege în copilărie lucruri care nu sunt
alcătuite pentru copii; nu înţelegem nici noţiunile ca atare,
dar cu vremea, înaintând cu viaţa şi cu înţelegerea, ne dăm
seama de comorile de gândire ale ortodoxiei. De pildă, o alcătuire ca
aceasta: “Spăimântatu‑s‑au toate de dumnezeiască
mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai
avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel
fără de ani, Care dăruieşte pace tuturor celor ce te
laudă pe tine”.
E o alcătuire pe care, de fapt, o auzim la Sfintele
Slujbe, pe care poate de multe ori nu o băgăm în seamă, pentru
că apare în grupuri de idei care vin unele peste altele şi nu putem
să ne dăm seama de valoarea acestor alcătuiri. Dar, luate
separat şi gândite, ne dăm seama de însemnătatea acestor
lucruri. De pildă: “ Spăimântatu‑s‑au toate de
dumnezeiască mărirea Ta”. Vorbim cu Maica Domnului direct, aşa
cum vorbim cu Dumnezeu, aşa cum vorbim cu Domnul Hristos, aşa cum
vorbim şi cu alţi sfinţi direct, şi‑i spunem Maicii
Domnului ceva, îi spunem că are mărire, că mărirea e
dumnezeiască, că mărirea ei e cunoscută, recunoscută,
că cei care au minte omenească şi minte îngerească se
uimesc de mărirea Maicii Domnului. “Spăimântatu‑s‑au
toate de dumnezeiască mărirea Ta, că tu, Fecioară,
neispitită de nuntă” – Fecioară ai născut şi Fecioară
ai rămas Maica Mântuitorului ‑ “ ai avut în pântece pe Dumnezeu cel
peste toate şi ai născut fiu pe Cel fără de ani” – pe cel
care nu are vârstă, Cel care‑i mai presus de minte şi de
cuvânt.
Într‑o altă alcătuire zicem, vorbind cu
Maica Domnului: “Pe tine Maica lui Dumnezeu cea mai presus de minte şi de
cuvânt care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani,
credincioşii cu un gând te mărim”. Dumnezeu care S‑a
născut din Preasfânta Fecioară Maria îi dă Maicii Domnului
calitatea de Maică a Domnului şi calitatea de Născătoare de
Dumnezeu. Deci: “Ai născut pe Dumnezeul cel peste toate, Cel ce
dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine”. Deci noi ca
lăudători ai Maicii Domnului avem pace de la Mântuitorul nostru Iisus
Hristos Care S‑a născut din ea, pentru că Maica Domnului a
născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Om, nu simplu, ci ca
Dumnezeu. Adică Fiul lui Dumnezeu, Care înainte nu era şi om, S‑a
făcut om – deci nu mai este Dumnezeu simplu, ci este Dumnezeu‑om –
şi omul Care S‑a născut din Sfânta Fecioară Maria nu este
om simplu, ci este om unit cu Dumnezeu, de aceea Maica Domnului este
Născătoare de Dumnezeu.
Pentru noi lucrurile acestea sunt fireşti. Vin
însă alţii care gândesc altfel şi nu zic aşa cum zicem noi,
nu o cinstesc pe Maica Domnului, nu se raportează la Maica Domnului, nu o
laudă pe Maica Domnului şi nu se minunează de Maica Domnului
şi printre altele spun că Maica Domnului este o femeie ca toate
femeile. Parcă îţi e şi groază să rosteşti
aşa ceva. Eu cred că cineva care e luminat de Duhul Sfânt nu poate
să facă altceva decât ce‑a făcut Sfânta Elisabeta,
plină fiind de Duhul Sfânt, când s‑a întâlnit cu Preasfânta Fecioara
Maria, care îl purta în pântecele ei pe Mântuitorului lumii şi care a zis:
“Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul
pântecelui tău. Şi de unde mie cinstea aceasta, ca să vină
Maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 42‑43). Cuvintele acestea sunt
cuvinte spuse sub inspiraţia Duhul Sfânt. Cine zice altfel nu are
lumină de la Duhul Sfânt, nu are îndrumare de la Duhul Sfânt. Cuvintele
Sfintei Elisabeta se potrivesc cu cuvintele pe care le‑a spus îngerul
binevestitor când i‑a spus Preasfintei Fecioare Maria că va
naşte pe Mântuitorul şi când i‑a zis întâmpinând‑o: “Bucură‑te
cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu
între femei” (Luca 1, 28).
Dacă lucrurile acestea sunt aşa de lămurite e
curios cum pot veni oamenii să spună că Maica Domnului este o
femeie ca toate femeile. Fără îndoială că este şi
femeie ca toate femeile, pentru că dacă nu ar fi fost femeie ca toate
femeile nu ar fi putut naşte un fiu. Dar este mai presus decât oricare
dintre femei, pentru că îngerul binevestitor şi Duhul Sfânt au spus: “Binecuvântată
eşti tu între femei”. Aceasta ar fi o temelie teologică a cinstirii
Maicii Domnului. Însă noi trebuie să recunoaştem că n‑am
pornit cu temeiuri teologice la cinstirea Maicii Domnului, ci am pornit cu
practica cinstirii Maicii Domnului. Pentru noi este firesc acest lucru. E
firesc să facem ceea ce au făcut alţii dinaintea noastră,
ceea ce au făcut părinţii noştri, ceea ce au făcut
bunicii noştri. E firesc să ne gândim la Maica Domnului cu evlavie. E
firesc să spunem cuvinte cinstitoare pentru Maica Domnului, cuvintele Bisericii,
cuvintele luate din vuietul Duhului, din ceea ce dă Duhul Sfânt, şi
mergem înainte cu această încredinţare. Cei care nu gândesc ca noi,
ci gândesc altfel nu s‑ar putea zice că sunt împotrivitori
faţă de Maica Domnului, numai că nu sunt cinstitori ai Maicii
Domnului. Însă pentru noi, cinstirea Maicii Domnului este o chestiune
esenţială. Nu poţi fi ortodox dacă nu eşti cinstitor
al Maicii Domnului. E adevărat că printre cinstitorii Maicii Domnului
de multe ori sunt unii care exagerează. Cunoaşteţi expresii ale
credincioşilor care zic: “Mi‑a ajutat Maica Domnului”, în loc
să zică: “Mi‑a ajutat Domnul Hristos”. Eventual să zică: “Mi‑a
ajutat Domnul Hristos” prin rugăciunile Maicii Domnului. Sunt apoi
credincioşi care zic, de pildă: “Doamne, Maica Domnului”. Nu e
corect. Nicăieri într‑o carte de slujbă, într‑o carte de
rugăciuni, nu găsim “Doamne, Maica Domnului”. Cuvântul “Doamne” se
foloseşte doar în legătură cu Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeu
Fiul, la Dumnezeu Duhul Sfânt, dar numai în legătură cu persoanele
Sfintei Treimi. Maica Domnului este cinstită de noi după rânduiala
Bisericii, cu cuvintele Bisericii, fiind mijlocitoare. La rugăciunile pe
care le adresăm Maicii Domnului când spunem: “Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu miluieşte‑ne pe noi”. Cerem ajutor
Maicii Domnului, cerem mijlocirile Maicii Domnului, intervenţia Maicii
Domnului. Ne raportăm la Maica Domnului, aducându‑i cinstirea
cuvenită: “Cuvine‑se cu adevărat, să te fericim pe tine,
Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea
nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”, cuvinte despre care se
ştie că au fost aduse din cer pe pământ pentru cinstirea Maicii
Domnului, la Sfântul Munte, unde i s‑au dictat unui călugăr
şi care s‑au răspândit împreună cu alcătuirea
Sfântului Cosma Melodul: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii
şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe
tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”
şi au circulat în Biserica noastră.
De obicei noi ne gândim la Maica Domnului în
legătură cu Domnul Hristos şi la Domnul Hristos în
legătură cu Maica Domnului. Alcătuirile de la slujbele noastre
chiar unesc gândul la Maica Domnului cu gândul la Domnul Hristos şi
invers. M‑aş gândi la o alcătuire pe care o întâlnim Duminica
la sfârşitul Utreniei: “Preabinecuvântată eşti
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, căci prin Cel Ce S‑a
întrupat din tine, iadul s‑a robit, Adam s‑a chemat, blestemul s‑a
pierdut, Eva s‑a mântuit, moartea s‑a omorât şi noi am înviat.
Pentru aceasta cântând strigăm: Bine eşti cuvântat Hristoase
Dumnezeul nostru, cel ce bine ai voit aşa, mărire ţie”. Deci
deodată privim pe Maica Domnului şi pe Mântuitorul Hristos. Pe Maica
Domnului o numim “preabinecuvântată”, iar pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos Îl întâmpinăm cu cuvintele: ”Bine eşti cuvântat”. Spunem
despre Maica Domnului că Fiul ei e Domnul Hristos Care a fost pricina unor
binefaceri de care ne‑am învrednicit noi. “Prin Cel Ce S‑a întrupat
din tine” – vorbim noi cu Maica Domnului, spunem că iadul s‑a robit.
Iadul există în continuare, dar cu împuţinare, cu înghesuire. În iad
nu mai ajung toţi în mod obligatoriu. Merg în iad numai cei vrednici de
iad şi de aceea putem zice că iadul s‑a robit. Sfântul Ioan
Gură de Aur, în cuvântul său de la Paşti zice vorbind cu Domnul
Hristos: “Iadul s‑a amărât întâmpinându‑te pe Tine jos”. S‑a
amărât că s‑a stricat, s‑a amărât că s‑a
batjocorit, s‑a amărât că s‑a legat, s‑a
amărât că s‑a omorât. A luat pământ şi s‑a
întâmpinat cu Cerul. A luat ce a văzut şi a căzut între ce nu a
văzut. “Unde‑ţi este moarte boldul? Unde‑ţi este
iadule biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu te‑ai surpat.
Înviat‑a Hristos şi au căzut dracii. Înviat‑a Hristos,
să se bucure îngerii. Înviat‑a Hristos şi viaţa
vieţuieşte. Înviind Hristos, începătură celor din mormânt s‑a
făcut”. E un dialog al Sfântului Ioan Gură de Aur, un fel de vorbire
cu iadul în care exprimă că iadul s‑a robit prin Cel Ce S‑a
întrupat din Maica Domnului prin Fiul lui Dumnezeu Care S‑a pogorât la
iad. Credinţa noastră este că atunci când Domnul Hristos a murit
pe cruce şi a fost aşezat în mormânt, cu sufletul îndumnezeit s‑a
pogorât la iad, şi că dumnezeirea era pretutindenea. Deci şi în
mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul şi în Rai cu tâlharul cel
mântuit, şi de aceea Fiul lui Dumnezeu s‑a arătat biruitor al
morţii şi a înviat din morţi.
Într‑o altă alcătuire de la slujbele
noastre, vorbind cu Domnul Hristos, zicem: “Când te‑ai pogorât la moarte
Cel Ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l‑ai
omorât cu strălucirea dumnezeirii, iar când ai înviat pe cei morţi
din cele de dedesubt – din iad, considerându‑se iadul ca fiind undeva
jos, undeva sub pământ – toate puterile cereşti au strigat:
Dătătorule de viaţă, Hristoase Dumnezeule, mărire
Ţie”.
Într‑o altă alcătuire de la Sfintele
Paşti spunem: “Pogorâtu‑Te‑ai la în cele de mai jos ale
pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care
ţineau pe cei legaţi Hristoase şi precum Iona din chit a treia
zi ai înviat din mormânt, ai nimicit iadul cu lucirea dumnezeirii Cela ce
eşti viaţa cea fără de moarte”. Fiul lui Dumnezeu doar în
firea omenească a putut să moară despărţindu‑se
sufletul de trup, dar rămânând împreună cu dumnezeirea. Atunci iadul
l‑ai omorât cu strălucirea dumnezeirii, l‑ai nimicit, l‑ai
făcut neputincios, iar când ai înviat pe cei morţi din cele de
dedesubt toate puterile cereşti au strigat: “Dătătorule de
viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire ţie”.
Lucrurile acestea noi le spunem la slujbă nu atât ca
să se împlinească o slujbă, ci ca să le gândim, să le
înţelegem, să ne trăim viaţa în chip superior, să ne
închinăm şi să învăţăm sfintele slujbe ale
Bisericii noastre, fiind prilej de rugăciune şi prilej de învăţătură.
Dacă cineva e orientat bine, dacă i se atrage atenţia, poate
să înveţe de la sfintele Slujbe fără să‑i
predice niciodată cineva cuvânt de propovăduire, ci urmărind
cuprinsul sfintei slujbe. Iată, de pildă, cele ce v‑am spus
sunt alcătuiri din care poţi învăţa ceva. Poţi
învăţa că Maica Domnului e mai presus decât heruvimii şi
serafimii. Spunem lucrul acesta vorbind cu Maica Domnului. Cei care o
consideră pe Maica Domnului o femeie de rând, o femeie ca toate femeile,
înseamnă că nici pe Domnul Hristos nu‑L preţuiesc. În mod
firesc mama cuiva, a oricăruia dintre noi, nu e o femeie ca toate femeile,
ci e una dintre femei, în înţelesul că faţă de noi
înşine are o raportare specială. Tot aşa este mama unui prieten
al nostru, al unei rudenii, al unui coleg al nostru. Mama oricăruia dintre
noi, mama oricărei persoane pe care o cunoaştem are o
legătură cu cel pe care îl avem în vedere, şi atunci nu mai este
o femeie ca toate femeile, ci este o femeie care are o situaţie
specială, mama noastră fiind mama noastră, nu altceva. Se spune
că un copil s‑a pierdut de mama lui şi îşi căuta mama
întrebând: “N‑aţi văzut‑o pe mama? N‑aţi
văzut pe mama?” Şi cineva îi spune: “Măi copile, am văzut o
femeie trecând pe aici!” Şi el îi răspunde: “Eu nu caut o femeie, o
caut pe mama”. Mama e unică. Nu numai că mama e unică ci şi
soţia trebuie să fie unică şi de asemenea şi sora e
unică, pentru cel care are o soră. Fiecare soră, dacă are
mai multe surori, e unică în felul ei, având o raportare specială.
În Sfânta Evanghelie scrie că îngerul binevestitor a
cinstit pe Maica Domnului, că Sfânta Elisabeta a cinstit pe Maica Domnului
care este locaş al Preasfintei Treimi, al lui Dumnezeu Tatăl, al lui
Dumnezeu Fiul, al lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Lucrul acesta îl aflăm în
Sfânta Evanghelie. Preasfânta Maria, aflând că ar putea să fie mama
Mântuitorului, a întrebat pe îngerul binevestitor: “Cum va fi aceasta de vreme
ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1,34) ‑ deci nu cunosc cele
premergătoare maternităţii, cum aş putea să fiu eu
mamă? Atunci îngerul binevestitor i‑a descoperit zicând: “Duhul
Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de
aceea şi Sfântul Ce Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va
chema”(Luca 1,35). Din aceasta aflăm că Maica Domnului este
locaş al Sfintei Treimi şi este locaş al Sfintei Treimi pentru
că dacă Domnul Hristos născându‑Se din Preasfânta
Fecioară Maria s‑a separat de ea după trup, totuşi a
rămas în legătură cu Maica Domnului pentru că Maica
Domnului nu L‑a purtat pe Domnul Hristos numai în braţele sale,
numai în pântecele ei, ci L‑a purtat în inima ei, iar de inima Maicii
Domnului Domnul Hristos niciodată nu S‑a despărţit. În
chip firesc se ştie că mamele poartă pe copii lor şi în
inima lor. Aşa s‑a întâmplat cu Maica Domnului şi aşa se
întâmplă cu Maica Domnului în veşnicie, unde e Domnul Hristos de
faţă, acolo e şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul
Sfânt. Noi o considerăm pe Maica Domnului, conduşi în gândirea
noastră de Sfânta Biserică, drept locaş al Preasfintei Treimi,
iar într‑o alcătuire de la Sfântul Maslu – şi care mie îmi
place foarte mult – vorbind cu Maica Domnului zicem: “Pe tine Preacurată,
palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te
rog curăţeşte‑mi mintea mea de tot felul de păcate
şi o fă locaş înfrumuseţat al Treimii celei
Dumnezeieşti, ca să laud şi să măresc puterea şi
mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău”.
Pornim de la încredinţarea că suntem robi netrebnici ai Maicii
Domnului. Ne considerăm ca având minte întinată de tot felul de
păcate şi ştim că în această situaţie nu putem
înţelege măreţiile Maicii Domnului, deci n‑o putem
lăuda cum trebuie pentru măreţiile ei, pentru mila şi
puterea cea nemăsurată a Maicii Domnului şi de aceea cerem
ajutor Maicii Domnului să ne facă “locaş înfrumuseţat al
Treimii dumnezeieşti”. Ştim apoi tot din Sfânta Evanghelie că o femeie
a ridicat glas din popor şi către Domnul Hristos a zis: “Fericit este
pântecele care Te‑a purtat şi pieptul la care ai supt”(Luca 11,27),
cuvinte adresate Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar având în vedere
şi pe Maica Domnului. Am înţeles cu toţii însemnătatea
cinstirii Maicii Domnului aşa că nu avem ce să
învăţăm de la cei ce nu cinstesc pe Maica Domnului.
În legătură cu credinţa noastră trebuie
să pomenim şi despre “puterea cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci”. Noi suntem cinstitori ai crucii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, ne‑am pomenit în lumea aceasta făcându‑ne
cruce. Am învăţat să facem semnul crucii. Eu personal nu
ştiu când m‑au învăţat ai mei să fac semnul crucii
şi când mi‑au spus să duc mâna la frunte şi să zic “În
numele Tatălui” şi la piept “şi‑al Fiului” şi la
umeri “şi al Sfântului Duh”. Ne‑am pomenit cu asta aşa cum ne‑am
pomenit cu rugăciunea Tatăl nostru, cum m‑am pomenit cu
Îngerelul. Erau lucruri care ţineau de începuturile vieţii
conştiente. Avem şi rugăciuni care pomenesc crucea
Mântuitorului:
Cruce‑n casă, cruce‑n masă
Îngeri împrejur de casă
Dumnezeu cu noi la masă.
Sau:
Cruce‑n cer
Cruce‑n pământ
Cruce‑n locul în care mă culc.
Sau:
Sfântă cruce – armă dulce –
Fii cu mine pe unde m‑oi duce.
Sau:
Pe Preasfânta cruce‑o fac
Şi mă culc noaptea cu drag
Şi o fac pe trupul meu
În numele lui Dumnezeu
Biserică cerească, cântare îngerească
Dumnezeu de boale să mă păzească
Şi să ne mântuiască. Amin.
Acestea sunt rugăciuni din copilărie,
rugăciuni pe care le spuneam seara în prezenţa părinţilor,
cu care ne sfârşeam ziua, toate acestea ţinând de Ortodoxia
noastră. Părinţii tatălui meu nu ştiau carte, erau
mulţi oameni pe vremea aceea care nu ştiau carte, nu ştiau nici
să‑şi scrie numele, dar aveau evlavie. Ştiau
rugăciuni, se rugau mai mult decât oamenii care astăzi ştiu
carte, dar nu mai au preocupări de evlavie. Nu aveau temeiuri teologice
pentru împlinirea unor lucruri de exemplu pentru Post sau pentru mergerea la
Biserică. Nici nu îi interesa. De exemplu, am întrebat‑o pe bunica
mea: “Mamă tână’, de ce mergem la Biserică?” Şi ea zicea: “Apoi
cum să nu mergem la Biserică, că doar aşa este legea?”. “De
ce postim?” ‑ “Cum să nu postim, că doar aşa este legea?”.
Erau nişte lucruri de la sine înţelese. Apoi au venit prin sat unii
care s‑au socotit deştepţi şi le‑au zis oamenilor
că n‑are rost să posteşti. Posteşti când vrei tu
să posteşti, nu miercurea şi vinerea. Bineînţeles că
oamenii care au ştiut de legea lui Dumnezeu, care au ştiut de
tradiţie, care au ştiut că s‑au pomenit în lumea aceasta
cu nişte gânduri, n‑au stat de vorbă cu ei.
Eu le mai spun acum la oameni – mai ales că acum pe la
blocuri vin Martorii lui Iehova care sunt tare înfigăreţi,
băgăcioşi şi sună la oameni să le spună
mesaje de la Domnul Hristos – să zică către unul din acesta când
vine la ei: “No hai aici să stăm de vorbă. Zi după mine:
Cuvine‑se cu adevărat”, şi o să vadă că sigur n‑o
să zică. Când îl vezi că cârneşte, să nu stai de
vorbă cu el. De ce să stai de vorbă cu unul care nu este
cinstitor al Maicii Domnului? În Pateric se spune că s‑a dus la un
Părinte un drac în chip de călugăr şi a bătut la
uşă să intre şi părintele a zis: “Zi: Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi el a zis: Şi
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”. Şi nu l‑a
primit călugărul; a zis că dacă nu zice “Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” n‑are ce vorbi cu el…
Şi a dispărut vrăjmaşul.
Deci nu l‑a lăsat să intre şi tot
aşa să nu îi lăsăm să intre nici noi pe oamenii care
se ţin că‑s buni, că‑s martorii lui Dumnezeu, dar nu
sunt de credinţa noastră. Dar să ştiţi că noi
suntem mai martori decât “martorii”, numai că dăm altfel de
mărturie. Nici nu poţi să nu fii martor al lui Dumnezeu.
Domnul Hristos, când S‑a înălţat la cer, a
zis ucenicilor: “Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în
toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
Pământului”(Fapte 1,8). Şi ucenicii au dat mărturie despre
Domnul Hristos şi dăm şi noi mărturie. Dar cum dăm
mărturie? Eventual cu viaţa noastră cât putem, cu
sărbătorile vieţii noastre, pe care ei nu le au. Noi avem
sărbătoarea naşterii Maicii Domnului, învierea Domnului Hristos,
avem mărturie despre pogorârea Duhului Sfânt şi ei nu au aşa
ceva. Deci noi suntem mai martori decât ei, numai că noi nu ne batem în piept
că suntem martori. De ce? Pentru că suntem ortodocşi, iar
dacă suntem ortodocşi avem tot ce au alţii şi punem accent
pe toate lucrurile. De exemplu, baptiştii accentuează botezul. De ce?
Acesta este specificul lor. Dar şi noi zicem: “Cred şi într‑un
botez spre iertarea păcatelor”. Ne botezăm şi credem în botez.
Am putea zice că şi noi suntem baptişti, numai că nu suntem
baptişti ca baptiştii. Alţii sunt creştini după
Evanghelie. Nu poţi fi creştin dacă nu ţii seama de
Evanghelie. Alţii sunt Penticostali, cu darurile Rusaliilor, cu vorbirea
în limbi. acestea sunt nişte aiureli pentru că încă pe vremea
Sfântului Ioan Gură de Aur nu erau vorbitori în limbi străine, ci
fiecare aduceau mărire lui Dumnezeu în limba lui, pentru că până
la urmă şi cei care vorbeau în limbi, vorbeau în limbi “spunând
măririle lui Dumnezeu”(FA 2,11). sigur că şi noi trebuie să
vorbim într‑o limbă nouă. Dar cum? Să lipsească din
vocabularul nostru spurcăciunile şi vorbele urâte, necuviinţele
şi înjurăturile. Limba creştinului trebuie să fie
lipsită de acestea şi atunci e o limbă nouă.
Deci am zis de Sfânta Cruce. De ce punem accent pe Sfântul
Cruce? Pentru că cei care contestă crucea, care nu cinstesc crucea pe
care noi o cinstim şi ne‑o facem şi o cântăm, zic că
nu trebuie cinstită crucea ca prima unealtă cu care a fost chinuit
Domnul Hristos. Pentru noi crucea este armă asupra diavolului “Doamne,
armă asupra diavolului Crucea Ta ne‑ai dat nouă. Că se
îngrozeşte diavolul şi se cutremură, nesuferind a căuta
spre puterea ei, că morţii ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru
aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”. Mai întâi de
toate trebuie să ştim că Domnul Hristos S‑a răstignit
de bunăvoie pentru mântuirea noastră.
Crucea a devenit altar de jertfă şi să nu
uităm că Domnul Hristos a lăsat să i se pomenească
vărsarea sângelui Său când a zis: “Luaţi mâncaţi, Acesta
este trupul Meu. Beţi dintru acesta toţi, Acesta este sângele meu.
Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”(cf. Luca 22, 17‑20).
Chiar suferinţa a vrut Domnul Hristos să I se pomenească şi
bineînţeles că şi iubirea arătată prin
suferinţă şi atunci noi avem motive, dar înainte de orice motive
avem practica cinstirii Sfintei Cruci. Avem şi motivul acesta că
dacă Domnul Hristos a lăsat să I se pomenească
suferinţa, de ce să nu I se pomenească şi crucea ca altar
de jertfă? “Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă
Învierea Ta o lăudăm şi mărim”. De ce facem legătura
aceasta între cruce şi înviere? Pentru că Domnul Hristos a înviat din
morţi şi pentru că a fost răstignit şi crucea cuprinde
şi gândul la înviere, nu cuprinde numai gândul la suferinţă, la
suferinţa Mântuitorului. Ştiind că este un altar de jertfă
cinstim crucea Domnului: “Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi
Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Că Tu
eşti Domnul nostru, afară de Tine altul nu ştim, numele Tău
îl numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm
Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la
toată lumea”. Iarăşi Învierea, iarăşi Crucea.
Totdeauna binecuvântând pe Domnul lăudăm învierea lui: “Că
răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte ai stricat”.
Iată nişte lucruri foarte importante pentru
Ortodoxie. Dacă noi ţinem la credinţa noastră, nu ne poate
clinti nimeni. Dacă nu ţinem, putem să avem şi alte
credinţe şi nu este bine. Noi avem nişte rânduieli care ne
susţin în credinţa noastră. Dacă o să vă
duceţi vreodată la o adunare sectară veţi vedea că n‑au
să o pomenească niciodată pe Maica Domnului, nu o să‑şi
facă nimeni cruce, n‑o să zică nimeni: “Mărire
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, pentru că acestea
amintesc de cruce şi atunci bineînţeles că nu poate avea
părtăşie cu ei cine are credinţa noastră şi are
rânduielile noastre.
Noi cinstim pe sfinţi ca prieteni ai Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Domnul Hristos a avut prieteni în lumea asta.
Ştiţi vreun prieten al Mântuitorului? Sfântul Ioan Botezătorul
se considera prieten al Mirelui (cf. Ioan 3, 29). Domnul Hristos a avut
prieteni şi pe Lazăr din Betania şi pe surorile lui. Când
surorile lui Lazăr au trimis vorbă Domnului Hristos că
Lazăr este bolnav, acesta a spus ucenicilor săi: “Lazăr,
prietenul nostru a adormit”(Ioan 11, 11). Aşa cum în viaţa
pământească Lazăr şi Sfântul Ioan Botezătorul au fost
prieteni cu Domnul Hristos şi în veşnicie rămân prieteni, pentru
că nimeni nu se desparte prin moarte de prietenii săi. Când îţi
moare un prieten nu‑l scoţi din suflet. Îl ţii în suflet mai
departe şi de aceea sfinţii, fiind prieteni ai Mântuitorului, noi îi
cinstim ca prieteni ai Lui.
Să ştiţi că Mântuitorul numai când s‑a
rugat şi‑a făcut vreme să fie singur. În general,
dacă citim Sfânta Evanghelie, Îl găsim mereu cu oameni: cu
Sfinţii Apostoli, cu credincioşi, cu necredincioşi, ca
propovăduitor înconjurat de mulţime ca făcător de bine.
Aşa că Domnul Hristos se bucură că noi îi cinstim pe cei pe
care îi cinsteşte şi El. Lucrurile acestea sunt bine rânduite. Sfânta
noastră Biserică, luminată de Duhul Sfânt, a rânduit slujba în
care pomenim pe sfinţii lui Dumnezeu, pe prietenii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, dar nu numai pe cei care au trecut la cele veşnice ca
prieteni, ci îi pomenim pe oamenii lui Dumnezeu din lumea aceasta puşi de
Dumnezeu ca să‑I slujească: preoţii, episcopii, diaconii,
cu care se face slujbă şi prin care se pot realiza slujbele noastre.
De aceea noi suntem şi cinstitori ai slujbelor. Avem
slujbe anume făcute pentru fel şi fel de împrejurări. Mai întâi
slujbele din Biserică, slujbele Sfintelor Taine, slujbele
înmormântării. Cineva s‑a dus la o slujbă de sectari şi
când s‑a întors acasă a fost întrebat: “Cum a fost?” ‑ “Păi
cum să fie? nu a fost nici o slujbă, am tot aşteptat să
înceapă slujba şi nu a început nici o slujbă!” În Biserica
noastră nu este aşa. Slujba este lucru de căpetenie. Spunem în
cuvinte că: “Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna
adormitului robului Tău […] Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie
mărire Îţi înălţăm”. De ce înălţăm
mărire Mântuitorului la înmormântare? Pentru că El este “învierea
şi viaţa şi odihna” celui care a trecut la cele veşnice.
Spunea mama, Dumnezeu să o odihnească, că a fost la o
înmormântare de sectari şi a văzut un predicator care se tot oprea
şi zicea: “Fratele nostru Ioan se suie la cer: Uitaţi‑l!
Uitaţi‑l!”. Şi zicea mama: “M‑am uitat şi eu, dar n‑am
văzut nimic”. Asta‑i realitatea. Noi nu ne jucăm cu lucrurile
acestea. Pentru noi, părinţii noştri sunt în noi, în iubirea
noastră, chiar dacă ştim că sunt în mormânt. Noi nu ne
gândim la morţi ca la morţi, noi ne gândim la morţi ca la vii.
Cei ce nu sunt de o credinţă cu noi sunt împotriva slujbelor noastre,
în special a Sfintei Liturghii. Ei nu au Liturghie. Ei spun că nu scrie
nicăieri, nici în Biblie, să faci Sfânta Liturghie.
Noi nu ne întemeiem numai pe Biblie, noi ne întemeiem pe
credinţa noastră. Biblia toţi o au, toţi creştinii au
Biblie, toţi o citesc şi, cum spunea părintele Arsenie, “cu Biblia
la subsuoară merg la iad”. Dumnezeu ştie dacă chiar vor merge la
iad, dar, în orice caz, se depărtează unii de alţii prin Biblie.
Ori credinţa noastră e unită: “Unirea credinţei şi
împărtăşirea Sfântului Duh cerând” ‑ zicem noi la sfintele
slujbe”. Credinţa Bisericii n‑o mai interpretează nimeni. O
primim cum ne‑o dă Biserica. Ea se întemeiază şi pe Biblie
şi se întemeiază şi pe tradiţia Bisericii. A fost o vreme
când nu a existat Noul Testament. Până s‑a ajuns să circule
Noul Testament, în condiţiile de atunci, oamenii totuşi au făcut
Slujbă, s‑au rugat. Biblia nu este o carte pe care a dat‑o
Dumnezeu omului şi a zis: “Uite, de asta să te ţii”. Şi
Biblia a fost făcută tot de oameni, luminaţi de Dumnezeu, la
măsurile omului. Ca să citim Biblia trebuie să o ai cumva
scrisă. Scrisul l‑au inventat oamenii. Domnul Hristos nu a spus
ucenicilor Săi să scrie ceva. El însuşi nu a scris nimic, numai
a propovăduit. Dar a vrut Dumnezeu ca lucrurile să se şi scrie,
să fie fixate în scris, să ajungă până la noi. Cât de mare
bucurie avem că au ajuns cuvintele Domnului Hristos până la noi! Dar
ca să fie înţeleasă de oameni care vorbesc româneşte, a
trebuit să fie tradusă în româneşte. Domnul Hristos a vorbit
limba celor care erau în jurul lui acolo în Palestina. După aceea s‑au
scris cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în limba greacă,
afară de Evanghelia de la Matei, care a fost scrisă întâi în limba
ebraică, apoi a fost tradusă. Celelalte cărţi ale Noului
Testament s‑au scris tot în limba greacă pentru că era limba de
circulaţie pe vremea aceea, cum e acum limba engleză.
Învăţătura noastră este altceva decât
ceea ce se citeşte în Biblie. Nu găsim în biblie tot ce vrem noi
să gândim. De ce? Pentru că Scripturile sunt cărţi
ocazionale, scrise pentru anumite situaţii, şi n‑au cuprins în
ele tot ce se poate şti despre Domnul Hristos, ce se poate şti despre
Maica Domnului, care a fost întotdeauna atât de smerită. Şi a venit
Biserica şi‑a făcut cântări, atât de frumoase, în cinstea
Maicii Domnului, pe care noi le spunem. Deci Sfânta Liturghie e altceva decât
ceea ce e cuprins în Biblie. Slujba ca atare, cele două Liturghii pe care
le folosim, nu le găsim în Biblie, de fapt noi nici nu le căutăm
unde nu sunt. Aveam un cuscru de credinţă străină de
Ortodoxie care zicea că e ca mine, dar eu nu ziceam că sunt ca el. De
ce? Pentru că eu îmi dădeam seama că nici el nu este ca mine
şi că nici eu nu pot fi ca el. Sigur că toţi suntem
trimişi de Dumnezeu şi toţi ne putem ruga, dar Domnul Hristos
şi‑a ales doisprezece apostoli, şi‑a ales şaptezeci
de ucenici, oameni anume.
Lucrurile acestea trebuie să le avem în vedere şi
să ţinem la credinţa noastră. O cunoaştem cât o
cunoaştem, o trăim cum o trăim şi dacă într‑adevăr
ţinem seama de lucrurile acestea nu ne trebuie cine ştie ce temeiuri.
Ne‑am pomenit aşa, mergem aşa înainte cu credinţa
părinţilor, bunicilor, strămoşilor noştri.
Eu când eram copil nici nu ştiam cum se numeşte
ceea ce sunt eu, că sunt ortodox. Nu ştiam. Că şi pe
bunicii mei dacă îi întreba cineva de ce credinţă sunt, nu ar fi
putut spune că sunt de credinţă ortodoxă. Ar fi zis că‑s
de credinţa românilor, a oamenilor din satul nostru. Eram copil şi m‑a
întrebat cineva: ”Măi, tu ai drăguţă?”. Şi i‑am
zis: “Nu ştiu, stai să mă duc să o întreb pe mama”. Cam
aşa era şi cu oamenii, pe care dacă i‑ai fi întrebat
dacă sunt ortodocşi, ar fi zis: “Stai să mă duc să
întreb pe cineva pentru că nu ştiu”. Nu aveau cu ce să se
confrunte cu altceva ca să spună că sunt ortodocşi. Când m‑am
dus la şcoală la Cluj, eram copil de vreo şase ani jumate‑şapte,
şi m‑au întrebat colegii: “Tu ce eşti? Ce credinţă
ai?”. Şi eu n‑am ştiut. Şi m‑au întrebat cum zic eu
când îmi fac cruce. Şi am spus că zic: “În numele Tatălui
şi‑al Fiului şi‑al Sfântului Duh”. Mi‑au zis atunci
că sunt ortodox. Aşa am aflat că sunt ortodox.
E bine să ştii nişte lucruri, dar cel mai
bine e să fim întemeiaţi în ceea ce suntem, adică credinţa
noastră este aceasta şi o ţinem pe asta. Cum se numeşte,
ori ştim, ori nu ştim ‑ deşi acum cam ştiu oamenii,
pentru că s‑au confruntat cu atâţia străini de
credinţa noastră şi atunci trebuie să ştii ce
eşti şi ce înseamnă Ortodoxia. A fi ortodox înseamnă drept
măritor, adică om care ştie, care are dreaptă mărire
pentru că are dreaptă credinţă. Gândiţi‑vă,
de pildă, că dacă n‑am fi cinstitori ai Maicii Domnului n‑am
avea dreaptă credinţă şi n‑am avea dreaptă
mărire şi n‑am fi ortodocşi, dacă n‑am fi
cinstitori ai icoanelor. O icoană pentru noi este un dar al Bisericii.
Unii zic că de ce să te închini la icoane, că‑s idoli. A
venit o dată unul la noi la mănăstire, era mai demult, şi
noi avem nişte icoane în faţa altarului şi zice către mine:
“Părinte, ce rost are să pupi scândurile acestea?” Şi i‑am
zis: “Bă, dacă tu pupi scânduri, să nu le pupi. Să
ştii că eu pup icoane, nu scânduri”. Când am vorbit eu prima
dată la televiziune, cineva mi‑a spus după aceea la scurtă
vreme: “Părinte, să ştiţi că aşa m‑am
bucurat că aţi venit şi în casa noastră, bineînţeles
cu imaginea şi cu cuvântul – că am pupat televizorul”. Cam aşa
ceva este cu icoana: pupi o icoană, te atingi de ea şi primeşti
dar de la Dumnezeu prin icoană, pentru că ştii că dincolo
de icoană e cel pe care îl ai în cinstire. Ce deosebire e între
icoană şi idol eu am învăţat la şcoală, la
teologie. Aveam un profesor care a lucrat mult pentru apărarea ortodoxiei
şi zicea aşa: “Idolul este în locul lui Dumnezeu dacă e o
creaţie a omului”, adică pe mine nu mă interesează
Dumnezeu, ci mă interesează idolul acesta ‑ acesta e Dumnezeul
meu, cum a zis Aaron când a făcut viţelul de aur: “Acesta‑i
Dumnezeu nostru”. Înseamnă că idolul e în locul lui Dumnezeu,
înseamnă că e o lepădare de Dumnezeu când te închini la idoli,
dar icoana ne apropie de Dumnezeu, ne aduce cu gândul la Dumnezeu, ne aduce
acolo unde sunt sfinţii, acolo unde e
ne dă gândul la Dumnezeu, deci nu ne desparte de Dumnezeu, ci ne
apropie de Dumnezeu. Numai că oamenii gândesc fiecare cum gândesc şi
cred că fac mare lucru că îi tulbură pe alţii astfel încât
după aceea oamenii nici nu mai ştiu ce să creadă: dacă
o fi aşa sau dacă ar avea dreptate alţii. Nu există să
aibă dreptate oamenii care nu gândesc cu lucrurile sfinte, care nu gândesc
cu gândurile lui Dumnezeu.
Lucruri de felul acesta mă gândesc să vă pun
în atenţie, lucruri ca temeiuri pentru a ne ţine de credinţa
noastră ortodoxă şi de a ne vedea de rânduielile noastre
aşa cum le‑am moştenit de la înaintaşii noştri,
aşa cum ne‑am pomenit cu ele, pentru că să ştiţi
că românii totdeauna au fost de credinţă ortodoxă. Nu a
existat o altă credinţă care să fie credinţa
românească. După aceea au apărut şi altele. Din
împrejurări politice au apărut, de exemplu, greco‑catolicii,
care de fapt nu sunt nici ortodocşi nici catolici, sunt un fel de
două feluri şi în istorie şi‑au făcut loc cu
tunurile.
Mănăstirea de la Sâmbăta a fost
dărâmată cu tunul pentru că a stat în calea greco‑catolicilor.
Asta s‑a întâmplat în istorie, dar credinţa de temelie a românilor a
fost întotdeauna credinţa ortodoxă. Dar noi ne‑am pomenit
aşa şi mergem aşa şi avem mulţumire din credinţa
noastră şi nu ne mai trebuie altă credinţă. Dacă
sunt alţii de altă credinţă, Dumnezeu să‑i
ajute, să‑i miluiască, să‑i mântuiască. N‑avem
nimic împotrivă, nu le vrem răul, dar i‑am vrea mai cu
judecată, mai luminaţi, mai hotărâţi pentru binele care îl
urmărim cu toţii şi care de fapt ar trebui să ne
unească şi nu ar trebui să ne despartă.
Eu vă pun la inimă lucrurile acestea şi
nădăjduiesc la mila lui Dumnezeu şi pentru cealaltă vreme a
vieţii noastre şi mai ales dacă vom reuşi cu ajutorul lui
Dumnezeu să ne întemeiem în gânduri bune, în lumină de la Dumnezeu
şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu noi în toate zilele
vieţii noastre. Amin.
Î: Care este consecinţa asumării Ortodoxiei în
comportamentul nostru?
R: Ortodoxia se manifestă în gândire, simţire,
vorbire şi comportament, adică în ţinută. Ortodoxia este
credinţa care trebuie arătată. Nu o ai dacă nu o
arăţi. Se zice că măsura credinţei este măsura
vieţii: cum ţi‑e viaţa, aşa ţi‑e
credinţa. Deci unde e răutate nu e ortodoxie, unde‑i păcat
nu este ortodoxie, unde‑i necuviinţă nu este ortodoxie.
Ortodoxia este mai presus de toate relele şi trebuie manifestată în
toate direcţiile: şi în îmbrăcăminte şi în locurile
unde îţi duci viaţa. De exemplu, unul care are credinţă nu‑şi
permite să intre în locuri unde nu este binecuvântarea lui Dumnezeu. A
venit cineva la mine şi mi‑a spus: “Părinte, aş vrea
să mă spovedesc la dumneavoastră”. Şi eu am zis: “De ce?”
Şi zice că: “Am un drac în mine”. Şi eu l‑am întrebat: “Unde
îl ai?” ‑ “Prin stomac, că mişcă!” ‑ “No bine – zic
– las’ că te spovedesc eu”. Şi la spovedit îmi spune că a fost
undeva unde era un spectacol cu femei goale. Şi‑am zis: “Mă, tu
n‑ai un drac în stomac, tu ai mulţi în cap!” ‑ “De ce?” zice
el ‑ “De ce te‑ai dus acolo?” ‑ “Părinte, n‑am
fost numai eu acolo, au fost vreo patru mii de oameni”. Şi‑am zis: “Toţi
aveţi draci în voi!” Deci dacă eşti ortodox, Ortodoxia nu te
lasă să te duci oriunde… Cum sunt discotecile, de exemplu: tot mai
mulţi tineri merg la discotecă. Eu nu zic să nu asculte
muzică şi muzică decentă – şi eu ascult muzică,
dar nu prea am vreme – dar nu în locuri din acelea. Dacă cineva îmi spune
că a fost la discotecă, îi spun: “Acum că ştii ce‑i
pe acolo, nu ai de ce să te mai duci şi altă dată. Vrei
să ştii ce‑i acolo? Acolo‑i gura iadului!” Dacă vrei
să ştii pe unde se coboară în iad, să ştii că pe
acolo se coboară. Deci asta înseamnă comportament în rânduiala
ortodoxă.
Să ştiţi că noi avem mult mai multe
bucurii, pentru că unii cred că dacă se duc la locuri din
acestea şi la baruri de noapte se duc să se distreze, se duc să
se simtă bine. Dar noi avem mult mai multe bucurii, bucurii care sunt
esenţiale.
Î: Care‑i starea relaţiilor dintre Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-catolică, şi cum consideră
ortodocşii validitatea Sfintelor Taine?
R: Biserica întotdeauna a fost exclusivistă, adică
a considerat că membrii ei se mântuiesc şi nu a spus nimic despre
ceilalţi, dacă se mântuiesc sau nu se mântuiesc. Eventual, numai a
spus că nu se mântuiesc. Realitatea este că noi nu ne putem închipui
că Dumnezeu nu ar fi prezent acolo unde sunt Sfintele Taine şi
preoţie, însă Biserica a avut diferite atitudini. În unele cazuri, a
primit Tainele şi le‑a socotit valide, în altele nu le‑a
socotit. De exemplu, la Sfântul Munte s‑au convertit nişte catolici
din Franţa – au devenit ortodocşi – şi în afară de
exorcismele de la botez, toate celelalte s‑au făcut, chiar dacă
erau preoţi. Deci şi botezul şi mirungerea şi
hirotonisirea, toate li s‑au făcut, călugării de acolo
zicând că vor să fie siguri. E o exagerare. Noi ştim de la
şcoală că unui preot catolic, dacă ajunge la Ortodoxie, nu
i se mai face hirotonia. E valabilă Taina. Cineva care a fost cununat la
catolici nu i se mai administrează Taina Cununiei. Într‑un fel, se
recunosc Tainele, nu de către toţi şi nu totdeauna, dar în
general se recunosc. Relaţiile sunt aşa ca între oameni, de
prietenie, de convenienţă socială.
Era un fel de glumă care zicea: “Catolicii se întâlnesc
cu protestanţii, în Apus, vorbesc despre fotbal ca să nu se certe”.
Noi cunoaştem un părinte de la noi care a făcut şcoala în
Elveţia, într‑o şcoală catolică şi a
învăţat lucruri frumoase şi noi apreciem tot ce‑i pozitiv.
Nu avem motive de nemulţumire şi motive de ceartă, chiar
dacă oamenii se mai şi ceartă şi se ceartă pentru
răutăţile lor, nu se ceartă pentru bunătăţile
lor.
Î: Credeţi într‑o revigorare a neamului românesc?
R: Cred şi nu cred. Adică nu pot să zic
că sunt aşa de neîncrezător în bine, în general sunt
încrezător în bine, dar e prea puţină preocupare de
viaţă ancorată în tradiţia românească. Ceea ce ne‑ar
salva pe noi ca români şi ne‑a salvat de‑a lungul istoriei a
fost faptul acesta că am ţinut la ceva ce am avut specific, la ceva
ce am avut al nostru. Spre deosebire de ceilalţi, care s‑au
manifestat altfel, au avut altfel de port, au avut altfel de haine, au avut
altfel de ţinută. Ori noi ne‑am menţinut prin
credinţa noastră ortodoxă, ne‑am menţinut prin
moralitatea noastră, ne‑am menţinut prin lucruri prin care
astăzi nu ne mai putem menţine.
Gândiţi‑vă, de exemplu, că sunt
atâţia oameni care îi învaţă pe copii să le zică la
părinţi pe nume. Asta nu ţine de tradiţia românească
şi asta îi coboară pe părinţi. Ei zic că vor să
ajungă prieteni cu copiii lor astfel încât copiii să nu aibă
ezitări, să nu aibă depărtări de părinţi.
Dar Dumnezeu nu a zis aşa. A zis: “Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta”. La noi la mănăstire a venit odată un
tată cu un copil, de vreo cinci‑şase ani, şi erau în
curtea mănăstirii. Pe atunci trăia şi părintele
Serafim. Şi îl aude părintele, şi‑l aud şi eu, pe
copil spunând: “Nelu, uite, vezi pasărea aceea?… Nelu, ce zici, nu
plecăm?” Când a auzit părintele Serafim, nu s‑a prins şi a
întrebat: “Are acasă un frate Nelu?” Nu s‑a prins părintele
că Nelu era tatăl copilului acela. După aceea am mai cunoscut pe
unii, tot aşa… Vine la mine o fată şi o întreb: “Ce‑ţi
mai fac părinţii?” Şi după aceea mi‑am dat seama
că ea le zice la părinţi pe nume şi zic: “Stai puţin
că tu nu ai părinţi. Ce face Mircea şi Liliana?”.
În felul acesta noi nu înaintăm ca români, ne
dizolvăm încet, încet. Bineînţeles că n‑o să
renunţăm la limbă, dar o să renunţăm la
tradiţie, şi asta‑i rău.
Î: Credeţi că trebuie recuperate aceste aspecte
comportamentale?
R: Sigur că trebuie.
Î: Vorbiţi‑ne, în sensul acesta, despre
recunoştinţă.
R: Recunştinţa este o virtute pe care trebuie
să o aibă toţi creştinii. Domnul Hristos, când a vindecat
pe cei zece leproşi şi s‑a întors unul şi i‑a dat
mărire lui Dumnezeu, a zis: “Oare nu s‑au vindecat zece nu unul.
Ceilalţi nouă unde sunt?”(Luca 17, 17). Domnul Hristos
aşteaptă recunoştinţă din partea tuturor
credincioşilor. Un creştin adevărat trebuie să aibă
şi recunoştinţă. Recunoştinţă faţă
de toţi binefăcătorii.
Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: “Cum poate cineva
să‑şi arate recunoştinţa faţă de un
binefăcător?” Şi Sfântul Vasile a spus aşa, că “trebuie
să aibă acea stare sufletească pe care a avut‑o Sfântul
Apostol Petru când a venit Domnul Hristos să‑i spele picioarele”.
Să se socotească nevrednic de binefacerile pe care le primeşte.
Să recunoască pe binefăcător şi binefacerile pe care
le primeşte. Lucrurile acestea nu le prea gândesc oamenii pentru că
viaţa lor, în general, e spontană, cum le ţâpă
dinăuntru. Aveam o bunică care tuşea cam tare şi ai
noştri ziceau: “Ce tuşeşti aşa tare?” Şi ea zice: “Aşa
îmi ţâpă dinlăuntru!” Cam aşa e şi cu viaţa. Cum
îţi vine aşa o duci. Trebuie să avem o viaţă
dirijată, calculată. Trebuie să ştii: uite, acum am primit
o binefacere din parte cuiva şi omul acesta s‑a alcătuit la
existenţa mea.
Domnul Hristos a dat poruncă Apostolilor să
spună despre femeia aceea care L‑a cinstit, L‑a uns cu mir,
că “oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea,
se va spune şi ce‑a făcut ea, spre pomenirea ei”(Matei 26, 13).
Aceasta e recunoştinţa.
Sfântul Apostol Pavel le mulţumea oamenilor care l‑au
ajutat prin averile lor. Recunoştinţa e un lucru foarte important
şi să ştiţi că dacă o ai eşti fericit,
pentru că orice lucru bun pe care îl faci te face şi pe tine, te
alcătuieşte şi e un dar de la Dumnezeu, să fii
recunoscător şi faţă de Dumnezeu, de la care vine
toată darea cea bună, precum şi faţă de oameni.
Î: Credeţi că poţi să fii creştin
numai cu rânduiala, dar nu şi cu comportamentul?
R: Se poate şi nu se poate. Adică unii cred
că se poate şi aceia şi fac asta. Şi unii cred că nu
se poate. Adică viaţa, credinţa se manifestă în afară.
Măsura credinţei este măsura vieţii. Cum îţi duci
viaţa aşa e şi credinţa. Dacă ai o ţinută
care nu concură cu ceea ce vrea Dumnezeu, înseamnă că ai
ieşit din credinţă. Nu te conduci după credinţa pe
care ar trebui să o ai pentru că de fapt nu o ai.
Î: Sunt preoţi care zic că Biserica Ortodoxă
e foarte închistată, că s‑a habotnicit, că
îndepărtează foarte mult oamenii prin lucrurile acestea, că ar
trebuie să fie mai lejeră. Ce părere aveţi?
R: Lucrurile pot fi mai elastice într‑adevăr, dar
nu aşa încât să renunţăm la toate ca să‑i
câştigăm pe oameni, că nu îi câştigăm. Dacă le
admiţi neputinţele şi necuviinţele lor ca să fie
alături de tine, nu reuşeşti să‑i câştigi. De
exemplu, catolicii au introdus muzica uşoară în biserică, ca
să‑i câştige pe tineri. Biserica este Biserică, şi
trebuie ţinută la măsurile ei, trebuie insistat pe rânduiala
Bisericii. Că mai vin, că nu mai vin, asta este altă
treabă. Nu poţi să faci nişte lucruri care nu se potrivesc
cu ceea ce ştii că vrea Dumnezeu, cu ceea ce vrea Biserica. Nu sunt
şanse să‑i câştigi în felul acesta. Îi
mulţumeşti momentan, dar tot aşa rămân.
Î: Vă rugăm să ne vorbiţi despre
relaţia dintre credinţă şi faptă, dintre ceea ce crezi
şi ceea ce faci.
R: Relaţia este directă. Ce faci arată ce
crezi, ce crezi duce la ce faci. Dacă ajunge unul să facă
altceva decât ce crede până la urmă ajunge să creadă ce
face.
Î: Ce părere aveţi de posibilitatea venirii Papei?
R: Pe mine nu mă deranjează cu nimic. Eu să
ştiţi că nu sunt un om exclusivist. Papa a mai fost şi în
alte părţi şi le‑au rămas doar simple amintiri. O
să se adune lume multă în jurul lui. Nu este nici un deranj. Pe mine
nu mă deranjează. Eu, de exemplu, ascult Radio Vatican şi când
dă Papa binecuvântare eu totdeauna mă ridic în picioare.
Î: Se mântuiesc cei ce nu cinstesc pe Maica Domnului sau cei
care s‑au lepădat de Ortodoxie?
R: La asta nu ştiu cine ar putea răspunde. Ceea ce
e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Dumnezeu
poate toate. Eu cred că însăşi Maica Domnului se roagă
pentru cei care o necinstesc să fie iertaţi, mântuiţi, aşa
cum s‑a rugat Domnul Hristos pe cruce pentru răstignitorii Lui. Dar
chestiunea este aceasta: ei nu au bucuriile pe care le avem noi din cinstirea
Maicii Domnului. De exemplu, rugăciunea aceea de mulţumire după
împărtăşire, rugăciune pentru Maica Domnului: “Preasfântă
Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, care eşti lumina
întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea,
mângâierea şi bucuria mea”. Sunt nişte lucruri pe care le‑ai
putea simţi în legătură cu Maica Domnului. Ce e Maica Domnului?
Stăpâna mea, lumina întunecatului meu suflet, nădejdea,
acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea. Acestea sunt
lucruri pe care trebuie să le simtă cineva care cinsteşte pe
Maica Domnului.
Joi, 23 iulie 1998
|
P |
reacuvioase părinte stareţ, preacuvioşi
părinţi, iubiţi fraţi, iubiţi credincioşi. Am
spus în altar că voi vorbi despre călugărie, despre viaţa
comună şi părintele stareţ a zis: “Să vedem cine se va hotărî să se facă
călugăr în urma acestei cuvântări”. Să ştiţi
că eu nu urmăresc aceasta. Eu de fapt urmăresc să
lămuresc nişte lucruri care e bine să le ştim cu toţii
şi dacă ne hotărâm apoi să ne hotărâm pentru că
ne hotărâm noi, nu pentru că ne dă cineva sugestia să ne
facem călugări.
Să ştiţi că eu sunt călugăr
din 1953, deci am împlinit 45 de ani de călugărie şi n-am
îndemnat pe nimeni să se facă călugăr. Asta nu
înseamnă că mie nu-mi place că sunt călugăr sau
că m-aş gândi că cineva care se face călugăr nu ar fi
mulţumit, nu ar fi fericit chiar. Nu. Ci pentru că mă gândesc
aşa că asta-i o treabă pe care trebuie să şi-o rezolve
fiecare şi să ştie el de ce îşi alege călugăria
în loc de viaţa comună. Pentru că viaţa de familie este viaţa
comună în care se mântuiesc credincioşii. Este viaţa aşa
cum a vrut-o Dumnezeu, cum lăsat-o Dumnezeu. Întotdeauna mă orientez
după slujbele noastre, după slujbele Bisericii noastre, şi la
cununie de pildă, este o rugăciune care zice aşa:
“Dumnezeule Cel Sfânt, Care
din ţărână ai făcut pe om, şi din coasta lui ai
făcut pe femeie şi ai însoţit-o lui ca ajutor pentru că
aşa a bineplăcut Slavei Tale, să nu fie omul singur pe
pământ. Însuţi, Stăpâne, întinde mâna Ta din Sfânt locaşul
Tău şi uneşte pe robul Tău ...(se spune numele)
cu roaba ...(se spune numele) pentru
că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia.
Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup,
dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni,
că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia
şi Puterea şi Mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Eu cred că nu mai trebuie să mai spună nimeni
nimic, când e vorba de viaţa de familie, dacă ştie
rugăciunea aceasta, dacă ştie că Biserica spune că: “De
către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia”. Nu mai trebuie
să-i mai spună nimeni că: “Să vezi totuşi, e o
viaţă inferioară, că ar putea să fie altceva superior,
că ar putea să fie ceva mai deosebit...” şi aşa mai
departe. Da, poate fi ceva mai deosebit, poate fi ceva de excepţie, dar
viaţa comună este viaţa de familie. Aşa că nu este de
mirare că cei mai mulţi oameni au viaţă de familie. Şi
nu este de mirare că Biserica binecuvintează viaţa de familie
şi nu este de mirare că Biserica socoteşte unirea între
bărbat şi femeie prin Dumnezeu ca o Sfântă Taină.
N-ar mai fi nici călugări în lumea aceasta
dacă oamenii nu s-ar căsători şi nu ar avea copii şi
nu ar aduce în lumea aceasta oameni care după aceea să poată fi
şi candidaţi la călugărie. Mie mi-a plăcut totdeauna
să fiu obiectiv şi totdeauna mi-au plăcut lucrurile clare
şi mi-au plăcut totdeauna lucrurile întemeiate pe
învăţătura Bisericii şi de aceea n-am fost niciodată
exagerat nici într-o parte nici într-alta; şi-am zis să-şi
găsească fiecare calea şi apoi pe calea pe care şi-a ales-o
mergând, să-I slujească lui Dumnezeu.
|
I |
ubiţi credincioşi,
totuşi există şi ceva mai presus de lumea aceasta. Aţi
auzit chiar astăzi citindu-se din Apostol că: “Dacă eşti legat de femeie să nu cauţi desfacere
şi dacă nu eşti legat de femeie să nu cauţi femeie”. Era
un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, Dumnezeu, ci un cuvânt al Sfântului
Apostol Pavel, adresat celor care aveau posibilitatea să ducă o
viaţă sau alta, sau care deja s-au angajat la o viaţă sau
care se puteau angaja la altă viaţă. Apostolul Pavel însă
nu este de acord cu gândul acesta, ca cineva având familie să-şi
părăsească familia şi apoi să ducă o viaţă
mai presus de viaţa de familie. Ci spune clar: “Legat eşti de femeie? - Nu căuta desfacere. Dezlegat
eşti de femeie? - nu căuta femeie”. Dar spune că totuşi
acesta este un lucru excepţional şi atunci nu poate să-i îndemne
pe oameni să meargă toţi pe calea aceasta a desfacerii de
familie. Domnul Hristos spune că: “Nu
este nimeni care a lăsat tată sau mamă sau fraţi sau surori
sau ţarine, pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu ia
însutit în veacul acesta”. Şi părintele Arsenie, Dumnezeu
să-l odihnească, părintele Arsenie Boca, spunea: le laşi
până nu le ai”, adică: nu mergi pe calea aceasta, le laşi; ai
putea să le ai şi nu le ai, şi în cazul acesta eşti limpede
şi mergi bine. Iar dacă odată le ai, ar trebui să
ţinem seama de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Legat eşti de femeie? - Nu
căuta desfacere”. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu cu
adevărat în familie, n-are de ce să dorească altceva, pentru
că ştie că în cadrul familiei se mântuieşte. Domnul Hristos
a fost la Cana Galileii la nuntă. Şi tot într-o rugăciune de la
cununie, se spune:
“Doamne Dumnezeul nostru,
Cela Ce prin purtarea Ta de grijă, cea de mântuire, în Cana Galileii, ai
arătat nunta cinstită, prin venirea Ta, Însuţi şi pe robii
Tăi aceştia, pe robul Tău acesta şi pe roaba Ta aceasta, pe
care ai binevoit a-i însoţi unul cu altul, păzeşte-i în pace
şi bună înţelegere. Dăruieşte lor nuntă
cinstită, fereşte patul lor neîntinat, binevoieşte
să-şi petreacă viaţa fără de prihană şi
le dăruieşte să ajungă bătrâneţe fericite, cu
inimă curată, împlinind poruncile Tale”.
Ar putea zice cineva: “Atunci
de ce te-ai făcut călugăr?”. Şi poate c-ar avea
dreptate.
|
I |
ubiţi credincioşi, Sfânta noastră
Biserică este cinstitoare de călugări, este cinstitoare de
oameni care se desprind de lumea aceasta ca să-I slujească şi
mai mult lui Dumnezeu, dar nu dispreţuieşte viaţa comună, nu
dispreţuieşte viaţa de familie, ci binecuvintează
viaţa de familie. Şi atunci, fiecare îşi alege calea care crede
el că i se potriveşte. Numai că oamenii sunt tot oameni, şi
în viaţa de familie şi în viaţa de mănăstire.
L-am întrebat odată pe un părinte de la Sfântul
Munte, un om deosebit, un om cu nume mare acolo la Sfântul Munte -
părintele Dometie Trihenea. Un arhimandrit de la Sfântul Munte, care era
prieten cu părintele Serafim de la noi de la mănăstire, Dumnezeu
să-l odihnească şi să-i odihnească Dumnezeu pe
amândoi. A venit odată la mănăstire să-l vadă pe
părintele Serafim, cu care a trăit cândva la schitul Ipatie, au
locuit acolo, au fost în aceeaşi unitate bisericească la schitul
Ipatie din Sfântul Munte. Părintele Dometie Trihenea a avut un unchi la
Sfântul Munte, părintele Diomid. Şi unchiul său l-a dus pe
nepotul lui din Tilişca, de lângă Sibiu, l-a dus la Sfântul Munte,
copil fiind el încă şi l-a crescut acolo la Sfântul Munte şi s-a
făcut călugăr părintele Dometie Trihenea şi acolo la
Sfântul Munte a trăit toată cealaltă vreme a vieţii lui.
Şi venind în ţară şi ajungând la noi la
mănăstire, mi-a venit mie în cap să-l întreb ceva pe
părintele Dometie: “Părinte
- zic -, cum sunt părinţii de
la Sfântul Munte?”. Şi mi-a dat un răspuns valabil din cer
până-n pământ şi-a zis aşa:
“Dragă, să
nu-ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe
pământ”.
Acesta a fost răspunsul: la Sfântul Munte nu sunt
oameni veniţi din cer pe pământ. Dar atunci ce sunt? M-a lăsat
pe mine să mă gândesc şi m-am gândit eu singur: sunt oameni de
pe pământ cu gândul la cer, cu dorinţă de cer, oameni care vreau
să se desăvârşească, oameni care vreau să înainteze.
Dar totuşi oameni care pot fi şi buni şi pot fi şi
răi. Nu se poate spune că cineva care a intrat în mănăstire
e sigur că ajunge în cer, pentru că de fapt, într-un fel, e deja în
cer.
Când eram copil, era o întrebare: ce-i între cer şi
pământ? Şi bineînţeles că răspundeau unii şi una
şi alta: că este aerul, că este lumina, că-s stelele,
că este soarele, că este luna. Şi erau valabile
răspunsurile acestea, dar nu era ceea ce aştepta întrebătorul.
Am spus eu şi la Sub Piatră că mai sunt şi întrebări
din acestea de inteligenţă. Întrebi pe cineva, de pildă, ce se
întâmplă cu o piatră când o arunci în apă? Toată lumea
zice: “Se duce la fund” - ştie
că nu pluteşte piatra. Da, dar înainte de a se duce la fund se mai
întâmplă ceva cu piatra şi la asta nu se gândesc oamenii.
Ştiţi de ce nu se gândesc? Pentru că problema se pune aşa:
ce se întâmplă cu o piatră, nu ce se întâmplă cu un obiect sau
cu un lucru oarecare aruncat în apă, ci ce se întâmplă cu o
piatră aruncată în apă. “Se
duce la fund” - toată lumea răspunde aşa. Dar mai e ceva:
înainte de a se duce la fund, se udă, şi asta n-o zice nimeni; o
piatră aruncată în apă se udă şi-apoi se duce la fund.
Exact aşa este şi cu
întrebarea aceasta: ce-i între cer şi pământ? Şi răspunde
fiecare om cum gândeşte şi la urmă întrebătorul, care
ştie despre ce-i vorba că doar el a făcut întrebarea, zice:
“Ştiţi ce-i între cer şi pământ?” Între cer şi pământ este “şi”
- la asta nu se gândeşte nimeni. Să ştiţi că mai e
ceva între cer şi pământ: mănăstirea. Dacă vreţi
şi biserica. Orice biserică e între cer şi pământ. Nu este
numai de pe pământ, nu este numai din cer, ci este undeva între cer
şi pământ. Ori, mănăstirea trebuie neapărat să
fie undeva între cer şi pământ şi mai aproape de cer. Mie îmi place să spun despre
mănăstire că este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta
cerului şi locul împlinirilor. De ce? Cum am ajuns eu la gândul
acesta, că mănăstirea e tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta
cerului şi locul împlinirilor? Jumătate din această
definiţie a mănăstirii mi-a dat-o altcineva, mi-a adus-o în cap.
Am citit cândva o carte despre care zicea părintele Serafim, Dumnezeu
să-l odihnească, că este o carte pe care autorul a scris-o cu
faţa îndreptată către oameni. Foarte multe concesii în cartea
respectivă. Şi anume, e vorba de cartea Îndemn la viaţa
evlavioasă, scrisă
de Sfântul Francisc de Salles, un sfânt din Biserica din Apus, care a murit în
anul 1619 şi care a fost foarte mare luptător împotriva
protestanţilor. Şi el a scris cartea aceasta: Îndrumare la viaţa evlavioasă. Eu am citit-o în limba
germană şi mi-a plăcut cartea. Mie pot să zic că mi-a
plăcut. De ce? Poate că şi eu sunt mai pogorâtor şi
dacă-s pogorâtor îmi place când oamenii sunt cam de-un gând cu mine, când
şi ei sunt pogorâtori. Şi în cartea aceasta se spune, între altele,
că mănăstirea este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului.
Şi la gândul acesta autorul ajunge pe temeiul unui vis al patriarhului
Iacob. Patriarhul Iacob era într-o călătorie, se spune, în Cartea
Facerii, şi în călătorie a ajuns la sfârşitul unei zile,
cum era pe vremea aceea, când nu umblau oamenii şi noaptea, ci noaptea se
odihneau, şi zice că şi-a pus căpătâi să
doarmă, că apusese soarele. Şi-a avut un vis, un vis că
între cer şi pământ era o scară. Acum, vorbesc unor
intelectuali. Noi avem în vedere concepţia de atunci a oamenilor despre
cer şi pământ, pentru că, la drept vorbind, aproape că noi
nici nu ştim ce-i cerul, şi în orice caz nu ştim unde-i cerul.
Fiecare dintre noi, când zicem cer, ne gândim la ceva ce este sus. Cei vechi
împărţeau lumea în trei compartimente: pământul la mijloc, cerul
deasupra şi iadul dedesubtul pământului. Concepţia aceasta nu
mai e valabilă astăzi. Bineînţeles că cu aceasta nu s-a
dărâmat gândirea creştină. Totuşi credem că
există cer, că există undeva un cer. Şi există cer
şi cer poate exista în sufletul nostru. Dar cei vechi şi-au închipuit că cerul este
undeva sus, eventual acolo unde se vede albastru, unde se vede bolta - că
de fapt bolta nu e o realitate, ci e un fenomen, e o părere, e o
închipuire a omului, e ceva ce vede omul acolo sus undeva. Ştiţi
că dacă priveşti în zare, vezi undeva că se uneşte
cerul cu pământul: la orizont. Şi dacă te duci acolo, vezi
că se uneşte în altă parte cerul cu pământul.
Ce-nseamnă aceasta? Înseamnă că de fapt cerul cu pământul
nu se uneşte nicăieri, ci este de fapt o iluzie vizuală. Acum eu
nu vreau să combat o astfel de chestiune, ci vreau să ne
înţelegem şi să fim clari în înţelegerea unor lucruri care
totuşi sunt reale. Noi credem în existenţa cerului. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Noi ştim că este
cer, dar nu ştim ce este”.
Şi zicem, de obicei, că cerul este locaşul
lui Dumnezeu. Mai ştim că şi Dumnezeu este pretutindenea,
şi atunci înseamnă că pretutindenea e şi cerul dacă
Dumnezeu e pretutindeni, oriunde te întorci eşti în faţa lui
Dumnezeu. Oriunde te întorci, Îl ai pe Dumnezeu în faţă.
Şi-atunci înseamnă că cerul poate fi oriunde şi de-aceea
vorbim noi şi despre un cer nou în sufletul omului. Locaşul lui
Dumnezeu în sufletul omului e tot cer. Biserica în care se fac slujbele
dumnezeieşti e şi ea cer. Deci, cei vechi au înţeles că
între cer şi pământ este o scară - aşa a văzut Iacob,
a văzut în vis, nu a văzut în realitate. Visul lui a fost că
între cer şi pământ este o scară şi pe scara aceea
urcă şi coboară îngerii lui Dumnezeu. Aşa a văzut el
în vis.
În realitate, visele nu sunt reale. Adică visul e o închipuire
a omului. Şi când s-a trezit din somn, a zis patriarhul Iacob aşa: “Domnul
era în locul acesta şi eu n-am ştiut. Nu este altceva aici decât casa
lui Dumnezeu şi aceasta-i poarta cerului”. Deci ideea aceasta având-o
Sfântul Francisc de Salles a scris-o în cartea Îndrumare la viaţa evlavioasă pe care mi-a citit-o mie
atunci părintele Serafim. Acum o am în limba germană, o pot citi
şi eu, numai nu prea am vreme de ea. Şi la aceasta eu am mai
adăugat încă două calităţi, şi anume că: mănăstirea
este şi tinda raiului şi este şi locul împlinirilor. Acestea
sunt scoase din capul meu.
Deci mănăstirea ar avea în definiţia ei patru
elemente: casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor şi tinda
raiului. Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului care-s cele două
elemente din Scriptură şi de la Sfântul Francisc de Salles - că
dacă nu citeam eu acolo, puteam eu tot citi Scriptura că nu ştiu
dacă-mi venea mie în cap să zic că mănăstirea e casa
lui Dumnezeu şi poarta cerului. Dar dacă cineva mi-a data ideea aceasta
am mai adăugat şi eu ceva şi anume că este tinda raiului
şi locul împlinirilor. Cineva a zis către mine: “Să nu mai zici
că mănăstirea e locul împlinirilor, că prea puţini se
împlinesc în mănăstire”. Adică sunt foarte mulţi oameni
care nu reuşesc să ajungă la idealul acesta, la starea aceasta a
mulţumirii, a împlinirii. Când mă-ntreba pe mine cineva de unde sunt,
de multe ori îmi venea în minte să zic - deşi acum nu mai sunt
aşa de convins de ce-mi venea mie-n minte să zic - că sunt din
locul împlinirilor, că sunt de undeva de unde-i numai senin:“Eu de unde vin e numai senin /
Şi-acolo nu-i dorul nimănui”. E o poezie scrisă de Zorica Laţcu către
sfârşitul vieţii, intitulată: “Pasăre de nea”:
Colo, spre amurg
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea:
- lalea albastră-
“-Tu de unde-mi vii în zbor,
Răzleţită ca
un dor,
Pasăre de nea?”
Îşi închipuie o pasăre albă, pasăre de
nea, care se proiectează în aer pe cerul de lalea, într-un amurg în care
se pare că ploi de aur curg. Şi răspunde pasărea:
“-Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg şi desfătat.
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glonţ n-ajunge;
Unde nu străbate,
Geamătul de frate,
Plânsul de vădană;
Oful de orfană,
Unde prin fânaţuri,
Nu-s curse, nici
laţuri,
Unde-i numai floare,
Umbră şi
răcoare;
Că e loc curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie,
Până în vecie.
Loc de veselie,
Şi de bucurie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece;
Unde nici o rază
Nu mai înserează.”
Este descrierea unui loc superior, a unui loc unde-i
linişte deplină - şi aşa ar trebui să fie orice
mănăstire! Şi atunci, vorbitorul zice către pasăre:
“Pasăre de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele
Zboară tu cu ele;
Dincolo de stele
În ţările-acele!”
Şi răspunde
pasărea:
“-Ba, că dorul tău,
Mare e şi greu!
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Şi nu pot să
poarte,
Aripi mititele
Doruri mari şi grele!
Eu, de unde vin,
E numai senin,
Şi acolo nu-i,
Dorul nimănui!”
|
I |
ată, iubiţi credincioşi, o descriere care ar
trebui să se potrivească cu orice mănăstire - şi s-ar
potrivi dacă cei de la Sfântul Munte ar fi oameni veniţi din cer pe
pământ. Şi dacă nu sunt aşa, nici acolo nu se
potriveşte! Şi nu se potriveşte nici pe la noi, decât acolo unde
oamenii sunt despătimiţi. De ce? Pentru că Sfântul Ioan Scărarul spune că:
“Nepătimirea este cerul
cel de pe pământ”.
Când ai ajuns la nepătimire, când ai ajuns la
linişte, când ai ajuns la blândeţe, când ai ajuns la smerenie, când
îl simţi pe Domnul Hristos în suflet, nu-ţi mai trebuie nimic din
lumea aceasta, adică nu mai eşti preocupat de ceva anume - că
dacă aşa avea lucru acela mi-ar părea bine şi aş fi
împlinit -, pentru că având pe Domnul Hristos ai totul. Sunt mulţi
chiar şi în mănăstiri, mulţi care de fapt nu-L au pe
Hristos, sau am putea zice că nu le ajunge Hristos. Se poate întâmpla
aşa ceva? Nu. De ce? Pentru că:
Dacă Îl ai pe Hristos
nu-ţi mai trebui altceva, şi dacă nu-L ai pe Hristos, atunci
întrebi de una, de alta, că ce bine ar fi să ai cutare, şi hai
să mă întâlnesc cu cineva şi hai să plec dincolo şi
hai să văd ce mai e prin ţară, şi hai să văd
ce mai e prin lume, şi hai să nu ştiu ce. Pentru că
nu-ţi ajunge ceea ce ai pentru că nu ai!
Înainte cu doi ani, la noi la mănăstire, în
aprilie a avut loc o întrunire cu stareţii din Eparhia Sibiului -
stareţii şi stareţele. Şi Înalt Prea Sfinţitul
Mitropolit mi-a zis să vorbesc şi eu la această întrunire.
Cuvântul a fost publicat după aceea în “Telegraful
Român”. Şi am spus mai întâi că în mănăstirea
noastră a venit cândva un om de vrednică pomenire - episcopul Nicolae
Popovici - care a fost cândva la Oradea şi care a fost pensionat. S-a
găsit soluţia aceasta, pentru că nu a mai convenit oamenilor de
atunci, guvernului de atunci, departamentului de atunci, oamenilor bisericii de
atunci, nu a mai convenit pentru că a avut o atitudine pe care alţii
n-au avut-o şi omului de obicei nu îi place să fie stingherit de
altul. Şi atunci l-au pensionat. L-au scos din scaun - forţat,
bineînţeles -, i-au dat pensie, şi i-au găsit domiciliu la o
mănăstire izolată, la Mănăstirea Cheia. El avea la noi
la mănăstire pe fostul lui vicar care era stareţ la
mănăstire. Nu ştiu ce s-a gândit, ce nu ar fi vrut să se
mute la mănăstirea noastră - nu a fost posibil -, dar a venit
până la mănăstire în ’57 sau ’58 şi ne-a vorbit în
biserică. Şi în biserică a zis aşa: “Mulţi dintre cei
ce se fac călugări, nu ştiu ce fac când se fac
călugări”... Încă o dată:
“Mulţi dintre cei ce se fac călugări, nu ştiu ce fac
când se fac călugări”.
Să ştiţi că asta-i valabil şi în
vremea noastră, eu cred că sunteţi în vederile mele. Mulţi
care aţi văzut lucruri nepotrivite, de pe urma faptului că cei
care s-au făcut călugări n-au ştiut ce fac când s-au
făcut călugări. Bineînţeles că asta nu îi vizează
pe cei care ştiu ce au făcut şi care ştiu cum trebuie
să trăiască, şi trăiesc în aşa fel încât aduc
slujbă lui Dumnezeu, chiar dacă sunt oameni de pe pământ. Am
reţinut lucrul acesta, l-am spus de multe ori, şi atunci a fost
aprobat, că de aceea a fost şi publicat. Asta este.
Mai departe am spus că un călugăr trebuie
să fie un om bun. Orice creştin trebuie să fie om bun, dar un
călugăr într-un mod special trebuie să fie bun. Şi le-am
spus că am mers odată acasă şi le-am spus la ai mei că
părintele Serafim, de pildă, e om bun. La aceasta ai mei au
răspuns (oameni de la ţară care nu aveau cunoştinţe
teologice):
“Bun să şi fie,
şi dacă nu este bun n-are treabă să stea acolo!”.
Le-am spus şi alta, că un părinte de la Mănăstirea
Dragomirna, duhovnicul de acolo - de fapt, pe atunci era economul
mănăstirii, că era mănăstire de călugări -,
când venea un frate la mănăstire şi zicea:
“Părinte, am venit la
mănăstire să fiu şi eu călugăr, să mă
fac călugăr”, zicea părintele: “Bine ai venit frate că de abia se va înmulţi rugăciunea”. Şi după ce stătea
fratele cât voia şi nu mai voia să mai rămână, se ducea la
părintele şi zicea: “Părinte, m-am socotit să nu mai stau
aici, să mă duc”. Şi părintele zicea: “Du-te, frate, că de-abia se vor împuţinat ispitele”.
Sunt nişte lucruri pe care oamenii le-au scos din
experienţa lor. La noi la mănăstire era un părinte care
când vedea că vrem să înmulţim florile - era o
tendinţă de a înmulţi florile pe vremea aceea, aveam un parc
frumos la gospodăria mănăstirii, de acum la vechea
stăreţie, un parc organizat după toate rânduielile, un parc cu
plante japoneze, cu fel de fel de plante frumoase, şi aveam tendinţa
să înmulţim florile, şi părintele zicea când vedea asta:
“Nu înmulţiţi
florile, că trebuie îngrijite”.
La floare nu îi stă bine îmburuienată. Cuvântul
acesta l-aş spune şi eu acum, dar nu m-aude nimeni:
“Nu înmulţiţi
mănăstirile, că trebuie grijite şi trebuie să
lucraţi cu oameni improvizaţi şi nu se ajunge unde trebuie”.
Astea sunt, ca să zicem aşa, nişte
părţi negative şi reale de care nu putem face abstracţie.
Bineînţeles nu toată călugăria este aşa. Sunt
călugări serioşi, sunt oameni care au ajuns în locul
împlinirilor, sunt oameni care au făcut din mănăstire Casa lui
Dumnezeu, poarta cerului, au făcut-o tinda raiului. Se simt
împliniţi, nu-şi doresc altceva, se simt aşezaţi de
Dumnezeu, aşezaţi acolo în locul acela, nu-şi doresc să
schimbe locul, se simt utili acolo unde i-a pus Dumnezeu, nu doresc să fie
în altă parte ca să fie utili. Şi asta este un dar de la
Dumnezeu şi este o călugărie adevărată.
Bineînţeles că, cu toate acestea, viaţa de familie nu este
umbrită, şi pentru cei care vreau să ducă viaţă
de familie, familia este un dar de la Dumnezeu. Un credincios care se
căsătoreşte - şi ştie că s-a căsătorit
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, că
legătura este prin Dumnezeu, ca să slujească lui Dumnezeu,
că Dumnezeu prin căsătorie l-a încununat cu mărire şi
cu cinste: “Doamne Dumnezeu nostru cu
mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” -
ştie că Dumnezeu îi binecuvântează cum i-a binecuvântat pe
Avraam şi pe Sara, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Iacob şi pe
toţi patriarhii, pe Moise şi pe Semfora, pe Iosif şi pe Asineta,
pe Ioachim şi pe Ana, pe Zaharia şi Elisabeta. Ştiind toate
acestea, fără îndoială că se poate bucura de familia lui,
şi îi poate sluji lui Dumnezeu, şi el fiind în tinda raiului, în casa
lui Dumnezeu, la poarta cerului şi în locul împlinirilor care este propria
lui casă.
Deci fiecare trebuie să se gândească bine ce
îşi doreşte, ce îşi alege, şi până la urmă
să ştiţi că totuşi alegerea o face Dumnezeu. Şi
dacă ai mers pe o cale nu trebuie să te mai gândeşti la
altă cale, şi dacă eşti la mănăstire nu trebuie
să te gândeşti că ar fi fost bine altfel, şi dacă
eşti în viaţa de familie să nu te gândeşti că ar fi
fost bine la mănăstire. Noi şi zicem la slujbele pentru marţi: “Fericiţi cei pe care i-ai ales
şi i-ai primit, Doamne”. Fiecare poate fi un ales al lui Dumnezeu,
şi este un ales al lui Dumnezeu, este un primit de Dumnezeu, şi noi
care ne-am rânduit viaţa în aşa fel încât suntem călugări,
credem că ne-a ales Dumnezeu pentru viaţa aceasta.
Aş vrea în legătură cu ce v-am spus să
aduc în atenţie o poezie scrisă de Traian Dorz, o poezie intitulată “Am trecut”. Poezia
aceasta este făcută de poetul Traian Dorz, ca să o spună
omul pe pragul morţii. Nu ştiu cine are vreme de poezii pe pragul
morţii, dar e sigur că cineva care este într-o mănăstire
şi părăseşte lumea aceasta, nu urând-o şi
dispreţuind-o - pentru că n-avem voie să urâm ce iubeşte
Dumnezeu; Dumnezeu a făcut lumea şi-o iubeşte, vrea să o
mântuiască, vrea să o înalţe -. Deci noi care-am plecat din
lume, n-am plecat pentru că dispreţuim lumea, ci am plecat să ne
găsim un loc unde-i putem sluji şi mai bine lui Dumnezeu şi cu
mai mult spor, punând accent pe lucruri care acolo nu se pot realiza. Noi putem
spune această poezie ca şi când am fi pe pragul morţii
faţă de lume, şi pe pragul vieţii faţă de
Dumnezeu. Poezia are următorul cuprins - zice omul, raportându-se la lumea
din care pleacă: “Am trecut de cel
din urmă vârf ce ne desparte” (îşi închipuie că
înălţarea prin moarte este o înălţare, rămânând
celelalte jos, şi tu te duci undeva sus):
Am trecut de cel din
urmă vârf ce ne desparte
Şi de-abia te văd
în vale, ţară de departe;
Unde-am stat şi-am
plâns atâta, ţară de departe.
Am avut în tine doruri
fără de-mplinire,
Suferinţe
fără număr, plâns şi fericire; (deci şi plâns şi fericire)
Poate-atât cât nimeni altul,
plâns şi fericire.
Şi vorbeşte mai
departe cu ţara:
Am avut duşmani în
tine, răul să-mi dorească,
Dar au fost şi-atâtea
inimi dragi să mă iubească;
Scumpe şi duioase
inimi, dragi să mă iubească.
O, pământule pe care am
trăit o viaţă,
Azi te las, rămâi în
urmă, tot mai mic prin ceaţă;
Mai în urmă, mai
departe, tot mai mic prin ceaţă.
Eu mă duc în ţara
scumpă, sus, mai sus de stele,
Unde-i mirele şi-alesul
dorurilor mele;
După care-au plâns o
viaţă dorurile mele.
Faţa ta îndurerată
nu voi mai privi-o:
Lume, suferinţă,
lacrimi, plânsule - Adio!
De-azi suntem pe
veşnicie despărţiţi. Adio!
Aşa ceva trebuie să simtă cineva care-i în
mănăstire, să simtă că s-a depărtat de ceea ce a
fost şi e împlinit cu ceea ce are. Dacă nu este aşa, nu este
unde trebuie.
Aş vrea să mai aduc aminte - am spus şi la
Sub Piatră că în satul meu era o femei care cânta în
şezătoare, o cunosc pe femeie, am cunoscut-o, Dumnezeu să o odihnească,
şi spunea mama că lelea Stana lui Adam în şezătoare cânta
aşa:
Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să
călugării,
Blăstămându-şi
părinţii
De ce i-o
călugărit
Şi nu i-o căsătorit.
Este un punct de vedere, este o concepţie, un stil de a
vedea lucrurile - bineînţeles din partea unor oameni care nu ştiu
lucrurile călugărilor -, dar cuvântul acesta şi alcătuirea
aceasta vrea să spună că cei care nu se împlinesc în
călugărie şi nici n-au ajuns la căsătorie sunt într-o
situaţie de nemulţumire, într-o situaţie de zbucium. Nu se
întâmplă lucrul acesta ca să te facă părinţii
călugăr, pentru că de obicei părinţii nu doresc ca fiii
lor să fie călugări. Se împotrivesc pe cât pot ei să se
împotrivească. Unii dintre ei nu se împotrivesc, dar nu sunt
bucuroşi. Adică oamenii vor să duci viaţa pe care au dus-o
ei, să vadă de pe urma ta ceva concret. Şi de aceea nu se poate
zice că sunt de vină părinţii. Dar ideea aceasta, că
sunt oamenii nemulţumiţi călugări fiind, este o realitate,
şi e o realitate nu pentru toţi, ci pentru unii, şi o realitate
care se exprimă că de ce i-au călugărit şi nu i-au
căsătorit, pentru că viaţa comună e viaţa de
familie, şi aceea ar fi putut să o ducă, iar aceasta n-o pot
duce. De aceea sunt destui improvizaţi, de aceea sunt destui rataţi.
Noi nu suntem judecătorii oamenilor, dar să ştiţi că
oamenii credincioşi nu-şi pun problema aceasta că sunt şi
călugări răi. Ei când aud de un călugăr şi când
văd un călugăr se bucură de existenţa lui. Oamenii
serioşi îi înţeleg şi dacă se bucură de existenţa
lui înseamnă că pentru ei călugării toţi sunt buni,
sau nu se gândesc că ar putea fi şi altfel.
|
C |
ine îşi mai poate
alege, să-şi aleagă calea. Să
ştiţi că sunt oameni care nu sunt buni nici de
călugărie şi nici de lumea aceasta şi mai ales aceia sunt
cam aşa care zic că nu ştiu ce să facă: să
mă căsătoresc sau să mă fac călugăr. Vine la
mine câte cineva şi zice:
“Părinte, ce
ziceţi dumneavoastră? Să mă fac călugăr?”
Şi eu zic:
“Asta mi-o spui tu mie, nu
ţi-o spun eu ţie”.
Să-şi aleagă omul calea care i se potriveşte
şi să o trăiască cu seriozitate, şi să
ştiţi că Dumnezeu nu se lasă dator. Am văzut şi
împliniri, am văzut şi lucruri nefireşti, şi într-o parte
şi într-alta. Nimeni nu este asigurat că dacă ar merge pe o cale
are mulţumire, şi dacă merge pe altă cale n-are
mulţumire. Nimeni nu este asigurat de lucrul acesta. Pentru că nu
calea îl mântuieşte, ci felul în care se raportează la calea pe care
şi-a ales-o.
Sfântul Ioan Gură de
Aur, în predicile despre
pocăinţă - pe care eu vi le recomand -, într-una din ele spune
aşa:
“Adam în Rai fiind a
căzut, şi Lot în Sodoma s-a mântuit. Iov s-a mântuit pe o
grămadă de gunoi şi Saul nu s-a mântuit în palat
împărătesc”.
Deci nu locul îl mântuieşte pe om, ci seriozitatea cu
care se angajează la ceea ce doreşte el să facă, la ceea ce
face pentru Dumnezeu.
Am spus lucrurile acestea - aşa m-a slujit mintea
să le spun -, dar să ştiţi că am răspuns
totuşi la o întrebare, la o dorinţă a cuiva care mi-a spus
că ar fi bine ca şi aici şi la Sub Piatră să ating
şi problema aceasta. Deseară dacă ne ajută Dumnezeu o
să stăruim puţin asupra avantajelor ortodoxiei sau asupra
adevărurilor de credinţă ortodoxă, ca să ne
statornicim în aprecierea pozitivă a ceea ce alţii din jurul nostru
depreciază ca nefiind lucruri esenţiale, ci fiind lucruri
fără valoare. O să vedem noi că totuşi sunt
esenţiale şi că e bine să le avem în vedere, nu numai
aşa pentru că ne-am pomenit cu ele, ci să avem şi
nişte temeiuri pentru a le pune în valoare pentru noi şi pentru
alţii, adevărurile de credinţă care ţin de ortodoxie.
Dumnezeu să ne ajute!
Î.P.S. Andrei: E atâta nevoie de tineri
credincioşi şi de tineri doritori să schimbe o lume
păcătoasă. Nu ştiu dacă veţi reuşi; noi
nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, că veţi reuşi,
însă “vântul” care bate peste noi se pare că este totalmente contrar
la ceea ce se întâmplă.
|
Î |
ntâmplător, am citit
dimineaţă câteva rânduri din Pateric şi acolo Avva Dioscor zicea
că în tot anul punea început bun şi se lupta cu câte o patimă.
Unii dintre dumneavoastră veniţi în fiecare an aici şi vă
ajută Dumnezeu să puneţi în tot anul început bun şi să
puteţi face câte un pas înainte, pentru că e nevoie de aceşti
paşi înainte, şi am zis că mă voi explica, că pe de o
parte ne-am dori ca aceste preocupări duhovniceşti să fie din ce
în ce mai serioase şi Biserica să reuşească să
şi-i apropie pe tineri, să-i apropie pe toţi oamenii de Sfânta
Liturghie, de cele sfinte, pentru ca să poată schimba o lume,
însă, pe de altă parte, şi răul lucrează. Noi
ştim că religia noastră creştină a fost numită de
părintele Felea religia iubirii, plecând de la rezumatul pe care l-am putea
da Evangheliei. Mântuitorul Iisus Hristos a spus lucrul acesta, ucenicilor
şi oamenilor, în general, să se iubească unii pe alţii
pentru că cel ce iubeşte este de la Dumnezeu, “Dumnezeu este iubire”, şi cel ce urăşte pe fratele
său este de la cel rău. Acesta este mesajul Bisericii sau
propovăduirea Bisericii, pentru că în mijlocul propovăduirii
creştine stă predicarea iubirii. Am participat la o festivitate în
vara aceasta, o festivitate care presupunea şi vernisarea unei
expoziţii, o expoziţie, altfel, bine alcătuită cu lucrări
ale tinerilor de la Liceul de Artă din Alba Iulia. Organizarea a fost bine
făcută, numai că, pe lângă faptul că şi-au expus
acolo operele lor de artă, au ţinut să ţină şi
nişte cuvântări. Una dintre ele mi-a rămas în minte pentru
că această cuvântare este dătătoare de diagnostic într-o
lume care nu mai este normală, şi nici nu mai judecă corect. Discursul
tânărului respectiv era cam aşa: “Îi
urăsc pe bătrâni pentru că trebuie să le cedez locul în
maşină, deşi şi eu am plătit biletul. Îi urăsc pe
bătrâni pentru că sunt plicticoşi, pentru că miros a
transpiraţie, pentru că mă incomodează, şi îi
urăsc pe bătrâni pentru că şi eu voi fi bătrân şi
urăsc bătrâneţea, şi mă urăsc şi pe mine
pentru că voi fi bătrân”. Adică, toată cuvântarea se
poate rezuma în aceasta că urăşte omul şi societatea
omenească şi comunitatea omenească respectivă şi
atunci am zis iată Evanghelia răsturnată pe dos. Domnul Iisus
Hristos propovăduieşte iubirea, această societate
post-modernă, post-creştină propovăduieşte reversul,
propovăduieşte ura şi atunci cum nu e nevoie de tineri
cuminţi şi ancoraţi în misiunea Bisericii şi doritori de
sfinţenie?
|
A |
m mai spus lucrul acesta
şi în două rânduri l-am creionat şi în ziarul nostru eparhial.
Acum doi ani am făcut o vizită în Anglia şi printre altele,
părinţii de acolo din Biserica anglicană ne-au adus la
cunoştinţă cu bucurie că ei încearcă să
regăsească monahismul. Spun lucrul acesta pentru că suntem la mănăstire.
Încearcă să regăsească monahismul pentru că,
confruntându-se cu o secularizare excesivă, îşi dau seama că
renunţând la monahism au renunţat la un izvor dătător de
spiritualitate care i-ar fi putut ajuta în această luptă. Şi
atunci încearcă să descopere monahismul şi deşi sunt anglicani
au organizat şi mânăstiri franciscane şi mânăstiri
benedictine şi e vrednică de toată lauda strădania aceasta
a lor. La una dintre mânăstiri am întâlnit un părinte în vârstă
care fusese zeci de ani misionar în Africa şi el se plângea de
această înstrăinare a oamenilor de cele sfinte, de această
secularizare şi la un moment dat a întrebat: “Cum aţi vedea dumneavoastră redresarea, din punct de vedere
spiritual, a societăţii engleze?”. Şi eu, ca să nu-l
jignesc, am zis că în Anglia există o biserică
creştină şi această lucrare de duhovnicire a oamenilor
trebuie să o facă biserica de aici. Probabil, s-ar fi aşteptat
la un alt răspuns, pentru că ştia şi el cum ştim noi
toţi că ortodoxia are faimă bună în Apus şi că
tentaţia pentru ortodoxie pe mulţi oameni ajunge să îi determine
să îmbrăţişeze ortodoxia. Eu, din complezenţă,
i-am răspuns aşa: “Anglia are o
biserică şi Anglia va găsi mijloacele necesare pentru că
Anglia este o ţară creştină”. Şi părintele a
zis: “Nu Anglia nu mai este o
ţară creştină, Anglia est o ţară
post-creştină”. Şi atunci putem lega lucrurile unul de
altul. Auzim tot mereu sintagma: societate post-modernă, lume post-creştină,
şi atunci ne dăm seama că această modalitate de a se
exprima punând în centru ura şi nu iubirea probabil că aparţine
unei societăţi numite postcreştine în care nu mai are loc
Hristos. Ori, ceea ce se întâmplă la Poşaga an de an şi în alte
părţi şi ceea ce încercăm noi să facem este tocmai
contrariul, să rămânem aproape de valorile autentice, să
rămânem la Domnul Hristos. Noi îi mulţumim părintelui Teofil
că a venit şi mănăstirii că a organizat şi Îl
rugăm pe Dumnezeu să vă înroureze sufletul cu har ca să
adunaţi cât mai mult şi să mergeţi de aici
hotărâţi să duceţi război pe viaţă şi
pe moarte cu răul.
Dumnezeu să
vă binecuvinteze!
Părintele
Teofil:
Înseamnă că şi pe mine mă urăsc, pot să o
facă, Dumnezeu să-i miluiască, dar să ştie oricine
care urăşte că ura nu aduce linişte. Să verşi
venin înseamnă să fii bolnav, ori ura e venin. Noi suntem pentru
iubire şi căutăm să înmulţim iubirea să o
simţim, să o purificăm şi să o revărsăm unde
ne duce peste tot şi peste toate, peste cei buni şi peste cei
răi că numai aşa ne asemănăm cu Dumnezeu. Domnul
Hristos a spus că: “Dumnezeu
răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia
peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Dacă este
vorba să ne asemănăm lui Dumnezeu şi noi trebuie să
facem aşa ceva. Dacă Domnul Hristos a rânduit lucrul acesta să
fim preocupaţi de iubire, de a înmulţi iubirea, ne-a rânduit şi
calea fericirii. Cine poate iubi intră în sfera fericirii şi cine
intră în sfera fericirii sigur este în sfera iubirii. Ar fi bine ca cei
tineri să înveţe de la cei în vârstă pentru că cei în
vârstă au acumulat o experienţă, au acumulat o
învăţătură, au acumulat concluzii, au ajuns la nişte
concluzii şi toate acestea pot fi preluate de cei care încă n-au trecut
prin viaţă şi să le folosească. Noi oferim. Eu am
venit aici ca să ofer, de fapt, toată viaţa creştină e
o viaţă de oferire. Iubirea oferă, iubirea nu aşteaptă
să i se ofere şi e fericit omul că poate oferi, că poate da
ceva poate un gând bun, poate un cuvânt mângâietor, poate o faptă prin
care dă ceva. Iubirea nu este ceva care nu se cunoaşte, ceva ce nu se
simte, iubirea se comunică. Dumnezeu este asemănat cu soarele de
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi se spune în Filocalie că
aşa cum soarelui îi este propriu să lumineze şi să
încălzească tot aşa şi lui Dumnezeu îi este propriu să
facă bine. Omul care se aseamănă lui Dumnezeu trebuie şi el
să facă bine, Dumnezeu e iubire şi omul trebuie să fie
iubire, dacă omul nu e iubire nu se poate asemăna cu Cel ce e iubire
şi nu se poate uni cu Dumnezeu care e iubire. Părintele Arsenie Boca,
Dumnezeu să-l odihnească!, - anul acesta se împlinesc zece ani de
când a trecut de la viaţa aceasta pământească -, spunea că:
“Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare
păcătos e mai mare decât a celui mai mare sfânt faţă de
Dumnezeu”.
E bine să
fim preocupaţi de a înmulţi iubirea pentru că numai iubirea
aduce fericirea. Ura înveninează, ura îndepărtează,
fărâmiţează, ura face ceea ce fac oamenii care urăsc: aduce
nemulţumire, aduce nefericire, ori idealul nostru trebuie să fie “în jurul tău să poţi
să-i fericeşti pe toţi”, şi atunci, din fericirea
altuia eşti fericit şi tu; aşa că eu am venit bucuros eu nu
consider că am făcut ceva deosebit, ceva ce fac cu efort, am venit cu
disponibilităţile pe care le am şi le-am acumulat o
viaţă întreagă până la vârsta de 70 de ani şi
după 46 de ani de viaţă mănăstirească în
legătură cu oamenii care au însemnat ceva. Părintele Serafim,
Dumnezeu să-l odihnească!, pe care puţini îl mai pomenesc, a
fost un om extraordinar în ceea ce priveşte învăluirea, bucuria, a
fost un om care s-a comunicat, care a învăţat prin exemplul său,
un om care i-a învăluit pe oameni, a învăţat prin exemplul
său să fim oameni ai bucuriei, să aducem bucuria, să înmulţim bucuria, să o înmulţim
asemenea Domnului Iisus Hristos, care a zis către ucenicii Săi:
“Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi
şi ca bucuria voastră să fie deplină”.
|
D |
eplinătatea bucuriei,
deplinătatea iubirii, deplinătatea fericirii - bineînţeles
că pentru lucrurile acestea trebuie să te străduieşti mai
întâi, să te remodelezi pe tine însuţi fiindcă de multe ori
întâlnim în noi ceea ce n-am vrea să întâlnim. Întâlnim în noi porniri
rele, împotriviri faţă de bine însă numai cu ajutorul lui Dumnezeu,
cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne putem mântui şi atunci
iată ne întâlnim, ne bucurăm de întâlnirile de odinioară, ne
întâlnim şi acum şi nădăjduim să ne mai întâlnim
şi la anul şi la mulţi ani câţi va rândui Domnul Dumnezeu
să ne ţină mintea şi sănătatea şi cât se va
putea. Vor veni şi alte şi alte generaţii, vor veni şi
după noi oameni care vor putea aduce bucurie, care vor putea aduce lumină,
care vor putea aduce înţelepciune de sus, din Scriptură, din darul
lui Dumnezeu şi chiar dacă lucrarea noastră va fi doar într-un
cerc restrâns e totuşi un câştig pentru toată lumea pentru
că până la urmă, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul:
“Rugăciunea ţine lumea”.
Eu mă bucur
că sunt aici, mă bucur că am putut veni şi de data aceasta
aici, mă bucur de întâlnirea cu cei de odinioară şi cu cei de
acum şi nădăjduim ca totul să fie bine, cu darul lui
Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Preacurate care ne ocroteşte şi
se roagă pentru noi, cu rugăciunile sfinţilor care sunt şi
ei pentru noi nişte modele şi cu binecuvântarea celor
aşezaţi de Dumnezeu să ne binecuvinteze, cu binecuvântarea Înalt
Prea Sfinţitului de care am fost sigur, n-am mai cerut-o; am venit la
sigur că aici e binecuvântare pentru aşa ceva. Am venit şi în
numele prieteniei cu cei de aici. Eu mă simt foarte apropiat de cei de
aici, şi, am mai spus-o de mai multe ori, şi o mai spun şi acum:
“Toate prieteniile mele le-am programat pentru veşnicie;
nu mă las de nici una!”.
Studenţii: Înalt Prea Sfinţite
Părinte care credeţi c-ar trebui să fie preocupările unui
tânăr pentru a putea să dospească în societatea în care
trăieşte ca şi creştin?
Î.P.S. Andrei: Nu ştiu dacă le
iau într-o ordine, dar preocupările unui tânăr creştin ar trebui
să fie: să meargă la biserică, să se roage zilnic dimineaţa
şi seara, să facă lectură în mod deosebit din Noul
Testament, din Sfânta Scriptură şi să se implice în acţiuni
filantropice, să ajute şi el cât poate la măsura a ceea ce are,
dacă nu poate ajuta băneşte atunci cu munca lui şi să
fie prietenos, cred că nu e bine să facă pe moralistul, nici pe
sfântul în sensul cum se manifestau fariseii şi să fie deschis
şi gata de comuniune, dar nu la păcat.
Studenţii: Credeţi că e
posibilă comuniunea în viaţa din afara mănăstirii?
Î.P.S. Andrei: Da, este posibilă, la
orice biserică ar trebui să fie lucrul acesta, nu?
Studenţii: Practic?
Î.P.S. Andrei: Practic dacă e vorba
de comuniunea euharistică şi liturgică la orice biserică în
toată duminica.
Studenţii: Care sunt lucrurile care
trebuie recuperate şi care mai pot fi recuperate pentru viitor, lucruri
din trecut?
Î.P.S. Andrei: Lucruri din trecut,
dacă vă referiţi la biserică şi la credinţă,
lucrurile rămân veşnice, cele lăsate de Mântuitorul, de
Sfinţii Părinţi până la noi, adică trebuie doar
să le redescoperim. De recuperat ar fi alte lucruri colaterale
credinţei dar nu străine, cele legate de tradiţiile noastre care
pier.
Studenţii: Care ar fi metoda?
Î.P.S. Andrei: Nu ştiu care este
metoda, efectiv încercăm noi să facem.
Studenţii: Dar lucruri pe care ni
le-aţi recomanda să le împlinim din tradiţie.
Î.P.S. Andrei: De exemplu, nu ştiu
cât veţi putea frăţiile voastre, dar când pe scară
largă un anumit fel de muzică se propagă care nu mai are nimic
cu tradiţiile de dinainte, atâta cât ne stă în putinţă să
punem în valoare muzica noastră, populară. Unii zic că era o
valoare şi jocul dar nu cred că mai e posibilă o reîntoarcere,
dar măcar muzica să rămână, poate Părintele Teofil
să aibă o părere mai ancorată duhovniceşte legată
de recuperarea aceasta.
Părintele
Teofil:
Ceea ce ne lipseşte nouă celor mai în vârstă şi celor mai
tineri este faptul de a avea în prim planul vieţii noastre pe Dumnezeu cum
Îl aveau cei de odinioară. Eu când eram copil trăiam într-o societate
care astăzi nu mai există, în care Dumnezeu era prezent, Biserica era
activă, postul era o tradiţie care se împlinea fără
motivări raţionale sau fără motivări sanitare. Se
ştia că asta trebuie făcut, exista şi se ştia că
nu se poate altfel. Dacă i-aş fi întrebat pe-ai mei de ce postim,
mi-ar fi spus: “Cum să nu
posteşti că doar toată lumea posteşte”, sau dacă
aş fi întrebat: “De ce mergem la
biserică?”, mi-ar fi spus: “Cum
să nu mergem”. Erau nişte lucruri ştiute, nişte lucruri
trăite de oameni fără o motivare că, uite ce este la
biserică că sunt binecuvântările, că este rugăciunea,
că sunt cântări îngereşti. Acum tot trebuie să le spun la
oameni de ce trebuie să meargă la biserică pentru că ei nu
mai au o motivare să meargă şi atunci trebuie să-i
găseşti o motivaţie. Şi toate lucrurile acestea de înviorare
a evlaviei, a evlaviei autentice, a sfielii faţă de cele sfinte,
faţă de persoanele sfinţite, toate lucrurile acestea le cam
lipsesc şi acestea ar trebui puse în valoare şi luate în
consideraţie.
Studenţii: Înalt Prea Sfinţia
Voastră, cunosc aici studenţi la Arte Plastice, la Conservator. Pentru
că a venit vorba, cum ar putea ei, cu pregătirea lor, să
contribuie la îmbunătăţirea modului cum se practică
astăzi pictura, muzica şi, în general vorbind, pentru că
majoritatea nu sunt studenţi la Teologie, cum ar putea fi încorporată
pregătirea lor laică în slujirea Bisericii?
Î.P.S. Andrei: Cei ce au darul muzicii
să-i înveţe şi pe alţii să cânte să cânte frumos
la Sf. Liturghie, la toate slujbele, iar cine are darul picturii să
promoveze o pictură bisericească autentică pentru că sunt
foarte mulţi pictori improvizaţi şi din nefericire motivaţi
financiar; creştinii dintr-o seamă de sate îi angajează să
le picteze biserici. Şi ies aşa de rău… Şi atunci sigur,
dacă sunt studenţi la Arte Plastice să devină pictori buni
bisericeşti şi să se impună în faţa
improvizaţilor.
Părintele
Teofil:
Se zice că pictorii odinioară erau şi evlavioşi şi
teologi, apoi au ajuns numai evlavioşi şi acum sunt numai
profesionişti. Să ştiţi că noi nu trebuie să fim
exclusivişti, adică: “Numai muzică bisericească trebuie
cântată!”; bineînţeles că în Biserică nu poţi să
cânţi şi altă muzică, dar să ştiţi că mie
îmi place foarte mult muzica populară, îmi place muzica populară
bănăţeană, îmi place Dumitru Fărcaş la oboi.
Spune lumea: “Uite este călugăr şi îi place muzica populară”.
Cum să nu-mi placă? Ce este frumos e frumos şi pentru
călugăr şi ce nu este frumos nu este frumos pentru nimeni.
Studenţii: Cred că asistăm
nu numai la o pierdere a tradiţiei religioase, ci la o pierdere a
tradiţiei în general.
Părintele
Teofil:
Da, să se insiste cât se poate insista. Acum fiecare dintre noi avem
cercul nostru; nu se poate zice că acum am fost la Poşaga şi ne
ducem şi facem minuni acasă. Întâi de toate trebuie să facem
minunea îndreptării vieţii noastre, să fim cu mai multă
atenţie, să fim cu mai multă grijă în faţa lui
Dumnezeu şi apoi vedem noi ce se poate face, că uite suntem fiecare
dintr-o familie. Eu de exemplu mai am trei fraţi. Fraţii mei nu sunt
oameni deosebiţi în ceea ce priveşte credinţa; fratele meu cel
mic merge, din când în când, la biserică. Noi, acasă, toţi am
învăţat să zicem “Tatăl nostru” la masă; ei acum nu
mai zic, numai când mă duc eu acolo. În casa noastră numai 25 % este
angajată în viaţa religioasă, ceilalţi ştiu de
Dumnezeu, dar nu duc mai departe tradiţia din familie. Eu când mă duc
în satul meu zic la oameni că sunt dintr-un sat dărâmat şi e
dărâmat spiritual. Trebuie salvat ceva cât putem pentru noi şi pentru
cei din jurul nostru, pentru familia noastră. Cei pentru care va rândui
Dumnezeu viaţă de familie să aveţi o familie care să
slujească lui Dumnezeu în toate ale ei, adică nu numai aşa cum
vin unii la mine şi zic: “Eu am
crezut că chestiunea religioasă e o chestiune particulară”. Da,
sunt şi situaţii în care te rogi singur, pentru că nu se poate
întotdeauna să te rogi împreună, dar trebuie avută în vedere
chestiunea în familie, cu părinţii, cu copiii, soţii
împreună, cum zice Zorica Laţcu:
“Când plecăm genunchii seara amândoi”; dacă nu este aşa nu
este bine, nu salvezi tradiţia.
Studenţii:
Dar
valorile acestea autentice, creştineşti, au ele în sine destulă
putere pentru a face faţă concurenţei?
Părintele
Teofil:
Nu au putere pentru că oamenii sunt câştigaţi pentru alte valori.
Totuşi, în cercul în care te găseşti, la tine în casă, să
asculţi muzică frumoasă, muzică simfonică, muzică
populară; să asculţi ce este frumos, nu ce se dă pe post.
Studenţii: Părinte, dar inclusiv
acţiunea aceasta de la Poşaga pare o adevărată provocare
pentru mentalitatea consumistă de astăzi. Ce impact credeţi
că ar putea să aibă pentru un tânăr care nu este aşa
de bisericos?
Părintele
Teofil:
Dragă, cei care vin aici vin cu gânduri bune şi oricum pleacă cu
ceva. Cei care nu sunt la un gând cu noi nu ajung pe aici sau nu stau cu noi.
Aici sunt oameni câştigaţi cât de cât pentru Dumnezeu şi mai
ales pentru bine, pentru o viaţă superioară, chiar dacă nu
o pot duce.
Să nu ducem o
viaţă desprinsă de Dumnezeu.
Pentru
mulţi Dumnezeu e mai mult o idee, e o probabilitate, o posibilitate, ori
pentru noi trebuie să fie o realitate. Dacă învăţăm aceasta
am învăţat deja mult şi am învăţat pentru
viaţă şi pentru bătrâneţe şi pentru
tinereţe.
Studenţii: Înalt Prea Sfinţia
Voastră, credeţi că o soluţie pentru a combate ofensiva
modernităţii ar fi retragerea din faţa ei? De exemplu chiar
pentru revitalizarea tradiţiei, a tradiţiei româneşti,
retragerea tinerilor la sate pentru a încerca să reconstruiască
satele, să reînnoade firul tradiţiei… credeţi că este o
soluţie?
Î.P.S. Andrei: Nu. Cred că este
fantezistă. Nu trebuie să se retragă la sate cei care sunt la
oraş. Să stea la sate cei care sunt de la sat şi să încerce
să redescopere tradiţia moşilor lor; nu a părinţilor,
că părinţii au pierdut-o, dar a bunicilor; iar cei de la
oraş să încerce să salveze tradiţia la oraş.
Părintele
Teofil:
Vedeţi, acum oamenii aşa s-au lăbărţat din punct de
vedere spiritual încât admit şi la sat lucruri de la oraş, lucruri
care nu sunt compatibile cu viaţa tradiţională de
odinioară. Eu zic că, de exemplu, discoteca e gura iadului. Şi
oamenii, uite, admit gura iadului şi la sat; vor să ajungă în
iad sau vor să vadă prin gură cum e în iad. Noi nu ne putem
opune societăţii în sensul că societatea nu o să se mai
dezvolte pe alte baze, dar putem face o rânduială în viaţa noastră,
în viaţa familiei noastre. Haideţi să luăm lucrurile practic.
Mă duc acasă la fraţii mei. Eu le spun: “Măi, ziceţi
şi voi rugăciunea că doar ştiţi cum era la noi
acasă. Când ne aşezam la masă zicea careva dintre
părinţi, mama, tata: “No, haidaţi la Tatal nost’ să ne
putem apuca să mâncăm”. Nici nu ne puteam apuca să mâncăm
dacă nu ziceam “Tatăl nostru”. Ei se apucă să mănânce
şi după aceea zic: “Ei, că n-am zis Tatăl nostru”.
Î.P.S. Andrei: Şi tot nu-l zic.
Părintele
Teofil:
Şi tot nu-l zic. Ce să fac acum? Ce să fac cu ei, că sunt
oameni cumsecade? Eu cred că până la urmă îi primeşte
Dumnezeu şi aşa, că pe altă parte sunt oameni de
treabă şi îşi văd de treabă; sunt oameni muncitori cu
mâini bătătorite, cu mâini ostenite dar, au pierdut o rânduială,
o legătură cu tradiţia noastră din casă şi apoi
nu numai la noi e aşa. Chiar e un părinte pe acolo la noi, un
părinte în vârstă, şi a zis: “Uite,
copiii mei nu se mai roagă” - copiii preotului. Şi el de fapt e
un om rugător. Eu i-am luat şi un interviu odată că din
mulţimea de preoţi de pe acolo l-am considerat cel mai reprezentativ
din punctul acesta de vedere. Şi, uite, zice: “Copiii mei nu se mai
roagă”.
Studenţii: Mănăstirile se
găsesc în spaţiul rural. Credeţi că au şi ele o
importanţă în recuperarea valorilor chiar acestora naţionale, pe
lângă cele creştineşti?
Î.P.S. Andrei: Cred că mănăstirile
nu pot să facă lucrul asta.
Părintele
Teofil:
Nu pot. Nu, sigur nu pot.
Î.P.S. Andrei: Mănăstirile
să-şi facă treaba lor, ca lumea să şi-o facă.
Recuperarea asta să o facă credincioşii care merg la mănăstire.
Părintele
Teofil:
Nu îi poţi angaja pe oameni. De exemplu, odinioară toate hainele pe
care le purtam le făceam în casă. Mama torcea toată iarna,
şi fuior şi lână şi de toate, şi ţesea, şi
ne îmbrăca pe toţi. Acum se cumpără haine de-a gata. A
venit odată cineva din Germania la noi şi voia să-i aducă
unei credincioase care lucra acolo la noi la mănăstire un fel de
halat negru. A spus că a căutat prin Germania şi nu a găsit
că pe acolo nu se poartă. Sunt lucruri pe care nu le mai poţi
avea. În sfârşit, noi nu suntem idealişti în sensul acesta că o
să aducem satul românesc la nivelul de acum 50 de ani. Nu-l mai aduce
nimeni la nivelul de acum 50 de ani. Dar, aşa, pe ici pe colo, unde se
poate, cât se poate, să înveţe oamenii să fie
îmbrăcaţi decent. Nu zic să fie împachetaţi ca mine, dar
să fie îmbrăcaţi aşa cum se cade.
Când am fost la
spital la Bucureşti a venit la mine un tânăr în maiou, să-mi
facă o vizită. Mă ştia de la Sâmbăta, că a fost
pe la Sâmbăta şi a venit să mă vadă, şi zic: “Măi, ce ai venit aşa golaş?”;
l-am îmbrăţişat şi am văzut că este în maiou.
Zic: “Te pomeneşti că eşti
şi în pantaloni scurţi?”. Dar, era cu un profesor de-al lui de
religie şi a zis că nu este în pantaloni scurţi, numai trei
sferturi. Şi a venit şi a doua zi şi a zis: “Părinte am venit cu cămaşă şi cu pantaloni
lungi”. Zic: “Aşa! Te
învaţă!”. Oamenii nici nu ştiu de multe ori. Este o
atmosferă creată în sensul acesta şi este foarte greu de a te
desprinde. Zici: “Aşa fac toţi,
aşa fac şi eu”. Cum îl întreb pe unul la spovedit: “Dar, cu păcatele trupeşti cum
stai?” Şi zice: “Ca toată
lumea”. Se ştie deja că e o stare din aceasta.
Î.P.S. Andrei: O regulă?!
Părintele
Teofil:
Ce să facem? Dragă, noi acum dacă ne-am adunat aici şi
învăţăm nişte lucruri şi ne ducem cu ele, noi nu ne
gândim că acum ne ducem şi facem acolo nişte lucruri
extraordinare. Facem ce putem face în condiţiile noastre, pentru noi
înşine în primul rând. Să strălucim ca luminătorii în lume
cum se zice la slujba Cununiei: “Să
strălucească ei ca luminătorii pe cer”. Să
strălucim cât putem noi şi poate că îi mai atragem şi pe
alţii. Când vor vedea oamenii că suntem calmi, când vor vedea oamenii
că nu zicem vorbe rele, toate acestea sunt lucruri care pot însemna pentru
cineva care pricepe. Pentru alţii poate că nu înseamnă nimic.
Studenţii: Părinte, e al cincilea
an când veniţi aici, într-un asemenea context. Simţiţi ceva
deosebit de la an la an?
Părintele
Teofil:
Dragă, eu n-am cum să urmăresc lucrurile. Eu simt ce fac eu. Eu
cred că este bine. Dar nu pot să zic că cei care au fost anul
trecut se cunoaşte că au fost şi anul trecut faţă de
cei care nu au fost anul trecut, că nu am cum să-i urmăresc,
să-mi dau seama, dar, în nădejdea binelui facem ce facem. Adevărul
este că noi ştim ce facem, nu ştim ce urmează. Am fost acum
de curând în Franţa două săptămâni. Mă gândeam eu
că nu a prea avut rost prezenţa mea în Franţa, dar poate că
totuşi a avut. Cine ştie?! Şi mi-am câştigat nişte
oameni pe care i-am apreciat ca oameni cumsecade. Oameni care, în
condiţiile acelea, în vacarmul acela, mai au vreme, şi de suflet
şi de Dumnezeu, şi se mai gândesc să se întâlnească în
numele lui Dumnezeu, în numele Bisericii, să vină la o slujbă,
să cânte la o slujbă. Tare mi-a plăcut cum au cântat oamenii la
slujbe, cum au cântat cu toţii. Frumos. Sunt nişte lucruri pe care nu
le-au pierdut şi poate dă Dumnezeu să nu le piardă sau
dacă le pierd unii să nu le piardă toţi.
Studenţii: Înalt Prea Sfinţia
Voastră, cum apreciaţi vizita Papei în România? Ce rezultate a adus?
Î.P.S. Andrei: E prea devreme să
vedem ce rezultate a adus, nu? Dar, acum depinde din ce punct de vedere
încercăm să facem aprecierile. Din punct de vedere politic vizita a
avut un rost pozitiv.
Părintele Teofil: Da, da.
Î.P.S. Andrei: Adică, a contat
că România este o ţară deschisă.
Părintele
Teofil:
A fost un eveniment, în orice caz.
Î.P.S. Andrei: Din punct de vedere
religios aş spune că tot pozitiv. Tot pozitiv, în sensul că
oricum Dumnezeu vrea apropierea oamenilor. Ce va fi mai târziu vom vedea.
Părintele Teofil cum apreciază?
Părintele
Teofil:
Pe mine m-a întrebat unul înainte cu vreun an când se pregătea venirea
Papei că ce părere am eu de venirea Papei şi eu am zis: “Eu
mă bucur că vine”, şi era părintele Serafim acolo şi a
zis că s-a înseninat la faţă acela, şi am zis după
aceea “şi pleacă”. Adică, e un eveniment, e totuşi ceva,
dar el nu poate rămâne aici. Şi a fost în atâtea ţări,
şi ce-a fost după ce-a fost unde a fost? În Austria sau în Germania
sau oriunde a fost? S-a adunat lume foarte multă cum s-a adunat şi
acum la noi şi după aceea s-a împrăştiat lumea şi
şi-a văzut de treabă ca şi cum nu l-a văzut pe Papa.
Asta e situaţia în toate împrejurările. Dar, e totuşi ceva. Se
zice că om cult este acela care a învăţat totul şi a uitat
totul. Tot rămâne ceva. Nu este tot una că ai citit o carte sau nu ai
citit-o, chiar dacă nu mai reţii din carte - poate o idee sau poate
nici o idee până la urmă - dar, e mai mult să fi citit o carte
şi să o fi uitat, decât să nu o fi citit. Tot rămâne ceva
în suflet. aşa este şi cu evenimentele acestea. E un eveniment de
referinţă în societatea noastră, pentru noi românii, pentru
felul cum ne privesc alţii, dar, poate că nu acesta este lucrul de
căpetenie.
|
A |
m considerat un lucru foarte
pozitiv faptul că Biserica noastră ortodoxă a avut
delicateţea să cheme, să-l invite pe Papa, nu pentru noi, pentru
că Papa pentru noi este un episcop oarecare, dacă-i vorba. Eu de
exemplu, când ascult Vaticanul şi când Papa dă binecuvântare niciodată
nu se întâmplă să stau în altă poziţie decât în picioare,
întotdeauna mă ridic în picioare, acolo în chilie unde sunt mă ridic
în picioare la binecuvântarea Papei, că este un episcop, nu? Dar, pentru
noi nu este Sfântul Părinte cum este pentru cei care nici nu-l
consideră Sfântul Părinte. Îi spun Sfântul Părinte şi apoi
nu iau aminte la el. De exemplu greco-catolicii. Nu am nimic cu ei dar, când te
gândeşti că Sfântul Părinte îşi face crucea de la stânga la
dreapta şi ei şi-o fac de la dreapta la stânga, ce consideraţie
au faţă de Sfântul Părinte? Sau Sfântul Părinte ţine
Paştile la o dată şi ei le ţin la altă dată. Ce
legătură au cu Sfântul Părinte? În sfârşit, pentru ei este
Sfântul Părinte. Pentru noi este un episcop oarecare dar, totuşi a
fost o delicateţe din partea Bisericii noastre în sensul că le-a dat
posibilitatea să se bucure de Sfântul lor Părinte aici în ţara
noastră. Aceasta ar trebui să simtă; să aibă
delicateţea asta să simtă că uite, totuşi, suntem buni
cu ei şi ei nu sunt buni cu noi.
Î.P.S. Andrei: Da. Şi în
cuvântările ce le-a ţinut au fost şi lucruri importante. De
exemplu, faptul că a afirmat că avem un creştinism apostolic,
că ne-a încreştinat Sfântul Apostol Andrei. Mai anii trecuţi
altceva se spunea prin cercurile catolice.
Părintele
Teofil:
Dumnezeu să ne ajute să fim înţelepţi să
înţelegem lucrurile în lumina credinţei noastre şi să fim
buni. Este foarte bine să fim buni cu toţi: “În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe
toţi”.
Protos.
Andrei:
Înalt Prea Sfinţia Voastră, Prea Cuvioase Părinte, aş vrea
să vă mulţumesc. Mulţumesc părinte Teofil că
aţi putut să veniţi şi în anul acesta, la a cincia
ediţie. Părintele Teofil poate că deşi a zis că nu
ştie rezultatele dar, sigur că spovedindu-i pe toţi care trec pe
aici cred că totuşi ar putea să zică că au avut folos
pentru că eu din cât îi cunosc pe cei care au fost pe aici ştiu
că au rămas foarte hotărâţi în Biserică, foarte
hotărâţi să îi urmeze lui Dumnezeu şi să
împlinească poruncile Lui. Aşa că de când ne-am propus noi la
început să realizăm aceste conferinţe nu ne-am gândit că o
să aibă o sferă mai largă. Ne-am gândit că se vor
folosi doar cei de aici, însă bunul Dumnezeu a vrut să fie şi
altfel prin faptul că s-au făcut aceste înregistrări, care s-au
răspândit; s-au răspândit apoi şi prin tipărirea unei
cărţi. Nădăjduim să se tipărească şi
celelalte conferinţe care au fost, şi aici ne rugăm de Înalt
Prea Sfinţitul Părinte Andrei să ne ajute.
Ca şi
posibilităţi organizatorice, sigur că au fost mai mediocre, ceea
ce am putut noi, însă cred că acestea au fost nişte lucruri
secundare şi nimeni nu ne-a băgat de vină faptul că am fost
mai simpli sau de felul cum am putut noi să organizăm aici, căci
toată lumea a privit lucrurile esenţiale, adică conţinutul
acestor conferinţe. Mi-am dat seama, din ce am discutat cu cei care au
fost aici, că toţi au plecat mulţumiţi şi cred că
au plecat îmbogăţiţi de aceste expuneri ale părintelui
Teofil. Sigur părintele, cu experienţa care o are, a putut să
dea multe orientări şi pentru că se ocupă în general de
tineri dar, de cei de la Timişoara, parcă, în special. De lucrul
acesta mi-am dat seama pentru că cei de la Timişoara au fost în
general destul de bine grupaţi şi au rămas foarte apropiaţi
şi legaţi de părintele. Acest lucru este dovedit şi de faptul
că acum au fost multe invitaţii şi pentru alte filiale ale
A.S.C.O.R. însă de la Timişoara au venit cei mai mulţi. Mă
bucur de faptul că au răspuns şi de la alte centre, de la Cluj,
de la Bucureşti, deşi au venit mai puţini, dar, totuşi, au
ţinut să vină măcar câţiva şi de acolo ceea ce
înseamnă că există această comuniune între tineri. Cred
că acestea sunt nişte realizări frumoase şi mă bucur
că fiecare îşi lasă o mică fereastră în timpul
vacanţei. Vin aici la mănăstire şi stau o
săptămână şi în această săptămână se
implică în programul mănăstirii, în programul de slujbă de
noapte. Au contact cu slujba de noapte, cu programul de mănăstire
ceea ce este important pentru ei pentru că e bine să cunoască
şi latura aceasta a Bisericii şi anume, viaţa din mănăstire.
Nu ştiu altfel dacă ar putea să o simtă, să o
cunoască; doar când vizitează o mănăstire, însă atunci
când stai mai mult timp în mănăstire, poţi să-ţi dai
seama într-adevăr de ceea ce fac călugării într-o mănăstire;
când petreci câteva zile la mănăstire, se poate simţi,
într-adevăr, pulsul mănăstirii. Mă bucur că toţi
care vin se spovedesc părintelui Teofil şi primesc îndrumările
şi orientările părintelui şi rezultatele se văd. Deci,
nu pot altceva să fac decât să mă simt şi eu bucuros
că aceste întâlniri se poate realiza la noi la mănăstire şi
mă bucur de faptul că putem şi noi să facem ceva pentru
tinerii noştri.
Mulţumesc
în primul rând lui Dumnezeu pentru că ne ajută să putem realiza
aceste lucruri aici, şi mulţumesc Înalt Prea Sfinţiei Sale
că am primit binecuvântare încă de la început şi am avut tot
sprijinul din partea Arhiepiscopiei ca să putem să realizăm
aceste tabere şi, sigur, mulţumesc în mod deosebit şi
părintelui Teofil pentru faptul că rămâne conservator, şi
an de an vine şi răspunde întotdeauna invitaţiei pe care o face
A.S.C.O.R.-ul, şi pe care o face mănăstirea noastră
şi, sigur, mulţumesc tuturor tinerilor care s-au rupt, să zic
aşa, din vacanţa lor şi au vrut să stea o
săptămână la mănăstire.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin.
Prea Cuvioase părinte stareţ, cinstiţi
părinţi şi fraţi şi iubiţi credincioşi. Pentru
seara aceasta m-am gândit să stăruim puţin cu gândul asupra
rugăciunii liturgice, asupra sfintelor slujbe ale Bisericii noastre.
|
B |
iserica noastră
dreptmăritoare se legitimează pe sine prin sfintele slujbe. Este o
Biserică a slujirii liturgice, Biserică doxologică, Biserica
preamăririi lui Dumnezeu. A zice ortodoxie, înseamnă a zice slujire
lui Dumnezeu. Biserica însăşi se cuprinde în slujirea liturgică
prin învăţătura ei şi prin slujirea ei. Prin
învăţătura ei în înţelesul că în sfintele slujbe
cuprinde învăţătura Bisericii, dar nu o
învăţătură cum se învaţă ca studiu, ci o
învăţătură prezentată în mod practic.
Sfintele slujbe
ne pun în legătură cu evenimentele sărbătorite,
evenimentele de mântuire care au avut loc la vremea lor şi pe care noi le
aducem în actualitatea noastră şi le facem lucrătoare pentru
viaţa noastră. În aşa fel sunt rânduite sfintele slujbe încât
cele pe care le sărbătorim la anumite sărbători nu sunt
numai ale trecutului ci sunt şi ale prezentului. Sunt şi ale
trecutului pentru că s-au realizat în trecut, dar sunt şi ale
prezentului în sensul că se aduc în conştiinţa noastră ca
şi când ele s-ar fi întâmplat sau s-ar întâmpla în vremea noastră
şi cu participarea noastră. De altfel şi în Sfânta Evanghelie
este Hristos în mijlocul nostru adus din trecut în prezent, evenimentele sunt
aduse din trecut în prezent în Evanghelie, ca şi când aceste evenimente ar
fi în vremea noastră şi noi suntem, martorii evenimentelor pe care le
prezintă Sfânta Evanghelie.
Slujbele noastre
sunt Evanghelia în lucrare, Evanghelia în acţiune. Sărbătorim de
pildă Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Spunem la Naşterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos vorbind cu Domnul Hristos:
“Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru
răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei
ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine
Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe
Tine, Răsăritul cel de sus”
şi aducem
mărire Mântuitorului şi zicem:
“Doamne, mărire Ţie!”.
Deci în
această alcătuire suntem îndrumaţi să aducem mărire
lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a petrecut odinioară şi pentru ceea ce
are însemnătate şi pentru noi:
“Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru
răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”
Hristos ne-a
adus o cunoştinţă nouă.
“Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri
neştiută prin tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe
pământ s-a arătat. Dumnezeu întru unire neamestecată
întrupându-Se şi crucea de bună voie pentru noi luând prin care
înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”,
sunt cuvinte
prin care noi vorbim cu Maica Domnului, şi spunem Maicii Domnului ceea ce
ştim noi despre rolul Maicii Domnului în lucrarea de mântuire a
noastră. Naşterea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea
după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o taină, o
taină a credinţei noastre. De ce este taină? Pentru că
şi o înţelegem, şi nu o înţelegem deplin; o şi
cunoaştem şi nu o cunoaştem deplin. Ceea ce e cunoscut e mai
puţin decât ceea ce nu e cunoscut.
În rânduielile
de slujbă de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos spunem:
“Astăzi se naşte din Fecioară Cel ce are în
mână toată făptura”,
că Cel ce
S-a născut din Prea Sfânta Fecioară Maria este Fiul lui Dumnezeu care
S-a făcut om: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de aceea
şi Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu pentru că nu
naşte un om simplu, ci un om unit cu Dumnezeu, nu naşte pe Dumnezeu, ci
naşte pe omul unit cu Dumnezeu. Iisus Hristos ca Dumnezeu este născut
din veşnicie, dar S-a unit cu fiinţa omenească în pântecele
Născătoarei de Dumnezeu şi S-a întrupat şi S-a născut
ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. E o taină. E ceva mai
presus de ceea ce cunoaştem noi. Şi atunci Sfânta noastră
Biserică ne conduce la gânduri înalte în legătură cu Naşterea,
şi zice:
“Astăzi Se naşte din Fecioara, Cel ce are în
mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat,
Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a
întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este
hrănit Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă
Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închinămu-ne
Naşterii Tale, Hristoase. Învredniceşte-ne să vedem şi
dumnezeiască Arătarea Ta”.
E o
desfăşurare în conştiinţa Bisericii şi în
conştiinţa credincioşilor a evenimentului mai presus de
înţelegere din partea noastră şi ni se spune mai mult decât ni s-ar
spune rezumativ că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. E prezentat Domnul
Hristos ca “Cel ce ţine în mână
toată făptura”, ca “Cel ce din
fire este nepipăit”, ca “Cel ce
a întărit cerurile de demult, întru început”, ca “Cel ce a plouat în pustiu mană poporului”, ca “Cel ce cheamă pe magi”, ca “Cel ce este Mirele Bisericii”, ca “Cel ce primeşte darurile magilor”.
În felul acesta Sfânta noastră Biserică ne pregăteşte
pentru o înţelegere mai înaltă şi o trăire mai înaltă.
Tot în
legătură cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se spune
într-o alcătuire de la sărbătoarea Naşterii vorbind cu
Maica Domnului:
“De Dumnezeu Născătoare Fecioară, care ai
născut pe Mântuitorul, şters-ai blestemul cel dintâi al Evei; că
Maică te-ai fost bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe
pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire; numai cu
credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând:
Netâlcuitule Doamne, mărire Ţie!”
Este vorba de o
taină mai presus de înţelegerea noastră, o taină cu
consecinţe în viaţa noastră pământească şi cu
rezonanţă în veşnicie. S-a pierdut blestemul, nu mai suntem sub
blestem, avem bunăvoinţa Tatălui arătată către
noi şi bunăvoinţa Fiului cel Unul Născut; avem pe
Mântuitorul aproape, dar toate acestea sunt mai presus de înţelegerea
noastră.
|
T |
oată alcătuirea
slujbelor noastre este în aşa fel încât sfintele slujbe ne aduc în
conştiinţă, în prezent, cele de odinioară:
“În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a
arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu
iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în chip de porumb, a adeverit
întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
şi lumea ai luminat, mărire Ţie”.
Stăm în faţa Mântuitorului, stăm în faţa
lui Dumnezeu prin alcătuirile de la sfintele slujbe. Învăţăm
şi ne rugăm; ne rugăm şi învăţăm. Învăţăm
rugându-ne şi ne rugăm învăţând.
Învăţăm
cele ce trebuie să ştim şi ne rugăm, preamărind, aducând
mărire:
“Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi
lumea ai luminat, mărire Ţie”.
Mărire
Ţie Doamne! Mărire Ţie! - pentru cele ce au fost, pentru cele ce
sunt, pentru cele ce s-au realizat pentru noi. Sfintele slujbe creează o
atmosferă, o atmosferă pentru sărbătorirea evenimentelor ce
ţin de mântuirea noastră şi ne dau posibilitatea să
stăm în faţa lui Dumnezeu mai mult decât am sta din proprie
iniţiativă şi mai mult decât dacă n-am avea o
atmosferă creată prin sfintele slujbe. Sfintele slujbe creează o
atmosferă de rugăciune, o atmosferă de reculegere, o atmosferă
de simţire a prezenţei lui Dumnezeu. Ne dau posibilitatea să ne
verificăm pe noi înşine în ceea ce priveşte credinţa
noastră, în ceea ce priveşte activitatea noastră, pentru
îmbunătăţirea sufletelor noastre. Nu ne putem închipui de
exemplu ortodoxie fără slujbele noastre din Săptămâna Mare,
din Săptămâna Sfintelor Patimi când, printre altele, spunem:
“Când măriţii Ucenici la spălarea Cinei s-au
luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint
bolnăvindu-se s-a întunecat, şi judecătorilor
fărădelege pe Tine Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi dar,
iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a
agonisit. Fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca
acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi
bun, Doamne, mărire Ţie!”.
Încheierea este
întotdeauna cu aducere de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că
acesta este rostul slujbelor în principal: să aducem mărire lui
Dumnezeu, să ne simţim în apropierea lui Dumnezeu, să
căutăm ceea ce vrea Dumnezeu în viaţa noastră, pentru
binele nostru.
“Când măriţii Uucenici la spălarea Cinei s-au
luminat”.
Deci, la
spălarea picioarelor ucenicilor Săi, ucenicii s-au luminat; dar
“Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint
bolnăvindu-se s-a întunecat”.
Iuda s-a
îmbolnăvit sufleteşte. S-a întunecat prin reaua credinţă
şi prin iubirea de argint. Şi din această boală
sufletească a urmat faptul de a-L fi dat judecătorilor celor
fără de lege pe Judecătorul cel drept.
Noi, când spunem
lucrurile acestea, vorbim cu Domnul Hristos, nu vorbim cu Iuda; nu vorbim
despre Iuda singur, ci vorbim despre cele întâmplate:
“…şi judecătorilor celor fărădelege pe
Tine Judecătorul cel drept, Te-a dat”.
Şi atunci,
întrerupându-se puţin ideea, troparul are în vedere pe omul care ar putea
fi cam la fel cu Iuda, anume iubitor de argint, necredincios, cu rea
credinţă, şi zice:
“Vezi dar, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru
aceasta spânzurare şi-a agonisit”,
deci de la reaua
credinţă, de la îmbolnăvirea cu iubirea de arginţi, de la
întunecare, de la faptul că L-a dat pe Mântuitorul judecătorilor
celor fără de lege, s-a ajuns la spânzurare.
“Vezi dar, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru
aceasta spânzurare şi-a agonisit. Fugi de sufletul nesăţios, cel
ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului”,
şi apoi se
revine la Domnul Hristos şi se spune:
“Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire
Ţie!”.
Nu ne putem
închipui ortodoxie fără Vinerea cea Mare când se spune:
“Pe Cel ce S-a răstignit pentru noi, veniţi
toţi să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe
lemn şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti fiul şi
Dumnezeul meu”.
La Schimbarea la
Faţă se spune că ucenicii au văzut lumina de pe Tabor, ca
să cunoască că Cel ce S-a răstignit pe Cruce este, nu un om
de rând, ci “raza Tatălui”, iar în această alcătuire de la
Vinerea Mare se spune:
“Pe Cel ce S-a răstignit pentru noi, veniţi
toţi să-L lăudăm”.
De ce? Că
pe Acesta văzându-L Maria, Maica Domnului, pe cruce, I-a zis:
“Deşi rabzi răstignire Tu eşti fiul şi
Dumnezeul meu”.
Eşti şi
om, eşti fiul meu, dar eşti şi Dumnezeul meu.
Sfintele slujbe
ale Bisericii noastre ne introduc în atmosfera Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, cu canonul atât de plin de bucurie şi de lumină al
Sfintelor Paşti. Să ştiţi că nimeni din câţi
creştini sunt în lumea aceasta, nici o biserică, nici o grupare creştină
nu are adâncimile de gând pe care le avem noi în slujbele noastre:
“Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul
şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să
prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care
s-a întărit”.
“Cerurile după cuviinţă să se
veselească şi pământul să se bucure. Şi să
prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea
nevăzută; că Hristos a înviat, Bucuria cea veşnică”,
Cine?
“Beselia cea veşnică!”.
“Prăznuim omorârea morţii, sfărmarea iadului
şi începătura altei vieţi, veşnice; şi săltând,
lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul
părinţilor noştri, şi preamărit”.
Sunt nişte
gânduri pe care le auzim la Paşti şi pe care ar fi bine să le
purtăm în minte mai des decât numai la Paşti, în Săptămâna
Luminată, pentru că ele au de fapt darul de a însenina gândirea
noastră, de a însenina mintea noastră.
De altfel să ştiţi că ortodoxia în
esenţa ei, ca trăire, este trăirea de la Paşti, o
trăire de Paşti.
Noi credem
că şi în veşnicie va fi o trăire de Paşti, de aceea
şi zicem la Paşti:
“Paştile cele veşnice, Paştile care au
deschis nouă uşile raiului”.
Paştile,
adică Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-a deschis nouă
uşile raiului, pentru că în ultimă analiză, Paşti
înseamnă trecere. Ce fel de trecere? Trecere de la moarte la
viaţă şi de pe pământ la cer, cum zice alcătuirea:
“Ziua Învierii, popoare să ne luminăm!
Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă
şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce
cântăm cântare de biruinţă”.
Dar pentru
aceasta, ca să simţim lucrurile acestea, trebuie să facem ceva,
să ne curăţim simţirile.
“Să ne curăţim simţirile şi să
vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii.
Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim
zicând: “Bucuraţi-vă”.
Săptămâna
Luminată este plină de lumină, plină de bucurie, plină
de nădejde:
“Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din
mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta şi
ne-ai deschis nouă uşile raiului”.
Raiul ne este deschis din această lume. Noi nu trebuie
să credem că prin poarta morţii intrăm în rai. Nu! Ci raiul
îl trăim cu anticipare în această lume, Biserica fiind şi raiul
de pe pământ şi cerul cel de pe pământ; sfintele slujbe fiind
trăiri din rai, lumini din rai, iar Sfânta Liturghie fiind Împărăţia
lui Dumnezeu aici pe pământ, cu participarea noastră, cu
prezenţă noastră, ca împlinire a rugăciunii pe care o avem
de la Domnul nostru Iisus Hristos şi în care cerem: “Vie
împărăţia Ta”.
La fiecare
Sfântă Liturghie vine Împărăţia lui Dumnezeu aici pe
pământ, pentru că îi închipuim pe Heruvimi în taină, în mod
tainic. Nu este o simplă formulă de ritual, ci este o realitate
şi trebuie să devină realitate această zicere care ni se
pare poate uneori doar o formulă de ritual. Trebuie să avem
conştiinţa că la Sfânta Liturghie noi nu suntem numai oameni de
pe pământ, ci şi închipuitori ai heruvimilor din cer, pentru că
aducem Prea Sfintei Treimi întreit sfântă cântare. E o realitate la care
trebuie să participăm, pe care trebuie să o simţim, pe care
trebuie să o avem în vedere.
Biserica nu
vorbeşte în zadar, nu vorbeşte numai aşa ca să se
trezească vorbind. Când zicem: “Noi care pe Heruvimi, cu taină
închipuim” spunem un adevăr, un adevăr pe care trebuie să-l avem
în vedere.
“Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim şi Făcătoarei
de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”.
- Ce să facem?
“Toată grija cea lumească de la noi să o
lepădăm”.
- De ce? În ce scop?
- În scopul de a-L primi pe
Împăratul tuturor:
“Pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti”,
căruia Îi
cântăm: “Aliluia, Aliluia, Aliluia!” adică: “Lăudaţi pe
Domnul”.
|
L |
a Sfânta Liturghie, pentru
că închipuim pe Heruvimi, ne unim glasurile cu glasuri îngerilor şi
zicem cântare îngerească:
“Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi
pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat
Cel ce vine intru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”
Sunt cuvinte de ale
îngerilor aduse aici pe pământ, sunt cuvinte ale oamenilor care se unesc
cu cuvintele îngerilor în cer şi pe pământ. Aceasta o face Biserica
noastră, fără aceasta noi n-am putea ajunge la
conştiinţa participării noastre la slujirea îngerească, la
slujirea lui Dumnezeu. Dacă nu ar exista această atmosferă ar fi
ceva gol.
|
S |
fânta Liturghie pe care a
descoperit-o Dumnezeu oamenilor, a dat-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ni s-a dat
nouă oamenilor, nu ne-a dat-o Domnul Hristos; adică Liturghia,
aşa cum o avem noi, nu o avem de la Domnul Hristos, ci o avem de la
sfinţii lui Dumnezeu, de la Sfântul Vasile cel Mare, de la Sfântul Ioan
Gură de Aur. S-au alcătuit în istorie şi altele şi s-au
făcut cele ce sunt acum ca noi să trăim prin acestea, pentru
că ortodoxia nu este întemeiată numai pe Scriptură. Sunt atâtea
şi atâtea lucruri pe care le avem din tradiţia Bisericii. Apoi norma
credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre,
învăţătura cuprinsă în sfintele slujbe. De exemplu, dacă
vrem să ştim unde este Maica Domnului. Putem să ştim unde
este Maica Domnului? Ce să citim noi ca să aflăm unde este Maica
Domnului? Nu trebuie să citim nimic dacă luăm parte la sfintele
slujbe. Astfel, la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, auzim unde
este Maica Domnului:
“Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru
rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, nădejdea cea
neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe
Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a
sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc”.
- Deci, unde-i Maica Domnului?
- La Viaţă!
- De unde ştim?
- Din învăţătura Bisericii.
Poţi
să răsfoieşti Sfânta Scriptură că nu găseşti
în Sfânta Scriptură aşa ceva. Dar noi nu ne întemeiem numai pe Sfânta
Scriptură, ne întemeiem şi pe Tradiţia Bisericii şi zicem:
“Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru
rugăciuni neadormită”.
Aşa
ştim noi că Maica Domnului este neadormită întru rugăciuni,
se roagă pentru noi, este pentru noi “nădejde
neschimbată”, nădejde pe care nu o schimbăm niciodată
cu nenădejdea, cu deznădejdea; este nădejde statornică.
Şi zicem:
“Mormântul şi moartea nu au ţinut-o”.
Maica Domnului a
fost aşezată în mormânt şi fiind aşezată în mormânt
putea să rămână acolo, după părerea unora, ori în
realitatea nu s-a întâmplat aşa. A fost înviată de Domnul nostru
Iisus Hristos, a fost scoasă din mormânt prin puterea lui Dumnezeu şi
a fost dusă la Viaţă, a mutat-o la Viaţă. Cine? Acela
ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc, Domnul
Hristos.
Iată sfânta
slujbă cum ne descoperă nouă nişte lucruri care ţin de
trăirea credinţei noastre, adică aceasta este o
credinţă pe care noi trebuie să o trăim. Sau, tot la
Adormirea Maicii Domnului spunem:
“Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire
lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai
la Viaţă, fiind Maica vieţii; şi cu rugăciunile tale
izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Aşa ne
îndrumă Biserica, aşa ne învaţă Biserica, aşa vorbim
noi cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii lui Dumnezeu:
“Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel
după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai
învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci
să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta
şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioase (spunem numele Sfântului
respectiv), duhul tău”.
Avem
încredinţarea aceasta, avem şi o pildă să urmăm lui
Hristos, cu cruce. Fără cruce nu există o urmare
adevărată; fără crucea silinţei de a te
depăşi pe tine însuţi, de a nu rămâne la ceea ce eşti,
nu există o urmare adevărată. De ce? Pentru că nouă ni
s-a pus în faţă o cale nesfârşită când Domnul Hristos a
spus: “Fiţi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri
desăvârşit este”. Desăvârşirea e fără hotar.
Tot timpul trebuie să fim preocupaţi de a fi mai buni, mai
drepţi, mai înţelepţi, de a fi mai curaţi, de a fi
sfinţi, de a fi mai sfinţi. Tot timpul trebuie să avem
această preocupare şi la aceasta ne ajută Sfânta noastră
Biserică prin toate rânduielile ei, dar mai ales prin slujbele ei.
Avem în sfânta
noastră Biserică nu numai slujbe de sărbătorire a
evenimentelor, ci avem şi slujbe prin care ni se oferă harul
Mântuitorului: Sfintele Taine. Avem taine ale credinţei şi taine ale
harului. Şi tainele harului sunt tainele credinţei, căci numai
cei credincioşi se pot împărtăşi de ele, numai cei
credincioşi înţeleg tainele credinţei, adevărurile de
credinţă, pe care noi nu le putem înţelege deplin, cum ar fi:
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Răstignirea Mântuitorului, Învierea din
morţi, Înălţarea la ceruri. Toate aceste sunt taine mai presus
de lume.
Noi, la drept
vorbind, nici nu ştim ce-i cerul, dacă-i vorba. Pomenim cerul de
atâtea ori. În Crez zicem că Dumnezeu Tatăl este “făcătorul cerului şi al pământului”, zicem
că Fiul lui Dumnezeu “S-a pogorât
din cer”, că Fiul lui Dumnezeu “S-a
înălţat la cer”. Pomenim de atâtea ori cerul şi, la drept
vorbind, nu ştim ce este cerul. Sfântul Ioan Gură de Aur chiar
şi zice:
“Noi ştim că este cer, dar nu ştim ce este”.
Avem
încredinţarea că va veni o vreme când vom şti ce nu ştim
acum şi deocamdată ne raportăm la ceea ce ni se spune despre cer;
îl înţelegem undeva sus, dar de fapt cerul nu este numai într-un loc,
cerul e pretutindenea într-un fel, pentru că dacă Dumnezeu este
pretutindeni şi cerul e pretutindeni; dacă Dumnezeu este în sufletul
omului şi cerul este în sufletul omului.
Despre Maica
Domnului se spune că este “cerul cel
de pe pământ”, “cerul cel nou”. Şi despre sufletul omului se
poate spune că este cer nou. Fiecare om care Îl simte prezent pe Dumnezeu
în sufletul lui are cumva fiinţa lui făcută cer. Biserica în
care se fac sfintele slujbe, în care suntem noi acum, este cerul cel de pe
pământ. De ce? Pentru că în Biserica lui Dumnezeu se fac numai
slujbele lui Dumnezeu, se fac numai lucrurile care ţin de Dumnezeu, este
un loc ales, un loc înalt. Altar, cuvântul altar vine de la cuvântul latinesc “alta
ara” şi înseamnă loc înalt. Locul cel mai înalt din lumea aceasta nu sunt
Munţii Himalaya, ci locul cel mai înalt din lumea aceasta este Altarul;
locul cel mai înalt din lumea aceasta este Biserica. Nimic nu este comparabil
cu Biserica. Biserica este un locaş unic, este o realitate unică în
lumea aceasta care cuprinde: Sfintele Taine, Sfânta Liturghie.
|
S |
fânta Liturghie este
ortodoxia în lucrare. Aşa cum Crezul este ortodoxia în doctrină, în
învăţătură, tot aşa şi Sfânta Liturghie este
ortodoxia în practică, în lucrare, cu toate sărbătorile pe care
le cuprinde. Toate acestea aş vrea să le avem în vedere şi în
înţelesul că sfintele slujbe sunt “vuietul
Duhului”.
În trei locuri
se vorbeşte în Noul Testament despre vuietul Duhului. În convorbirea Domnului
Hristos cu Nicodim se spune despre vuietul Duhului sau vuietul vântului:
“Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi vuietul
lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3,8).
Este vuietul
vântului şi vuietul Duhului pentru că în limba greacă şi cuvântul
vânt şi cuvântul duh se exprimă prin acelaşi termen, “pnevma”.
Apoi Domnul Hristos a spus că:
“Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de
apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38) ,
Sfântul
Evanghelist Ioan lămureşte că e vorba de Duhul care aveau
să-l primească cei credincioşi. La pogorârea Duhului Sfânt
iarăşi s-a pomenit de vuietul Duhului, căci se spune că:
“S-a auzit mai întâi un zgomot ca de vijelie care vine
repede” (Faptele Apostolilor 2, 2).
Este vorba de
Duhul Sfânt care vuieşte; apele vuiesc, vântul vuieşte, Duhul Sfânt
vuieşte. Cum vuieşte? Păi, mai întâi de toate scoate la
iveală învăţătura bisericii prin sfintele slujbe şi,
în al doilea rând, ne dă posibilitatea ca noi, prin glasurile noastre,
să aducem la arătare în biserică, să facem lucrătoare,
învăţăturile din cărţile Bisericii. Cărţile
bisericeşti sunt pentru noi cărţile cu sfintele slujbe, cu
învăţăturile sfinte, sunt cărţi cu
învăţăturile izvodite de Duhul Sfânt şi date la
măsurile oamenilor, prin care noi apoi aducem mărire lui Dumnezeu cu
glasurile noastre, cântând şi rostind ceea ce spune Duhul Sfânt. Iată
noi împrumutăm Duhului Sfânt capacitatea noastră de a pune în lucrare
ceea ce nu s-ar auzi, dacă nu s-ar citi cu glas tare, dacă nu s-ar
cânta. De aceea în biserica noastră este foarte, foarte important să
se facă sfintele slujbe cu un recitativ liturgic corespunzător
şi cu intensitatea necesară. Greşesc înaintea lui Dumnezeu
şi înaintea oamenilor toţi aceia care nu-şi
întrebuinţează capacitatea lor reală de mărturisire a
cuvântului lui Dumnezeu, de mărturisire a învăţăturii
Bisericii prin glasurile lor.
Cei care citesc
prea încet, cei care cântă prea încet, cei care nu ajută să
ajungă până la urechile ascultătorilor cuvintele de slujire,
aceea greşesc şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor,
pentru că oamenii care sunt de faţă nu pot lua parte la sfintele
slujbe, nu pot realiza în sufletele lor sentimente corespunzătoare cu ceea
ce se spune la sfintele slujbe. De exemplu dacă nu aude cineva spunându-se:
“De tine se bucură ceea ce eşti plină de har
toată făptur; soborul îngeresc şi neamul omenes; ceea ce
eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda
fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut, Cel ce
este mai înainte de veci, Dumnezeul nostru. Căci braţul tău
scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât
cerurile l-a lucrat. De tine se bucură ceea ce eşti plină de dar
toată făptura, mărire Ţie”,
el nu se poate
bucura de Maica Domnului de care se bucură toată făptura, de
care se bucură soborul îngeresc şi neamul omenesc, pentru că nu
aude, nu poate participa la bucuria pe care trebuie să o aibă pentru
Maica Domnului. Sau:
“Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte
şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără
de ani, noi credincioşii cu un gând te mărim”.
Ca să o
mărim pe Maica Domnului cu un gând, trebuie să ştim de ce o
mărim şi atunci dacă nu auzim cuvintele, nu putem avea
conştiinţa că Maica Domnului e mai presus de minte şi de
cuvânt.
La sfintele
slujbe am spus că învăţăm şi ne rugăm:
Învăţăm rugându-ne şi ne rugăm
învăţând.
Pentru aceasta
cei care sunt puşi să împărtăşească cuvântul, cei
care sunt puşi să ofere prin cântare cele din cărţile
bisericeşti, sunt datori să-şi facă lucrul cu toată
osârdia, cu toată bucuria.
|
B |
iserica noastră a admis
în rânduielile ei şi cântarea. De ce şi cântarea? Ca să fie
frumos, ca să fie oamenii atraşi, şi, printr-o cântare
corespunzătoare, să cânte ei înşişi, să participe ei
înşişi cu cântare întreit sfântă; să aducă întreit sfântă
cântare Prea Sfântei Treimi; să ridice şi ei glas împreună cu
îngerii şi să înalţe cântare de biruinţă.
Toate acestea
sunt bine rânduite, dar sunt rău făcute. Trebuie să ne silim ca
lucrurile să meargă spre slava lui Dumnezeu, să se lucreze
lucrul lui Dumnezeu spre folosul tuturor. Este drept: ideile sunt multe şi
nu putem să le reţinem, că se învălmăşesc în
mintea noastră. Dar începutul trebuie să fie cel bun, să fie cu
nădejde că se poate reţine. Pentru aceasta încă odată
spun că trebuie o intensitate de rostire care să-i angajeze şi
pe ceilalţi, pentru că slujba dumnezeiască este cu angajarea
tuturor. Să ştiţi şi vă rog să ţineţi
minte că noi la slujbă slujim toţi, nu mergem la spectacol
să vedem ceva, ci mergem să auzim ce se spune, pentru noi şi
pentru binele nostru, ca să participăm şi noi.
De ce zice
preotul la Sfânta Liturghie:
“Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului
să ne rugăm”?
De ce nu zice:
“Pentru aceasta mă rog eu voi rugaţi-vă
pentru altceva”?
Fiindcă
toţi participăm! Toţi credincioşii din biserică
şi cei care nu cântă, că nu pot cânta sau nu ştiu cânta,
şi aceia participă şi aceia sfinţesc împreună cu
preotul Sfintele Daruri. Aşa trebuie înţeleasă slujba noastră!
Întotdeauna când ne ducem la Biserică ne ducem să
slujim.
Şi slujim
cu capacitatea noastră, cu posibilităţile noastre şi
să dea Dumnezeu să avem cât mai multă grijă de ceea ce
facem. De ce? Pentru că slujba nu este a noastră; slujba este a
bisericii!
|
Î |
n casele noastre ne
rugăm pentru că pe lângă rugăciunile liturgice există
şi o rugăciune particulară. De altfel rugăciune
particulară poate fi considerată şi rugăciunea pe care o
facem în biserică atunci când nu este slujbă, adică
rugăciunea noastră personală este rugăciune
particulară. Chiar dacă ne rugăm doi sau trei împreună, o
familie, aceasta este rugăciune particulară nu este o rugăciune
cultică. De fapt, într-un fel vorbind, rugăciunea liturgică este
şi rugăciune particulară, în înţelesul că noi trecem
prin conştiinţa noastră cele ce auzim la slujbă,
participăm în felul nostru la cele ce se spun în biserică, ne
apropiem după capacitatea noastră cele ce se afirmă în slujbele
dumnezeieşti, fie că sunt slujbe de sărbătorire, fie
că e Sfânta Liturghie, fie că sunt slujbe ale Sfintelor Taine sau slujbe
de binecuvântare; toate acestea trec prin conştiinţa noastră,
prin sufletul nostru, în măsura în care le împropriem, în măsura în
care participăm la slujbele dumnezeieşti.
Credincioşii
sunt îndemnaţi să se roage dimineaţa şi seara,
să-şi înceapă ziua cu Dumnezeu, cu rugăciunile de
dimineaţă, şi să-şi sfârşească ziua cu
Dumnezeu, cu rugăciunile de seară. Fie că rugăciunile
acestea le citesc din cartea de rugăciuni, din Ceaslov, fie că sunt
rugăciuni personale, rugăciunile pe care le-au învăţat, din
cele pe care le ştiu, din cele pe care le pot improviza ei
înşişi, pentru că fiecare dintre noi, într-un fel sau altul,
ne-am pomenit în lumea aceasta nu cu carte de rugăciuni în mână;
că am ajuns după aceea şi la cartea de rugăciuni şi la
Ceaslov este o situaţie bună, spre folosul nostru. Sunt atâţia
credincioşi care nu se roagă din cărţile de rugăciuni,
fie că nu îi interesează prea mult lucrul acesta, fie că nu au
cărţi de rugăciuni, fie că nu urmăresc aşa ceva,
fie că nu ştiu să citească, fie că citesc greu; sunt
fel şi fel de situaţii, fel şi fel de oameni.
Apoi,
rugăciunea este împiedicată şi de viaţa
pe care o ducem, de condiţiile noastre de viaţă, de
condiţiile de serviciu, de stres, de preocupări de tot felul, de
împrăştiere.
Cei mai
mulţi dintre oameni la spovedit spun că dimineaţa sunt
grăbiţi, iar seara sunt obosiţi. La drept vorbind ei nu mai au o
vreme anume pentru rugăciune, deşi nu este bine lucrul acesta pentru
că dacă ai Dumnezeu trebuie să-l ai în vedere pe Dumnezeu. Pe
Dumnezeu nu-L poţi neglija. Dacă-L neglijezi n-ai Dumnezeu; dacă
nu-L neglijezi atunci trebuie să ai timp şi pentru Dumnezeu. Sunt
mulţi oameni care se împrăştie în chestiuni neesenţiale,
nefolositoare. Stau seara la televizor şi atunci când trebuie să se
roage nu mai au putere, şi-au irosit energiile în privelişti de multe
ori nefolositoare şi atunci nu mai au timp pentru Dumnezeu. Aceasta e
rău pentru că noi trebuie să ţinem seama de Dumnezeu. Eu
zic că 5-10 minute dimineaţa, 5-10 minute seara orice om ar putea
să aibă pentru rugăciune, pentru conştiinţa că
stă în faţa lui Dumnezeu cu rugăciune de program. Sigur că
la Dumnezeu trebuie să ne gândim tot timpul. La Sfântul Munte este o
vorbă pe care ne-au adus-o nouă la mănăstire nişte
călugări din Franţa care
au trecut pe la noi şi ne-au spus că la Sfântul Munte se spune
aşa:
“La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca
la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”.
Bineînţeles
că Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar să-L
respiri cum respiri aerul înseamnă să-L ai în vedere pe Dumnezeu,
să ai conştiinţa legăturii cu Dumnezeu. Noi respirăm
aerul fără să ne gândim la aer; bineînţeles că n-avem
de ce să ne gândim căci respiraţia se realizează de la sine;
eventual poţi să o dirijezi puţin când zici rugăciunea de
toată vremea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul” lipită de
respiraţie. Altfel n-ai de ce să te gândeşti la respiraţie.
Respiraţia merge de la sine e o realitate a existenţei; nu se poate
trăi fără aer, nu se poate trăi fără
respiraţie. Cine nu are aer îşi sfârşeşte viaţa. Deci,
la Dumnezeu să ne gândim ca la Dumnezeu, nu ca la om. De multe ori ne
gândim la oameni mai mult decât la Dumnezeu, avem în vedere relaţiile
noastre cu oamenii mai mult decât relaţiile noastre cu Dumnezeu. Dar la
Dumnezeu trebuie să ne gândim cu evlavie. În Filocalie este scris
cuvântul:
“Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte
rugăciunea ca atunci când îl vei uita Domnul să-şi aducă
aminte de tine”.
La Dumnezeu
trebuie să ne gândim cu evlavie. Ce înseamnă să ai evlavie? Înseamnă
să ai supunere cinstitoare faţă de Dumnezeu. Dacă ne gândim
cu evlavie la Dumnezeu atunci nu ne mai gândim la Dumnezeu ca la om şi ne
gândim la Dumnezeu ca la Dumnezeu şi dacă intensificăm şi
amplificăm gândul la Dumnezeu atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajungem
să-L respirăm cum respirăm aerul, adică să ne gândim
la Dumnezeu aşa cum respirăm. Când ne gândim la Dumnezeu trebuie
să ne facem şi vreme pentru Dumnezeu şi vreme pentru Dumnezeu ne
facem atunci când facem ceva anume pentru Dumnezeu. Ai vreme pentru Dumnezeu
atunci când te duci la sfintele slujbe la biserică duminica şi de
sărbători. Înseamnă că ţi-ai făcut vreme.
|
L |
a noi la mănăstire
a fost cândva un părinte care a stat de la 12 ani la Sfântul Munte. Acesta
a venit la noi în ţară fiind în legătură cu părintele
Serafim. Părintele Serafim a fost trimis la Sfântul Munte, înainte de a se
face călugăr, ca să cunoască realităţile de
acolo. Mitropolitul Nicolae Bălan îşi dădea seama că începe
o mănăstire fără tradiţie, o mănăstire de la
început, nu o mănăstire care a fost începută mai demult, pentru
că mănăstirea de la Sâmbăta a fost dărâmată cu
tunul în anul 1785, de duşmanii credinţei ortodoxe, deoarece era
centru de rezistenţă ortodoxă împotriva acţiunii de
catolicizare.
(Mai veneau unii pe la mănăstire
şi mă întrebau: “Cine a dărâmat-o? Turcii?” Şi eu ziceam: “Ce
bine ar fi fost să o dărâme turcii că nu era aşa
ruşine!”. Nu au dărâmat-o turcii. Au dărâmat-o tot oamenii care
ziceau că au o credinţă în Dumnezeu).
Mitropolitul Nicolae
Bălan ştiind că reîncepe mănăstirea, a trimis pe
părintele Serafim şi părintele Arsenie la Sfântul Munte. Părintele
Serafim a stat 6 luni la Schitul Sfântul Ipatie sub îndrumarea părintelui
Antipa şi acolo părintele a învăţat lucruri bune şi
frumoase pe care le-a adus apoi cu el, în gând, şi a căutat să
le realizeze cumva în condiţiile noastre; bineînţeles că nu s-a
putut, altceva sunt condiţiile noastre şi altceva sunt
condiţiile de acolo; acolo există o tradiţie, sunt nişte
principii, nişte rânduieli de la care nu se abat. Zicea părintele
Serafim că pe noi, aceştia de aici, călugării de la Sfântul
Munte nu ne-ar lăsa nici măcar să le facem papucii, adică e
o deosebire mare. Bineînţeles şi acolo sunt tot felul de oameni. De
pildă, a venit Părintele Dometie Trihenea pe la noi şi l-am
întrebat:
“Părinte, cum sunt părinţii de la Sfântul
Munte?”
şi zice:
“Să nu-ţi închipui că părinţii de
la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pământ”.
Tot
părintele Dometie în legătură cu pravila, cu rugăciunea, când
a venit vorba despre pescuit (că acolo fiind marea aproape au
posibilitatea să pescuiască să aibă şi să
mănânce peşte), zicea că:
“Se pierde foarte multă vreme de pravilă pentru
pescuit; e mai bun peştele decât cartoafele - el nu mai ştia cum se zice
cartof -, dar pierzi foarte multă
vreme de pravilă pentru pescuit”.
Aceasta mi-a
plăcut foarte mult. Adică trebuie să ai o vreme pentru Dumnezeu
şi vremea aceasta pentru Dumnezeu nu trebuie să o iroseşti cu
altceva, nici chiar pentru pescuit; mai bine mănânci cartofi şi nu
mănânci peşte, decât să pierzi vremea de pravilă pentru
pescuit. Tot în legătură cu pravila spunea părintele Serafim
că a venit vremea să plece la Atena, şi atunci părintele
Antipa i-a zis:
“Să te ţii de pravilă că dacă nu te
îndrăceşti! Când te duci acolo să ai o rânduială că
dacă nu te îndrăceşti”.
Eu am zis
că dacă părintele numai cuvântul acesta l-ar fi adus încoace de
acolo şi ni l-ar fi predat nouă, nu a fost degeaba la Sfântul Munte.
|
E |
ste bine să aibă
omul un program. Bineînţeles că programul îl faci după
posibilităţile tale. Sunt zile în care poţi să îl ţii,
sunt zile în care nu poţi să îl ţii; sunt zile în care eşti
împresurat de preocupări de lucruri care nu sunt numai ale tale, ci sunt
şi ale altora şi atunci nu ajungi să-ţi faci pravila. Vin
la mine foarte mulţi oameni care spun că nu-şi pot face canonul
care l-au primit. Este adevărat că se dau şi nişte canoane
peste puterile lor. Mai ales călugării dau canoane grele pe
măsura pravilei pe care o fac ei, ori lucrul acesta nu se poate realiza în
viaţa civilă; eu sunt convins că nu se poate. Eu personal plec
de la mănăstire şi în afară de mănăstire nu mai
pot avea rânduiala din mănăstire şi atunci îmi dau seama că
alţii nu pot avea pravila din mănăstire sau să
citească trei catisme pe zi şi două acatiste ale Maicii
Domnului. Chiar nu de mult timp a venit cineva şi mi-a spus că a
primit de la Frăsinei să citească în fiecare seară
Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Domnului Iisus Hristos, şi a
zis:
“Părinte, mă culc şi mă scol noaptea
şi nici noaptea când mă scol nu le pot citi, cât sunt de ostenit”.
Şi m-am
gândit:
“Săracii oameni! Cât pot fi ei de asupriţi de
oamenii care nu trăiesc în condiţiile lor”.
Sau, ca să
mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, oamenii nu-şi
mai pot face munca pe care o au. Părintele acela care dă câte un
canon de felul acesta, poate stă la umbră şi ştiu eu ce mai
face? Mai citeşte aşa câte ceva şi atâta tot, dar nu
seamănă de dimineaţa până seara la cucuruz şi nu trage
coasa şi nu ştie cum este în condiţiile acestea. Au venit oameni
şi mi-au spus că mi-a dat canon aşa şi aşa. Atunci,
zic eu:
“Întrebaţi-l pe acela care v-a dat canonul: poate
să vă sape cucuruzul dacă nu-l mai puteţi săpa voi?”
Aceasta este realitatea:
noi trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţa
omenească şi faţă de situaţia oamenilor. Poţi
să-i dai un canon elastic:
“Uite ar fi bine când poţi, măcar când poţi,
o dată, de două ori pe săptămână să citeşti
Paraclisul Maicii Domnului. Vezi dacă poţi, dar tu încearcă, ar
fi bine, te ajută”,
dar nu aşa
că:
“Trebuie să faci că dacă nu, nu te iartă
Dumnezeu că ai făcut păcatele cutare şi cutare”.
Dumnezeu nu este
terorist; Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu este bun
şi iubitor de oameni, Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al
îndurărilor; lucrarea Lui este a ne milui şi a ne iubi pe noi. Noi
trebuie să trecem peste lucrurile acestea. Bineînţeles că nici
nu trebuie să avem în vedere să facem păcate că ne
iartă Dumnezeu. Nu! Dar, dacă am făcut păcate să
credem în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu şi că
Dumnezeu nu ne cere nişte lucruri care nu le putem face la măsurile
noastre. Să ştiţi că niciodată nu dau să
facă oamenii rugăciuni. Zic:
“Fă rugăciuni de seara, fă rugăciuni de
dimineaţa câte poţi; zi ce poţi şi uite dacă ai putea
să citeşti măcar cinci psalmi pe zi ca să ai într-o
lună citită o Psaltire şi să ai participare”.
Sunt oameni care
nici măcar n-au cărţi de rugăciune; bine că acum se
pot procura, dar mai demult era greu să aibă omul o Psaltire. De
multe ori n-aveai cum să-l canoneşti la lucruri de felul acesta. Apoi
sunt oameni care citesc greu; sunt şi oameni care citesc uşor,
că citesc o Psaltire în patru ceasuri. Păi o citesc uşor, dar
fac exerciţii de citire şi nu ştiu ce reţin ei de acolo. Este
bine să citeşti cu luare aminte, cu meditaţie.
|
R |
ugăciunea
particulară folositoare este atunci când te gândeşti la ce spui, când
vezi în ce măsură se potriveşte cu tine ceea ce zici tu din
carte, ceea ce citeşti tu de acolo, cât se potriveşte ceea ce spui cu
ceea ce gândeşti, cu ceea ce simţi. Sunt nişte lucruri care
trebuie avute în vedere şi de cei care îndrumă suflete, dar şi
de către credincioşi. Credincioşii cei mai mulţi nu se
roagă. Să ştiţi că este puţină rugăciune
în lumea aceasta; rostiri de rugăciuni sunt destul de multe mai ales cei
care sunt angajaţi profesional, preoţi, călugări, care citesc
rugăciuni, dar aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu
rugăciunile pe care le rostesc. Rugăciunea ca să fie
rugăciune trebuie să fie “vorbirea minţii cu Dumnezeu”. În Filocalie aşa este definită
rugăciunea:
“Vorbirea minţii cu Dumnezeu”,
ori când nu este
vorbirea minţii cu Dumnezeu, ci recitare de formule de rugăciune,
atunci nu este rugăciune; este o angajare exterioară a omului într-o
rugăciune particulară, care crede că pentru asta îl
miluieşte Dumnezeu, pentru sute de Psaltiri şi de Acatiste citite.
Aceasta poate să fie şi spre folos şi poate să fie
fără nici un folos, în măsura în care omul nu se identifică
cu ceea ce citeşte, cu ceea ce zice. Cineva zicea că:
“Nu este suficient să te închini cu mâna dacă nu
te închini şi cu gândul”.
Este o
dorinţă a noastră de a-I sluji lui Dumnezeu, dar nu cu o
chestiune din aceasta exterioară, adică Dumnezeu nu are nevoie de Paraclisele
noastre, de Psaltirile noastre; noi avem nevoie de ceea ce facem şi atunci,
dacă avem nevoie, putem să facem în aşa fel încât să fie
ceva eficient şi pentru noi.
Sunt unii oameni
care ajung să se aşeze seara şi nu mai pot zice rugăciuni,
pentru că sunt epuizaţi de munca de peste zi, de stresul de peste zi,
de solicitările de peste zi din familie, de la serviciu, şi,
săracii, se chinuie să zică nişte rugăciuni, ca
să zică că au făcut nişte rugăciuni. Să
ştiţi că oamenii îşi fac rugăciunile seara nu când le
citesc şi nu ştiu ce citesc şi nu le pot înţelege şi
le zic de două trei ori că nu le-au înţeles şi tot nu le-au
înţeles,. Nu acesta este esenţialul. Esenţialul este să ai
conştiinţă că mulţumeşti lui Dumnezeu şi aceasta
se poate spune în câteva cuvinte. Gândiţi-vă la rugăciunile din
Evanghelie. Femeia cananeancă a zis doar:
“Iisuse miluieşte-mă, fiica mea este rău chinuită
de un demon”
şi a mai zis:
“Doamne ajută-mi!”.
Tatăl
fiului lunatic a zis:
“Doamne de poţi ceva ajută-ne pe noi”
şi:
“Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.
Sfântul Apostol
Petru a zis pe mare, când era să se scufunde:
“Doamne scapă-mă”.
Vameşul a
zis:
“Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului”.
Dacă te
uiţi în Scriptură rugăciunile sunt scurte, cuprinzătoare,
aşa că de multe ori şi noi putem să ne simplificăm
viaţa şi nu trebuie să numărăm câte am zis şi
câte am făcut. Sigur că ne miluieşte, dar ne miluieşte cum
ştie El, nu cum ştim noi sau cum vrem noi. Dar trebuie să fim cu
echilibru, cu luare aminte. În orice caz dacă este Dumnezeu în prim planul
vieţii noastre nu-L neglijăm. Un “Tatăl nostru” oricine poate
să zică deşi să ştiţi că la mine au venit
mulţi care nu ştiu. Bineînţeles că aceasta este o
neglijenţă şi nu poţi să-l binecuvintezi pe om într-o
situaţie din aceasta. Un “Tatăl nostru” spus cu toată inima
şi cu toată căldura sufletului şi cu mărturisirea
că nu poţi mai mult şi că asta-i puterea ta, te ajută,
nu se poate să nu te ajute. Dumnezeu nu are nevoie de mulţime de
cuvinte, Domnul Iisus Hristos a spus că:
“Ştie Tatăl nostru cel din ceruri de ce avţi
trebuinţă”
şi
ştim că a făcut atâtea pentru noi şi trebuie să facem
şi noi ceva pentru slava Lui nu numai cu rugăciuni, că de obicei
oamenii când zic rugăciuni se gândesc că trebuie să ceară
ceva de la El. Mai trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, să ne
mărturisim neputinţele în faţa Lui. Toate acestea ţin de
rugăciunea particulară pe care o putem face şi din
cărţi şi din conştiinţa noastră. Să spunem
noi lui Dumnezeu ce simţim, ce ne apasă, ce am dori noi, cum am dori
să ne fie viaţa noastră, viaţa familiilor noastre, cum am
vrea să fie binecuvântaţi părinţii noştri, cum am vrea
să fie binecuvântaţi copii noştri, lumea aceasta întreagă;
să avem o conştiinţă de revărsare sufletească
faţă de Dumnezeu. Să ştiţi că de multe ori simpla
citire a unei rugăciuni, de fapt nici nu ne apropie de Dumnezeu, în sensul
că noi nu gândim la ce citim şi nu ne gândim la Dumnezeu pe care Îl
avem în faţă. De multe ori rugându-ne uităm de Dumnezeu, ajungem
la un profesionalism, la un fel de deprindere, intrăm într-un sistem de
gândire, de trăire din care de fapt lipseşte Dumnezeu, adică nu
e luat în considerare când ne angajăm la rugăciune. Ceea ce trebuie
să facem este să ne gândim la Dumnezeu ca la Dumnezeu, să
respirăm pe Dumnezeu în toată vremea, adică să ne gândim
mereu la Dumnezeu cu evlavie, cu credinţă, cu încredere în
bunătatea lui Dumnezeu; să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu
cu toate ale noastre, să primim de la Dumnezeu îndreptările pe care
ni le face Dumnezeu şi atunci suntem pe calea cea bună care ne apropie
într-adevăr de Dumnezeu, care ne lipeşte de Dumnezeu:
“Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi dreapta Ta mă
sprijineşte”.
Sunt aşa de
frumoase lucrurile pe care noi le spunem şi apoi le uităm, le spunem
şi nu le luăm în seamă, le spunem şi le neglijăm,
deşi acestea au fost cândva trăiri ale psalmistului:
“Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale”.
|
F |
iecare dintre aceste stihuri
pot să fie o angajare în rugăciune, o simţire de rugăciune
şi o rugăciune particulară a noastră, rânduită de
Dumnezeu şi rânduită de noi înşine la capacităţile
noastre. Aşadar, să ne gândim mai mult la datoria de a ne ruga,
să înmulţim rugăciunea pe cât putem, să înmulţim
rugăciunea citită, dar mai ales rugăciunea citită şi
simţită, chiar dacă citim puţin din Psaltire, chiar
dacă citim puţini psalmi sau un singur psalm, dar să fie
trăită de conştiinţa noastră, să fie
adâncită de conştiinţa noastră. Cei care aţi fost pe
la yoga ştiţi că vi s-a spus să faceţi meditaţii.
Noi nu prea contăm pe meditaţie, dar contăm pe o rugăciune
meditativă şi nu prea o facem că vrem să facem mult şi
facem mult şi rău şi nu facem puţin şi bine. Ar fi
bine să luăm în consideraţie anumite stihuri, anumite ziceri din
psalmi şi să le gândim, să le frământăm în minte
şi să înţelegem că bun este Domnul şi să
înţelegem că Maica lui Dumnezeu ne este şi nouă mamă,
să înţelegem că sfinţii lui Dumnezeu sunt fraţii
noştri, să înţelegem că Dumnezeu ne binecuvintează,
că El vrea să ne binecuvinteze, toate acestea să le
înţelegem ca să putem avea o viaţă cu Dumnezeu, o
viaţă prin Dumnezeu, să avem o viaţă
susţinută de o lucrare făcută la măsurile noastre.
Dacă putem face mai mult să facem mai mult, dacă facem mai
puţin să nu ne speriem că am făcut prea puţin,
dacă ne dăm inima noastră lui Dumnezeu aceasta este
rugăciunea cea mai plină şi mai adevărată.
Dumnezeu să
ne ajute!
|
D |
espre paternitatea
spirituală, eventual aşa câteva repere şi apoi să
încercăm să stăm de vorbă pe baza acestor repere. Eu,
personal, pot să spun că am auzit târziu că cineva trebuie
să aibă un duhovnic sau că este bine să aibă un
duhovnic. După aceea am constatat că cei mai mulţi oameni nu au
duhovnic. Adică, sunt oameni care se spovedesc o singură dată pe
an, la mare viteză, şi pentru că nici oamenii n-au vreme de
spovedanie, şi preoţii au mulţi de spovedit şi atuncea nu
se mai poate realiza o spovedanie propriu-zisă, ci doar o schiţă
de spovedanie, un simulacru de spovedanie. M-am spovedit şi eu în postul
Paştelui. Unde? La catedrală în Sibiu, erau acolo sute de oameni care
aşteptau şi unul se spovedea. Nu se poate! Nu se poate realiza un
lucru de felul acesta despre care să zici că înseamnă ceva. Ai
putea zice, poate, că este un fel de înşelare a conştiinţei,
că şi-a împlinit credinciosul datoria şi asta-i tot, restul… nu
mai e nimic. În fond, a te spovedi înseamnă a-ţi deschide sufletul
şi a primi nişte îndrumări, a te verifica cu o
conştiinţă străină superioară ţie care ar
putea să-ţi dea nişte directive pe care altfel, tu nu le-ai
putea găsi sau le-ai găsi, dar n-ai fi sigur de ele. Sunt nişte
chestiuni care trebuie avute în vedere şi care e bine să fie avute în
vedere. Orice duhovnic, orice preot care are şi duhovnicie este duhovnic,
poate asculta spovedanii, poate da îndrumări, numai că nu toţi
duhovnicii au o experienţă. La mine vin de multe ori oameni care îmi
spun:
“Părinte, eu la preotul din sat nu mă pot spovedi
că sunt om bătrân şi el este tânăr”.
Este tânăr, dar este duhovnic! Tu nu eşti duhovnic
şi ai putea să te spovedeşti.
Este o
reţinere a omului. Poţi să-i ceri omului să facă ceva
ce nu poate face el? Mai întâi de toate nu este dispus, nu este deschis, nu se
poate deschide, deşi până la urmă nu are poate probleme
deosebite, însă el priveşte aşa chestiunea: “Domnule acesta este tânăr, iar eu sunt bătrân”. Ei, un
bătrân se duce mai bucuros la alt bătrân decât să se ducă
la un tânăr. Ce ştie acela, tânărul să-i spună? De
obicei, oamenii la spovedit nu se duc pentru îndrumare, ci se duc pentru
iertare; aşa că din punctul lor de vedere se realizează ceea ce
urmăresc chiar şi atuncea când se spovedeşte multă lume:
“Multă lume acolo, foarte bine că este multă
că n-are vreme de mine dar, dezlegare tot îmi dă”.
Sunt cazuri
şi cazuri. De exemplu la mine vine cineva şi-mi spune:
“Părinte, am un băiat. Este băiat credincios.
La biserică e drept că nu merge, dar totdeauna în Postul
Paştilor se spovedeşte şi se împărtăşeşte”.
Şi eu zic:
“Aş vrea să-l ştiu, să-l cunosc şi eu
pe preotul acela care îl spovedeşte şi îl şi
împărtăşeşte pe unul care nu merge la biserică”.
|
S |
unt mulţi preoţi care fac lucruri din acestea
şi înşeală conştiinţele. Acestea nu sunt lucruri care au
rezonanţă în viaţa omului. Nu poţi să zici că
acela are duhovnic care s-a dus şi s-a spovedit la cutare preot la
câţiva ani. A venit unul la mine care mi-a zis că de opt ani nu s-a
mai dus la biserică. Bine, au venit şi alţii, care nu s-au
spovedit de mai multă vreme.
Şi eu am
zis:
“Măi, dar dacă n-au trecut opt. Poate au trecut
şapte”.
Şi zice:
“Eu ştiu când m-am cununat. Când m-am cununat atunci am
fost ultima dată la biserică; acum opt ani”.
Cu oameni de
felul acesta, bineînţeles că nu ai ce lucra; şi acela n-are
nevoie de duhovnic şi acela n-are nevoie de iertare şi n-are nevoie
de spovedanie.
Vine unul la
mine şi dacă l-am întrebat de nişte chestiuni aşa, cum îi
întrebi pe tineri:
“Domnule dar cu păcatele trupeşti cum stai?”,
a zis:
“Ce-mi pui întrebări din acestea? Lasă că
mă duc eu la Catedrală în Sibiu că acolo nu mă
întreabă nimeni”.
“Du-te!”,
şi mai zic când
văd că oamenii au ezitare:
“Dragă să ştii că pe mine nu mă
interesează pentru mine, mă interesează pentru tine ca să
pot să trag o concluzie. Să pot să dau o soluţie la
chestiunea respectivă; doar atâta, nu că mă interesează pe
mine ce faci tu, dacă-i vorba”.
Vine unul
şi îl întreb dacă îşi înşeală soţia. Zice:
“Din când în când”.
“Când ultima dată?”.
Zice:
“Demult”.
“Când de mult?”.
“Acum două săptămâni”.
Dragă,
oamenii se joacă cu treburile acestea. Şi dacă se joacă ei
nu ne jucăm noi. Adică, bineînţeles că trebuie să-i
spui omului:
“Domnule, ce înseamnă asta?”.
Părintele
Arsenie zicea că te mint oamenii şi în genunchi. Şi avea
dreptate, şi pe el l-au minţit şi pe mine m-au minţit
şi eu nu sunt văzător cu duhul să ştiu că mă
minte omul. A venit unul la mine şi mi-a zis:
“Părinte să ştiţi că rândul trecut
m-aţi întrebat de cutare lucru şi eu am zis…”,
eu anticipez
imediat: Şi tu ai zis “nu”
şi trebuia să zici “da”,
nu? Noi înţelegem neputinţa omenească. Părinţii cei de
demult erau foarte serioşi cu chestiunile acestea, şi cu
mărturisirea gândurilor şi cu soluţiile pe care le dădeau.
Gândiţi-vă, de exemplu, la spovedania călugăriţei care
zicea că a învăţat Vechiul şi Noul Testament pe de rost,
că a postit mult, că şase zile posteşte şi a
şaptea dezleagă; părintele a întrebat-o:
“Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?”.
Şi ea zice:
“Nu”.
Atunci,
duhovnicul îi spune:
“Aceasta înseamnă că eşti iubitore de
slavă deşartă; că dacă n-ai fi iubitore de slavă
deşartă ţi-ai expune sufletul şi ai primi ocara cum
primeşti cinstea pentru că eşti vrednică de ocară”.
Dragă, acestea
poate că până la urmă sunt chestiuni de performanţă.
Cine ştie, dintre mii de oameni, care ajunge în situaţia aceasta
să zică:
“Da domnule, uite, eu sunt smerit”,
în sensul
că poate să primească şi ocara şi să nu ezite, să
nu se retragă.
Lângă
mănăstire, acolo la noi, a fost un preot care se cam lăuda
că copiii lui se spovedesc la mine şi odată erau mai mulţi
preoţi de faţă şi a zis:
“Uite copiii mei se spovedesc la Părintele Teofil”.
Şi zice un
preot de acolo dintre ei:
“Se spovedesc ei acum până nu au ce spune, dar să
vedem dacă vor avea ce spune se mai spovedesc?”
Şi a avut
dreptate că acum nu se mai spovedesc la mine. Se vede că au ce spune!
Acum, bineînţeles că pot oamenii să-şi rânduiască
lucrurile şi altfel. Unul dintre ei a ajuns preot, altul este la studii în
străinătate, dar în orice caz la mine nu s-au mai spovedit de ani
şi ani şi atunci înseamnă că s-a împlinit ce a zis
părintele acela. Să ştiţi că cu spovedania lucrurile
nu sunt aşa de simple. Până eşti fără probleme poate
că este simplu, dar după ce începi să ai probleme şi
să ai chestiuni de ascuns şi când ajungi să mai şi ascunzi,
nu este bine. La spovedanie e mare primejdie să ascunzi ceva pentru
că zice preotul că păcatele le vei avea îndoite dacă nu le
spui. De exemplu ai o mie de păcate; dintr-o dată ai două mii de
păcate pentru că n-ai spus un păcat. Cum am zis: pe mine
personal nu mă interesează viaţa oamenilor şi să
ştiţi că nici nu scormonesc; eu în general nu scormonesc. Poate
că aţi băgat şi voi de seamă, cel puţin unii
dintre voi care v-aţi spovedit la mine. Sunt nişte puncte de reper
care trebuie totuşi avute în vedere: De exemplu, dacă merge omul la
biserică. Păi, dacă nu merge la biserică ce să stau de
vorbă cu el? Ce să-i spun? Bineînţeles că îi spun să
meargă la biserică, dar pot să-i dau dezlegare de păcate
pentru că nu merge la biserică? Spovedania este părăsirea
păcatului: deci n-am mers la biserică, dar am început să merg
sau de acum încolo o să merg sau ceva de felul acesta. Nu că n-am
mers, să mi se ierte păcatele că n-am mers.
Păcatele nu se iată că se fac; păcatele
se iartă că se părăsesc.
|
N |
u există nici un
păcat care să nu poată fi iertat dacă se
părăseşte. În Scriptură zice că hula împotriva Duhului
Sfânt nu se iartă, dar Domnul Iisus Hristos n-o spus care este hula, în ce
constă hula împotriva Duhului Sfânt şi cei care au cercetat lucrurile
acestea au ajuns la concluzia că este vorba de un păcat pe care omul
nu-l părăseşte; ori că are prea multă nădejde în
iertare şi face păcate că are prea multă nădejde în
Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, ori că a ajuns la
deznădejde, că nu mai crede că Dumnezeu îl iartă şi
face păcate că şi aşa dacă a făcut unele, poate
să facă şi altele sau că stă în mod vădit
împotriva adevărului. Ştie că nu e în adevăr şi
totuşi socoteşte sau mărturiseşte că adevărul nu
e lucru adevărat. Adică sunt nişte lucruri care nu se
iartă în acest înţeles că nu se părăsesc,
dar
părăsirea păcatului aduce cu sine şi
iertarea păcatului.
Bineînţeles
că sunt şi lucruri care ţin de neputinţa omenească pe
care omul le face. Zice, uite, de acum am să fiu atent să nu mai
judec pe nimeni, dar e atent şi tot judecă şi atunci nu
înseamnă că nu poţi să ierţi păcatul acesta
pentru că nu l-a părăsit. Nu l-a părăsit pentru
că nu l-a putut părăsi. E o chestiune foarte la îndemână
şi atunci în felul acesta e mai greu de socotit că trebuie să
părăsească păcatul. Îl părăseşte în sensul
acesta că-l detestă, că îl contestă, că nu-l vrea, că
îi pare rău că, uite:
“nici acum n-am ajuns după atâta vreme să fiu
atent, să fiu cu grijă să nu mai judec pe nimeni, să nu
mă mai împotrivesc nimănui sau dacă mă împotrivesc să
nu mă împotrivesc de nervi. N-am ajuns să fiu destul de calm, îmi
sare ţandăra imediat; n-am ajuns să fiu destul de atent cu
părinţii mei, că mă cert cu ei ca şi când am fi egali”.
Mă rog,
nişte lucruri de felul acesta. Da! Înţelegem neputinţa
omenească! Dar aşa ca să nu mergi la biserică, când trebuie
să mergi la biserică, sau să nu faci nişte lucruri care
trebuie făcute şi le poţi face. De exemplu, în privinţa
postului: e mai comod să nu posteşti şi nu posteşti. Dar aceasta
este deja un lucru rău. Sunt şi excepţii: pentru un om care
lucrează în mediu toxic, să zicem. Păi dacă lucrezi în
mediu toxic îţi dă acolo lapte şi să nu-l bei că este
post. Nu cred că e cazul; adică noi înţelegem situaţiile
după situaţia omului, nu că este scris că trebuie să
posteşti şi că numai atunci ai postit dacă lucrezi în mediu
toxic şi nu bei laptele de acolo, că mai bine mori de toxicitate
decât să calci porunca postului. Chestiunea nu se pune aşa, pe muchie
de cuţit. Sunt şi lucruri care se pun pe muchie de cuţit, dar acelea
sunt lucruri mai mari. De exemplu, faptul acesta că se uită cineva la
lucruri necuviincioase la televizor, ai putea zice că acesta-l poţi
pune pe muchie de cuţit. Dacă îţi bagi în suflet
spurcăciuni, porţi în suflet spurcăciuni şi atuncea nu am
ce discuta cu tine până când nu te mai uiţi ca să nu mai ai şi
altele şi le scoţi pe acelea care le ai deja în suflet. Vine unul la
mine şi zice:
“Părinte, dumneavoastră ziceţi să merg
la biserică, dar dumneavoastră nu aveţi de unde să
ştiţi câte spurcăciuni duc eu în biserică în mintea mea”.
Eu n-am de unde
să ştiu, dar uite, cu ele cu tot trebuie să te duci la
biserică că altfel nu le poţi rezolva.
Sau vine unul la
mine şi zice:
“Părinte aş vrea să mă spovedesc la
dumneavoastră”.
Şi eu zic:
“De ce?”.
Zice:
“Am un drac în mine”.
Şi eu zic:
“Unde îl ai?”.
Zice:
“Îl simt că mişcă prin stomac”.
Acum bineînţeles
că nu tot ce mişcă în om este drac, dar, în sfârşit, am
luat-o de bună şi zic:
“Bine”.
Şi a venit
vremea să se spovedească şi spune printre altele că s-a dus
la un spectacol cu femei goale.
Zic:
“Mă, n-ai un drac, ai mai mulţi. Şi nu îi ai
în stomac, îi ai în cap dacă tu te duci la treburi din acestea”.
Şi zice:
“Părinte, dar n-am fost numai eu acolo că au fost
vreo patru mii de oameni”.
“Păi toţi acei patru mii de oameni au draci în ei.
Tu zici că eşti credincios şi te duci la biserică şi
totuşi te duci şi la un loc de felul acesta. Nu se poate una ca asta”.
|
A |
vea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur că
la teatru sunt dracii şi îndemna să nu se ducă oamenii la
teatru. Noi am ajuns la alte concluzii, adică nu contestăm ce zice pe
Sfântul Ioan Gură de Aur, dar ne dăm seama că există
posibilitatea să te duci la teatru şi să nu te întâlneşti
cu dracii, pentru că sunt şi spectacole care nu sunt cu draci, şi
sunt spectacole care nu sunt cu păcate, ci sunt lucruri din care poţi
învăţa. Îmi aduc aminte că am fost la teatru la Sibiu, când eram
student la teologie. Nu prea mergeam că nu aveam nici bani şi nici nu
puteam, era programul de aşa fel că nu puteam merge, dar am fost la o
piesă foarte interesantă şi foarte educativă, de Schiller “Intrigă şi iubire”. Excepţională! Nu pot
să spun că m-am dus la un loc unde nu trebuia să mă duc.
M-am dus la un loc unde trebuia să mă duc. Deci, noi înţelegem
lucrurile, în valoarea lor, dar trebuie să selectăm, că
dacă nu selectezi atunci foarte multe lucruri pot să nu fie bune. Aceasta
este ceea ce aş vrea eu să ştim: că este bine să ai un
îndrumător duhovnicesc şi să-l asculţi cât poţi. Acum,
mai sunt şi alte probleme. De exemplu, se zice că prin duhovnic
îţi vorbeşte Dumnezeu. Poate să îţi vorbească
Dumnezeu, şi poate ca să nu-ţi vorbească. Acum eu am fost
pe la doctori şi mi-au dat tratamente diferite, şi ziceam:
“Doctorii sunt ca duhovnicii;
nu sunt la un gând”.
Fiecare are
stilul lui, fiecare are felul lui de a vedea lucrurile, dar e bine totuşi
să ai conştiinţa aceasta că, dacă te duci la un preot
care are mai multă pricepere decât tine şi mai multă
înţelepciune şi are şi dar de la Dumnezeu, totuşi te
poată îndruma. Eu am avut noroc de la Dumnezeu în viaţă, şi
mai ales la mănăstire am avut, pentru că am avut un părinte
bun, un duhovnic bun; nu toţi ziceau că este bun, dar eu l-am
considerat bun pentru că avea inimă de părinte, inimă de
frate, inimă de prieten. Era gata totdeauna să te ajute, era gata
totdeauna să te ridice, era gata totdeauna să te mângâie, era gata
totdeauna să te liniştească, avea o dorinţă de a te
ajuta şi acesta este lucrul cel mai de căpetenie, pentru că
să-ţi dea cineva un canon după o pravilă, după o carte,
e o chestiune foarte simplă. Nici nu trebuie să ţi-l dea că
te uiţi tu în carte şi poţi să ţi-l iei singur,
dacă-i vorba - deşi nu este acelaşi lucru. Însă, un
duhovnic trebuie să ştie cum este omul, care este situaţia lui,
cum s-a ajuns la ce s-a ajuns, ce poate el face, ce-ar fi putut face în alte condiţii,
ce condiţii au fost care l-au dus la păcătuire. Sunt o
mulţime de lucruri pe care trebuie să le ai în vedere, şi eu,
cum zic, am avut mare noroc de la Dumnezeu că părintele Serafim -
Dumnezeu să-l odihnească! -, era un om de care s-au bucurat oamenii,
era un om bun, liniştit, doritor de bine, cald la suflet, gata să te
ridice. Nu era cu pravila în faţa ta. Cred că nici nu ştia, nici
nu era foarte bine orientat în ceea ce spun canoanele despre cutare sau cutare
lucru. Avea inimă şi-i spunea inima lui ce are de făcut, nu îi
spunea cartea, nu îi spunea pravila. Zicea:
“Hai să începem o viaţă frumoasă, hai
să fim buni, hai să căutăm să înlăturăm
păcatul”.
Ne dădea de
citit Psaltirea. El era cam cu Psaltirea. Dădea la oameni să
citească Psaltirea de câteva ori. Mai citeau oamenii, mai nu citeau. Mă
gândesc de multe ori la ai mei de-acasă. Să ştiţi că
totdeauna am ca punct de comparaţie pe cei apropiaţi ai mei, pe cei
pe care îi cunoşteam eu, de exemplu bunicii, mai ales pe bunicii mei.
Bunicii mei dinspre tată nici măcar nu ştiau carte - să nu
credeţi că dacă spun lucrul acesta sunt pentru analfabetism. Nu!
Nu sunt pentru analfabetism, sunt pentru cultură, dar situaţia lor a
fost de aşa fel că era multă lume care nu ştia să
citească, nu ştia să scrie, dar aveau credinţă în
Dumnezeu. Ei nici nu ştiau că sunt ortodocşi, de exemplu. Nu aveau
de unde să ştie pentru că cuvântul “ortodox” nu avea
circulaţie pe atunci. Şi cu toate acestea ştiau de post, ştiau
de rugăciune, ştiau de biserică, ştiau de rânduială,
ştiau de cinste, ştiau de omenie, ştiau de lucruri pe care
astăzi oamenii, chiar citind prin cărţi, nu le ştiu atâta
cât ar trebui. Să ştiţi că - Dumnezeu să-i
odihnească! -, mă gândesc aşa la ei cu multă cinstire.
Bunicii mei ştiau “Crezul”. Spuneau “Crezul” seara când se culcau, şi
eu stăteam pe pragul uşii şi era uşa deschisă
şi-i auzeam când ziceau “Crez într-Unul Dumnezeu” şi ziceau “Crezul”
şi-l ştiau. Şi astăzi sunt atâţia oameni care citesc,
ştiu să citească, şi “Crezul” nu-l ştiu. Rânduiala la
Spovedanie este să-l pui pe om întâi, când vine la spovedit, să
spună “Crezul”. Dar să ştiţi că nu am pus pe nimeni
să spună “Crezul” că dacă i-aş pune nu ştiu
câţi s-ar mai spovedi.
|
E |
u îi pun pe oameni -
adică îi întreb dacă ştiu -, să zică: “Cuvine-se cu
adevărat”, pentru că atunci când m-am spovedit eu prima dată la
părintele Arsenie, părintele după ce mi-a dat dezlegare a zis “Cuvine-se
cu adevărat”. Este scris în Molitfelnic că preotul după ce
spovedeşte, după ce dă dezlegare, să zică “Cuvine-se
cu adevărat” - şi eu am învăţat, de fapt, din
practică, de la un episcop. Arhiepiscopul de la Constanţa,
Preasfinţitul Lucian, a fost cândva vicar la Sibiu şi venea la noi la
mănăstire şi ne spovedea în Postul Paştilor sau al
Crăciunului şi după ce ne spovedea spunea:
“Zi: “Cuvine-se cu
adevărat”,
şi noi,
fiecare, ziceam: “Cuvine-se cu adevărat”, şi, după ce ziceam
“Cuvine-se cu adevărat”, ne dădea dezlegare. Cu ocazia aceasta îi
şi verific pe oameni dacă ştiu, dacă se gândesc la Maica
Domnului, dacă au cinstire faţă de Maica Domnului, şi spun:
“Ştii să zici: “Cuvine-se cu adevărat?”
şi câte
cineva zice:
“Ştiu!”,
“Zi” - îi spun.
Unii chiar
ştiu, şi spun, şi se miră cumva că întreb că doar
e de la sine ştiut că trebuie să ştie “Cuvine-se cu
adevărat”.
Zic:
“Ştii să zici: “Cuvine-se cu adevărat?”
Zice:
“Ştiu!”,
şi spune:
“Cuvine-se cu adevărat”,
ca şi când
asta ar fi tot.
|
O |
dată îmi vine o femeie
la spovedit şi zic:
“Ştii să zici: “Cuvine-se cu adevărat?”
Şi ea zice:
“Ştiu!”,
şi zice:
“Cuvine-se cu adevărat”.
Şi eu zic
după aceea, aşa ca în continuare cumva:
“Nici nu ştii despre ce e vorba”.
Şi ea zice,
după mine:
“Nici nu ştii despre ce e vorba”.
Şi
după aceea şi-a dat şi ea seama că a zis ceea ce n-a
trebuit să zică.
În sfârşit,
asta-i viaţa. Noi nu idealizăm lucrurile pentru că n-avem de ce
să le idealizăm, dar să ştiţi că oamenii
totuşi, mai ales acum, în vremea aceasta de nepăsare în ale
credinţei, nu s-au statornicit, dar nici nu le-a atras cineva
atenţia. Acum mai vin la mine unii, şi zic:
“Ştii să zici: “Cuvine-se cu adevărat?”
şi zice:
“Da părinte că l-am învăţat că am
ştiut că o să mă întrebaţi”.
În sfârşit,
chestiunea asta cam aşa stă: este bine să ai un îndrumător,
dar nu ai un îndrumător atunci când te spovedeşti rar şi te
spovedeşti la oricine. Să ştiţi că eu sunt de acord ca
cineva să se spovedească şi la orice preot care spovedeşte.
De ce? Pentru că nu totdeauna eşti aproape de duhovnic, deşi ar
fi foarte bine ca duhovnicul să-l ai la îndemână. Noi la mănăstire
ne spovedim la duhovnicul de la mănăstire. Acum să
ştiţi că dacă m-ar întreba pe mine cineva cine este
duhovnicul meu, aproape că aş putea zice că n-am duhovnic. Nu în
înţelesul că nu mă spovedesc, că mă spovedesc la un
părinte de la noi de la mănăstire, că unde să mă
duc să mă spovedesc, dacă-i vorba? Şi apoi nici nu este
corect să pleci din mănăstire să te duci să te
spovedeşti în altă parte, cum sunt unele maici că s-au spovedit
la ce ştiu eu ce părinte de la Frăsinei şi apoi, de la mănăstire,
după ce se încadrează în mănăstire, au pretenţia
să le lase să se spovedească la părintele acela. Păi
de ce n-au stat atunci cu el acolo, la Frăsinei, dacă trebuie să
se spovedească la acela? Nu mai merge! În momentul în care te-ai încadrat
într-o mănăstire, nu te mai duci în altă parte. Îţi
găseşti un părinte, te spovedeşti la el că, mă
rog, eşti mai apropiat, că eşti mai îndepărtat, dar în
orice caz de spovedit mergi să te spovedeşti şi te
spovedeşti cum te poţi spovedi şi “Doamne ajută!”. Cam aceasta
este ceea ce mă gândeam eu o să vă spun. Acum, dacă
vreţi să întrebaţi ceva eu sunt aici la îndemână.
Întrebare: Spuneaţi mai la început că dacă omul nu
merge regulat la biserică nu îi prinde atât de bine Spovedania şi Împărtăşania.
Răspuns: Dragă, dacă nu merge la biserică ce
să vorbeşti cu el? Ştii ce înseamnă să nu mergi la
biserică? Înseamnă să nu te intereseze mai întâi de toate
biserica, să nu te intereseze Liturghia, să nu te intereseze slujba,
să nu te intereseze preoţia, să nu te intereseze
binecuvântările de la slujbă, să nu te intereseze faptul de a-i
închipui pe heruvimi, să nu te intereseze să cânţi împreună
cu îngerii, să nu te intereseze Evanghelia, să nu te intereseze
predica, la atâtea şi atâtea lucruri renunţi. Păi, dacă poţi
renunţa la toate acestea înseamnă că nu te interesează în
general credinţa în Dumnezeu.
Întrebare: Părinte, dar pentru un elev care trăieşte
într-un mediu, nu foarte impregnat de spiritualitate?
Răspuns: Programul pe care îl dau
eu pentru îndrumare duhovnicească este cu mersul la biserică. Primul
punct e acesta:
“Să meargă duminica la biserică”.
N-am
pretenţia să meargă când nu poate merge în zilele de
sărbătoare că poate este angajat. Nu zic să lase serviciul
şi să se ducă la biserică. Nu! Dar duminica când e liber
să meargă la biserică şi să ştie că aceasta
e o datorie fără de care nu se poate şi că, chiar dacă
are şi piedici, să caute să le înlăture pentru că e o
chestiune foarte importantă. Dacă nu e importantă chestiunea
aceasta, atunci înseamnă că nu este important nici altceva. Pentru
mine un om care nu merge la biserică este numărat la păgâni.
Să ştiţi! În “Lumini de gând” spun că:
“Eu pe cei care nu merg la biserică la păgâni îi
număr”.
Şi cineva
şi-a băgat nasul acolo şi a scris că:
“Pe cine nu merge la biserică îl socotesc credincios
nepracticant”.
Să
ştiţi că eu acolo n-am scris aaceasta! Dacă
găsiţi acolo să scrieţi printre rânduri:
“La păgâni îi număr”.
Întrebare: Aceasta este singura greşeală?
Răspuns: Este o chestiune foarte
importantă. După aceea faptul de a te ruga dimineaţa şi
seara. V-am spus azi dimineaţă: nu am pretenţia să se roage
omul foarte mult, însă 5-10 minute dimineaţa, 5-10 minute seara
trebuie să găseasc,ă să zică un “Tatăl nostru”, “Cuvine-se
cu adevărat”, “Născătoare de Dumnezeu”, eventual “Psalmul 50”
dacă îl ştie, dacă nu, altul, sau să zică altceva:
“Doamne îţi mulţumesc că uite am petrecut
(trecut) ziua asta”,
sau:
“Doamne, am avut împotrivirile acestea te rog, ajută-mi
altă dată să fiu calm”.
Are omul ce
să-I spună lui Dumnezeu, dacă-i vorba. Nu trebuie să-i spună
lui Dumnezeu numai din cuvintele altora. Poate să-i spună şi cu
cuvintele lui:
“Doamne am constatat astăzi că am fost rău.
Nu vreau să fiu rău. Ajută-mi Tu altădată să fiu
bun”.
Mă rog,
lucruri de felul acesta. Cu Dumnezeu trebuie să vorbeşti ca şi cu
prietenul tău, ca şi cu tatăl tău, ca şi cu cineva pe
care îl ai apropiat şi îi spui tot ce ai de spus.
Întrebare: Părinte, care este avantajul de a avea un duhovnic în
mănăstire?
Răspuns: Dragă, dacă
eşti în mănăstire avantajul este că îl ai pe duhovnic la
îndemână; acesta este lucrul cel mai de căpetenie să-l ai la
îndemână, nu să faci sute de kilometri ca să te întâlneşti
cu el să-i spui nu ştiu ce. Vin unii la mine la spovedit şi
mă gândesc:
“Măi, săracii, cât fac pe drum!”
Şi mă
gândesc că-mi spun ceva deosebit, dar îmi spun lucruri foarte
obişnuite. Ei, în cazul acesta nu trebuie să faci sute de kilometri,
te poţi spovedi la orice preot care spovedeşte. Îl vezi cu patrafirul
acolo că spovedeşte te duci şi spui:
“Părinte, uite, eu aş vrea să spun că am
vorbit răstit cu cineva, am avut o nemulţumire cu unu’, că am
judecat…”
Întrebare: Da, dar a avea un duhovnic nu înseamnă doar a te
spovedi la el.
Răspuns: Da bineînţeles. A
avea duhovnic înseamnă a-l consulta în lucruri care ţin de viaţa
spirituală. În Sfânta Scriptură sunt nişte afirmaţii care
pot fi aduse în legătură cu paternitatea spirituală. Sfântul
Apostol Pavel îl numeşte pe Timotei fiu al său. Spune Sfântul Apostol
Pavel în Epistola întâia către Corinteni:
“Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători
în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci
eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Cor 4, 15),
iar în Epistola
către Galateni spune:
“O copiii mei, pentru care sufăr din nou durerile
naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal 4, 19).
Noi nu ştim
de fapt la ce s-a referit Sfântul Apostol Pavel în mod special când a spus
cuvintele acestea sau când a scris cuvintele acestea, dar e vorba de un
părinte. Un duhovnic trebuie să fie un părinte spiritual al
celui care îl consideră ca părinte şi să-l ajute din acest
punct de vedere. Nu e numai omul la care te spovedeşti, v-am spus că
într-un fel toţi preoţii sunt duhovnici, dar un duhovnic special îl
ai atunci când în toate chestiunile tale te orientezi după el. Ce poate
face el pentru tine? Poate să se roage, poate să-ţi dea cuvânt
de învăţătură, poate să te orienteze, poate să
tragă nişte concluzii pe care nu le tragi tu. În scrierile Cuviosului
Dorotei din “Filocalie”, volumul IX, se spune că îi zicea gândul:
“Nu te duce la duhovnic că doar tu ştii ce o
să-ţi spună. Lasă aşa”.
Şi el se
ducea totuşi şi-i spunea şi duhovnicul îi spunea exact ceea ce
gândea el că o să-i spună. Şi după aceea zicea gândul:
“Vezi că ţi-a spus ce ştiai tu? Nu trebuia
să te mai duci”.
Şi el
zicea:
“Da, dar acelaşi lucru înainte era de la satana şi
acum e de la Duhul Sfânt”.
Totuşi,
contează asistenţa aceasta prin duhovnic, prin omul lui Dumnezeu pe
care-l consideri tu că e mai bun decât tine şi că i-ar putea
descoperi Dumnezeu mai bine decât ţie însuţi ceea ce trebuie să
faci.
Întrebare: Care sunt calităţile pe care trebuie să le
aibă un asemenea duhovnic? Când ne orientăm pentru un duhovnic, ce
trebuie să urmărim?
Răspuns: Dragă, mai întâi de
toate eu cred că nu este o chestiune din aceasta că trebuie neapărat
să cunoşti multe. Chestiunea este simplă: să te simţi
bine în preajma lui, să crezi că el e un om superior ţie şi
atât. Calităţi?! Calităţile oricărui creştin
trebuie să le aibă mai întâi de toate duhovnicul: să
iubească pe Dumnezeu, să iubească pe aproapele, să fie bun,
să fie milostiv, să fie iertător, să fie învăluitor
şi câte şi mai câte, care poate le are, poate nu le are sau poate nu
le are la măsurile la care ne aşteptăm noi sau poate şi el
ştie că nu le are, dar e în rostul acesta de a-l putea îndruma pe om
mai bine decât se îndrumă el pe el însuşi.
Întrebare: Dar dreapta socotinţă?
Răspuns: Bineînţeles că
trebuie să aibă şi o iscusinţă şi dreaptă
socotinţă şi să ştie cum să chivernisească
oamenii şi să ştie cum să împartă pentru că oamenii
nu sunt fiinţe STAS, ca să procedăm la fel cu toţi. Nu
merge aşa! Fiecare om e altul. Şi atunci pe fiecare trebuie să-l
chiverniseşti după ceea ce poţi ştii tu despre el sau
după ceea ce poţi înţelege de la el că este. Dragă,
să ştiţi că chestiunea aceasta, duhovnicia, este o chestiune foarte grea de dus şi de
realizat. Văd că nu se prea pune accent pe treaba asta şi se fac
duhovnici când se fac preoţi. La 19, 20 de ani dacă îl face preot îl
face şi duhovnic şi gata, ca şi când aceasta ar fi ceva ce pot
face toţi, dar nu este chiar aşa.
Întrebare: Părinte, păcatele ce opresc de la hirotonie pot
fi iertate?
Răspuns: Dragă, Dumnezeu
iartă tot, dacă-i vorba, dar depinde şi de conştiinţa
celui care se spovedeşte şi depinde şi de conştiiţa
arhiereului. Eu de obicei pe cei ce au păcate opritoare de hirotonie îi
îndemn să se consulte cu episcopul care urmează să-l
hirotonească şi constatarea mea este că toţi care se
consultă pot să fie hirotoniţi.
Întrebare: Care este efectul pe care îl are asupra unui tânăr
faptul de a avea un duhovnic?
Răspuns: Dragă, în primul rând
îl orientează. E o chestiune esenţială aceasta dacă se
poate să ai un duhovnic, un îndrumător care îţi spune ce ai de
făcut şi care te orientează; e o chestie foarte importantă.
Întrebare: De ce?
Răspuns: De ce?! Pentru că îl
orientează, îi dă o siguranţă, îl cercetează, îi
dă posibilitatea să se verifice el pe el însuşi. Sunt o
mulţime de lucruri care sunt nişte avantaje.
Întrebare: Părinte, care ar fi şi
responsabilităţile pe care le are duhovnicul faţă de fiul
său duhovnicesc?
Răspuns: Duhovnicul are
responsabilitatea în sensul acesta, să-l lămurească, să-l
îndrume bine, să aibă conştiinţa că nu-l încurcă
şi să fie cu bunătate, cu inimă de părinte, cu inimă
de frate, cu inimă de prieten. De fapt, el e cu inima care o are.
Întrebare: Şi ucenicul?
Răspuns: Şi ucenicul să
asculte. Aceasta este primul lucru! Eu înainte de a ajunge să spovedesc am
fost mai întâi 7 ani monah simplu şi apoi 23 de ani am fost diacon, deci
au trecut 30 de ani de când am intrat în mănăstire şi abia
atunci am ajuns preot şi duhovnic. În timpul cât nu eram duhovnic îmi
ziceam:
“Ce-i cu oamenii aceştia că se tot spovedesc
şi tot aşa sunt ca şi când nu s-au spovedit? Sunt tot
nespovediţi. Nu-şi fac duhovnicii datoria!” - am zis eu, în gândul meu.
După aceea,
am ajuns eu să fiu duhovnic şi am avut conştiinţa
că-mi fac datoria şi am văzut că oamenii sunt tot aşa
ca şi când nu s-au spovedit. Şi atunci am zis:
“Domnule, de oameni depinde!”
Oamenii zic
că n-au duhovnici şi duhovnicii zic că n-au credincioşi
care să-i asculte. Şi aceasta este realitatea. Să
ştiţi că aşa cum cei care n-au duhovnici spun că n-au
duhovnici, tot aşa spunem şi noi care avem credincioşi care se
spovedesc că sunt puţini aceia care ne ascultă. La mine, de exemplu,
vin în Postul Paştilor foarte mulţi oameni la spovedit şi cam la
îngrămădeală şi nu îi ţin mult. Nu îi ţin mult
că în două-trei minute mă lămuresc totdeauna cum îi omul,
dar la toţi le spun să se spovedească mai des decât o dată
pe an, decât în Postul Paştilor. Şi ne înţelegem noi ca să
se spovedească în toate posturile. Bine. Mai trece un an vine iară
Postul Paştilor, vine iară omul la mine - nici nu-l cunosc dintre
câţi vin la mine - şi îl întreb:
“Când te-ai spovedit ultima dată?”,
zice:
“Anul trecut în Postul Paştilor”.
Şi zic eu:
“La cine?”.
“La dumneavoastră”.
Zic:
“Măi, dar nu ţi-am spus să te spovedeşti
în toate posturile?”.
Zice:
“Da, Părinte. Dar acum ce să fac?”.
Zic:
“Acum ce să fac eu cu tine că nu mai ascultat?”
Bineînţeles
că dacă n-are păcate mari, dacă merge la biserică,
dacă se roagă, dacă posteşte, dacă face ce trebuie
făcut, atât cât poate omul la limitele lui, la baremul care-l socotesc eu
că trebuie să facă, nu iau în consideraţie faptul că
nu m-a ascultat, că mă gândesc că nu mai e cazul să-l mai
amân un an că s-a amânat el un an. Şi îl las să se
împărtăşească, dar îi spun:
“La anul viitor dacă se întâmplă tot aşa, te
rog ceva, frumos de tot te rog: să nu mai vii la mine cel puţin.
Du-te la alt părinte. Să nu mai ştiu eu că nu m-ai
ascultat. Du-te şi ce va vrea alt părinte să facă cu tine aceea
să facă”.
Deci, oamenii nu
sunt interesaţi pentru lucrurile acestea ca să zici că îi ai în
mână. Ei se spovedesc în Postul Paştilor pentru că s-au pomenit
cu rânduiala aceasta. Îl mai întreb pe câte unul:
“Dar dacă într-un an nu ar fi Postul Paştilor,
te-ai mai spovedi în anul acela?”
Şi zice:
“Părinte, eu nu m-am gândit la aceasta”.
“Uite că m-am gândit eu! Să ştii că tu
nu te-ai mai spovedi, că tu ai aştepta Postul Paştilor, că
numai în Postul Paştilor te spovedeşti.”
Întrebare: Părinte, ce rol are ascultarea în cadrul
relaţiei între duhovnic şi fiu duhovnicesc? Mai are rolul pe care îl
avea în vechime?
Răspuns: Dragă şi în
vechime, ca şi întotdeauna, au fost oameni ascultători şi au
fost oameni neascultători. Oamenii sunt oameni în toate vremurile, dar
poate au fost mai hotărâţi duhovnicii şi poate au fost mai
exclusivişti când a fost vorba de neascultare. Dacă ai inimă de
părinte faci ca un părinte. Zici că de-acum nu îi mai dau bani,
nu-l mai iert şi când vine tot îl ierţi că dacă eşti
bun, ce să faci? Te gândeşti că hai, să mai încerc o
dată., hai să-l mai ridic o dată. Cu bunătatea cred că
ridicăm mai mult decât cu răutatea şi cu autoritatea. Îl
luăm cu binele:
“Hai măi frate să mai încercăm o dată,
poate dă Dumnezeu de te faci om de treabă”.
Aşa a venit
un cetăţean la noi la mănăstire şi îi spun eu unui
părinte că soţia lui nu este cumsecade, că nu este
duhovnicească că nu ştiu ce. Şi părintele când s-a
întâlnit cu ea, din vorbă în vorbă zice:
“Poate te faci
mai duhovnicească”.
Şi am
plecat eu cu soţul ei şi cu ea şi după ce am făcut
aşa vreo câţiva paşi, zice ea către soţul ei:
“Dar de unde ştie el că nu sunt
duhovnicească?”
Întrebare: Părinte, ce se întâmplă cu păcatele care la
spovedanie vrei să le spui, dar nu apuci să le spui sau le uiţi?
Se iartă ele?
Răspuns: Dragă, dacă
uiţi păcate la spovedanie eu cred că nu mai e cazul să fii
preocupat de lucrul acesta. La mine vin
unii care spun că au uitat să spună rândul trecut asta şi
asta, lucruri de obicei minore, pentru că lucrurile mari oricum nu se
uită. Şi omul are întotdeauna impresia că trebuie neapărat
să spună sau că dacă nu a spus nu i s-a iertat. Nu este
aşa! Pentru că formula de dezlegare e aşa:
“Te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”.
Nu zice că:
“Te iert şi te dezleg de păcatele pe care le-ai
spus iar cele pe care nu le-ai spus, să le spui altă de dată,
că dacă nu, nu ţi-s iertate”.
Deci:
“Te iert şi te dezleg
de toate păcatele tale”.
Toate
păcatele poţi să consideri că ţi s-au iertat în cazul
când ai fost sincer şi ai spus
ce-ai avut de spus. Dacă îţi aduci aminte:
“Stai că n-am spus cutare lucru: într-o zi de miercuri
n-am postit sau nu ştiu ce...”
Nu se mai pune
problema. Ai primit dezlegare, te duci înainte. Ei, dacă ai o
conştiinţă scrupuloasă care te scormone, atunci când te mai
spovedeşti o dată spui că:
“Rândul trecut am uitat…”,
dar eu nu cred
că mai e cazul.
Întrebare: Dar despre cosmetizarea păcatelor? Când le
cosmetizăm, le facem să nu pară chiar aşa de grave, ce
părere aveţi?
Răspuns: Acum, asta e o
diplomaţie cu Dumnezeu cum ar zice părintele Arsenie. Dragă, pe
om trebuie să-l înţelegi în starea în care este. Să ştii
că de multe ori şi o chestiune de felul acesta arată din partea
omului că el nu e de acord cu ce a făcut şi cu păcatul. Cel
mai bine este să fii clar, dar dacă nu poţi să fii clar, eşti
cum eşti. Toate ale omului sunt la nivelul omului. Eu am ajuns la
concluzia asta: toate câte le face omul bune, rele, rugăciune, post, toate
sunt la nivelul lui. Şi spovedania este tot la nivelul omului. Şi
atunci omul spune ce poate spune, spune cum poate spune şi tu ca
părinte duhovnicesc eşti cu inimă de părinte. Eventual
dacă n-ai o lămurire, nu-nţelegi un lucru, îl întrebi şi îi
spui:
“Domnule eu nu-nţeleg ce spui, ia încearcă poate
găseşti altă modalitate de exprimare”.
Dar pe noi, pe
mine cel puţin, nu mă interesează niciodată ce fac oamenii.
Nu mă interesează! De ce să mă intereseze?! Dar în
acelaşi timp vreau să-l ajut pe om. Şi atuncea el dacă nu
spune, nu-şi descarcă sufletul dacă are ceva de spus. Sunt
oameni care duc ani şi ani şi zeci de ani anumite păcate pe care
nu le-au spus niciodată şi găsesc un părinte şi zic:
“Părintele acesta-i bătrân, hai să-i spun lui
că să mă uşurez”.
Şi spune.
Şi tu ce să mai zici acum de lucruri de acum 20, de lucruri de acum
30 de ani, de lucruri de acum 50 de ani? Să-i dai canon, sau nu ştiu
ce? Nu îi mai dai nimic. Că a avut el canon destul chinul pe care l-a avut
sufleteşte că n-a putut spune sau că a dus povara pe suflet.
Întrebare: Părinte, ce se întâmplă cu păcatele pe care
nu conştientizăm că le avem?
Răspuns: Dragă, dacă nu
le conştientizezi n-ai cum să le mărturiseşti.
Întrebare: Şi cu cele pe care le ascundem?
Răspuns: Cu acelea e rău când
se ascund. În rânduiala de la spovedanie e o învăţătură
care spune că:
“De vei ascunde de mine vreun păcat, toate
păcatele îndoite le vei avea”.
Aceasta este,
să zicem, cea mai mare primejdie: să ascunzi păcatele. Dar
vedeţi, şi ascunderea aceasta e un fel de neputinţă. Sunt
oameni care au anumite lucruri pe care nu le pot spune şi nu le-au spus
niciodată la nimeni, doar ei le ştiu şi ei rămân la ele
şi dacă le pot spune e bine şi dacă nu, nu. Dragă,
acum noi nu trebuie să gândim aşa că Dumnezeu nu poate să
ierte şi altfel păcatele şi Dumnezeu chiar dacă a dat
rânduiala aceasta, Domnul Hristos, El Însuşi este iertătorul
păcatelor şi poate să ierte păcate şi în afara
spovedaniei, dacă-i vorba. Noi avem rânduiala aceasta şi ştim
că păcatele se iartă la spovedanie şi e bine să
ştim şi e bine să căutăm modalitatea aceasta, dar nu
putem să ne gândim că Domnul Hristos nu poate ierta şi altfel
păcatele, şi în afară de spovedanie.
|
F |
iecare om are
conştiinţa lui. Oamenii sunt foarte feluriţi în felul de a vedea
lucrurile şi atuncea noi îi ajutăm cât putem. Părintele Arsenie
zicea:
“Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!”.
Dacă ne
ajută ei să-i ajutăm, îi ajutăm. Dacă nu ne ei
ajută să-i ajutăm, nu îi putem ajuta. Noi le ieşim în
întâmpinare cu dorinţa de a-i ajuta, cu dorinţa de a-i linişti,
cu dorinţa de a-i mângâia, cu dorinţa de a-i încredinţa că
Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni. Sunt oameni chinuiţi de anumite
lucruri, sunt oameni care nu pot părăsi păcate. Bineînţeles
că dacă sunt păcate mari pe care nu le pot părăsi nu
le putem da dezlegare, dar totuşi căutăm să le dăm o
încredere şi să le spunem să caute, să evite. E foarte greu
de găsit o modalitate pentru toţi, dar totuşi dacă ai
inimă de părinte, dacă ai inimă de frate, ai inima care
trebuie să o aibă un duhovnic. Şi dacă nu o ai nu eşti
duhovnic cum trebuie.
Întrebare: Părinte, sunt anumite păcate foarte grele. Nu-l
întinează oarecum şi pe duhovnic în momentul în care îi sunt
mărturisite?
Răspuns: Eu cred că nu. De ce
să-l întineze, că doar el trebuie să fie mai presus de lucrurile
acestea? Poate să mai fie şi obsesii, aşa să te
urmărească vreun lucru, dar îl eviţi aşa cum eviţi
alte ispite, dacă chiar se întâmplă.
Întrebare: Trebuie prezentate în amănunt păcatele?
Răspuns: Nu trebuie prezentate în
amănunt. Dragă, dacă ai conştiinţa că eşti
păcătos şi că ai trebuinţă de iertarea lui
Dumnezeu n-are rost. Găseşti o formulă prin care să se
înţeleagă ce vrei să spui şi “Doamne ajută!”.
Întrebare: Părinte, ce se poate spune despre un om care se
spovedeşte regulat, dar nu se poate apropia mai mult sufleteşte de un
părinte?
Răspuns: Nu se poate spune nimic.
Se spune că este aşa cum ai zis tu că este şi atâta tot.
Întrebare: Dar este semn rău?
Răspuns: Păi, semn rău,
semn bun …
Întrebare: Ce-ar putea să facă?
Răspuns: Dragă, nu poţi
realiza nişte simpatii şi nişte apropieri aşa numai că
vrei tu să fie. De obicei oamenii de care eşti apropiat, eşti
apropiat fără să ai o metodă de apropiere. Eşti apropiat
pentru că ai ajuns să poţi fii apropiat. Nu există
posibilitatea aceasta de a găsi o metodă de a te apropia de cineva.
Dacă vibrezi la fel, te apropi, şi dacă nu vibrezi la fel, nu te
poţi apropia. Important este să fii apropiat atâta cât trebuie ca
să poţi să-ţi deschizi sufletul.
Întrebare: Părinte vă mulţumim pentru cuvântul pe care
l-aţi ţinut acum.
Răspuns: Eram sigur.
|
P |
reacuvioase Părinte
Stareţ, cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi
iubiţi credincioşi, pentru seara aceasta am socotit că e bine
să ne oprim cu gândul la rugăciunea de toată vremea. Am vorbit
despre cea liturgică, am vorbit despre rugăciunea particulară,
am spus că e necesar un program de rugăciune, scurt, lung, cât îl
poate face omul şi acum e cazul să vorbim câte ceva şi despre
rugăciunea de toată vremea. Eu am un program de viaţă, un
îndreptar de viaţă pe care îl dau celor care vreau să se lase
conduşi de mine. Şi anume programul constă din cinci puncte:
1. Să meargă la biserică la Sfânta Liturghie
cel puţin în duminici şi dacă poate şi în
sărbători;
2. Să se roage dimineaţa şi seara; să
înceapă ziua cu Dumnezeu şi să o sfârşească cu
Dumnezeu şi să aibă şi rugăciunea de la masă;
3. Să citească în fiecare zi două capitole
din Noul Testament;
4. Să-şi păzească mintea prin rugăciunea de toată
vremea cu “Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”;
5. Postul, cu mâncare de post în zilele de post.
Dacă cineva
ţine seama de aceste 5 puncte e nădejde să mai facă şi
altceva. Dacă acestea nu le împlineşte sau nu se sileşte să
le împlinească înseamnă că nu e încadrat într-o viaţă
religioasă autentică şi nici în viaţa religioasă
ortodoxă. Pe lângă aceasta mai dau şi un îndreptar de
viaţă de la Părintele Arsenie pe care l-a dat unui tânăr –
am aflat după aceea că de fapt nu numai unui tânăr – dar un
tânăr care a fost la Părintele Arsenie şi după aceea a fost
la noi. L-am întrebat ce i-a spus părintele şi mi-a dat un
răspuns scurt aşa cum l-a dat şi părintele, ca îndrumare,
şi anume:
1. Oxigen;
2. Glicogen;
3. Somn;
4. Să-ţi păstrezi hormonii;
5. Să ai concepţie de viaţă
creştină.
Mie tare mi-a
plăcut îndreptarul acesta de viaţă şi atunci îl conjug cu
îndreptarul meu de viaţă, cu programul meu de viaţă. Deci,
sunt 10 puncte. Pe lângă cele 5 care privesc viaţa spirituală în
esenţă, mai sunt încă 5 dintre care, de fapt, numai unul
priveşte viaţa spirituală, celelalte privesc viaţa
fizică, însă părintele, pentru că a avut şi
cunoştinţe de medicină a dat îndreptarul acesta privind
chestiuni de viaţă fizică, de viaţă trupească
să zicem aşa, pentru că dacă trupul este în ordine atunci
şi sufletul poate fi în ordine şi dacă trupul nu este în ordine
nu se ştie dacă sufletul poate să treacă peste barierele pe
care i le pune trupul.
|
O |
xigen. Ce legătură are oxigenul cu viaţa
spirituală? Ai zice că nici o legătură n-are şi are
totuşi, pentru că dacă trăieşti în aer bun e una, iar
dacă trăieşti în aer viciat e alta. În mediul toxic nu este
simplu să trăieşti şi atunci oxigenul te ajută să
gândeşti mai bine. Cu cât îţi este creierul mai oxigenat cu atât
gândeşte mai bine, eşti mai disponibil pentru o gândire mai
bună.
|
G |
licogen - e vorba de zahărul din ficat. Dar bineînţeles
că părintele nu a avut în vedere glicogenul ca glicogen, ci a avut în
vedere echilibrul organic realizat prin hrană raţională.
Adică nici prea mult, nici prea puţin, pentru că sunt boli de
trai bun şi sunt boli de trai rău, dar de trai de mijloc nu este nici
o boală.
|
S |
omn. În general în asceza creştină se insistă
pentru priveghere, pentru priveghere şi în înţeles de nesomn. Nu
ştiu dacă e foarte bine lucrul acesta pentru că
gândiţi-vă că noi mulţumim lui Dumnezeu că ne dă
somn. Dimineaţa Îi mulţumim că ne dă somn, seara Îl
rugăm să ne dea somn liniştit, somn în pace; deci somnul este o
binefacere pentru om. Să ferească Dumnezeu să n-ajungem în
situaţia să nu putem dormi pentru că asta e un chin.
Părintele a avut în vedere că există şi o terapie prin somn
şi a avut în vedere şi binefacerea pe care o prezintă somnul şi
atunci a zis somn. Nu a zis priveghere, ci a zis somn. Bineînţeles că
e vorba şi de priveghere, adică privegherea nu în înţeles de
nesomn, ci în înţeles de trezie. Când eşti treaz să fii
priveghetor, să fii luător aminte, iar când dormi, să dormi bine
ca să poţi mulţumi lui Dumnezeu pentru somnul pe care ţi l-a
dat. Părintele zicea că:
“Cel puţin şase ore de somn în 24 de ore”.
Să
ştiţi că mie îmi pare bine că părintele a zis: “cel
puţin”, că mie nu îmi ajung şase ore de somn.
|
S |
ă-ţi păstrezi hormonii – să nu faci
risipă de energie sexuală în nici un fel. Deci, să fii
abstinent, asta vroia părinte să spună, să nu
foloseşti nişte metode – poate unii care aţi făcut yoga
aţi învăţat acolo nişte lucruri care de fapt nu
consună cu învăţătura creştină, nişte
lucruri care se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne
lăsăm noi conduşi de păgâni. Avem noi pe Domnul Hristos,
avem noi Biserica noastră şi ne ajunge.
Şi, în
sfârşit:
|
S |
ă ai concepţie de viaţă
creştină şi să nu te duci după concepţii străine de
creştinism.
În programul meu
de viaţă duhovnicească sunt două puncte care privesc
rugăciunea. Punctul al doilea care priveşte programul de
rugăciune şi punctul al patrulea care priveşte rugăciunea
de toată vremea, adică rugăciunea lărgită, rugăciunea
care nu rămâne numai la program. Rugăciunea aceasta este:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
De fapt este
rugăciunea cu care se mântuiesc călugării - cum spunea
Părintele Arsenie. Când te faci călugăr primeşti metaniile,
care sunt un suport material pentru lucrarea aceasta spirituală. Când i se
dă candidatului metaniile, se spune mai întâi în faţa obştei
credincioşilor care participă la slujba de călugărie:
“Fratele nostru (i se spune numele) primeşte Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre
rugăciunea cea din tot ceasul către Mântuitorul Hristos”,
şi apoi
adresându-se candidatului îi spune preotul slujitor că: “Eşti dator!”. Fiţi
atenţi:
“Eşti dator în toată vremea a avea în minte, în
inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”.
|
R |
ugăciunea de toată
vremea aş zice eu că este repetarea cu cuvântul vorbit, cu cuvântul
gândit, cu cugetul, cu simţirea, cu toată puterea omului a acestei
rugăciunii: “Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, pentru că se spune: “Eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă,
în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine
păcătosul”. Deci cu această rugăciune sunt datori
călugării, adică nu e un sfat pentru călugări. Nu se
spune:
“Fiţi atenţi aţi putea să vă
folosiţi de darul acesta, de metoda aceasta, e cazul să o aveţi
în vedere”.
Nu e aşa!
Ci: “Eşti dator”. Deci, e o
datorie. De ce e datoria aceasta? Pentru paza minţii, pentru îmbunătăţirea sufletului, pentru
înmulţirea gândului la Dumnezeu, pentru liniştire, pentru înaintarea
în viaţa duhovnicească, pentru observarea de sine, pentru
înlăturarea gândurilor celor rele, pentru ocolirea pricinilor patimilor,
pentru o preocupare oarecare, pentru toate acestea este de folos
rugăciunea, ne ajută rugăciunea aceasta. Eu am învăţat
rugăciunea de la Părintele Arsenie în 1942. A spus că mă
învaţă rugăciunea cu care se mântuiesc călugării; mi-a
spus să o fac cu gândul; mi-a spus:
să lipesc rugăciunea de respiraţie;
să zic
între respiraţii “Doamne”,
trăgând aerul în piept
să zic “Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu”
şi dând aerul
afară să zic “miluieşte-mă
pe mine păcătosul”.
Deci asta am
învăţat-o de la părintele, cu asta am plecat, n-am mai avut de
la nimeni nici un fel de îndrumare. Să ştiţi că de fapt eu
nici n-am găsit, cât am umblat eu şi pe unde am umblat şi
câţi am întrebat, n-am găsit un încă om de care să am eu
personal încredinţarea că se ocupă în mod deosebit cu
rugăciunea şi care îmi poate da nişte îndrumări. Adică
eu dacă am întrebat pe cineva, chiar şi pe Părintele Cleopa
dacă l-am întrebat, Părintele Cleopa a început să-mi spună
de cutare Sfânt de la Valaam şi de cutare ce a zis. Acestea le citesc
şi eu din carte, nu acestea mă interesează pe mine. Pe mine
mă interesează experienţa personală a omului în
legătură cu rugăciunea aceasta. Adică ce putem face noi. Am
citit când eram student la Teologie o carte “Pelerinul Rus”,
spovedania unui pelerin rus, în care se ocupa în mod special de rugăciunea
aceasta, de experienţa unui pelerin rus. Bineînţeles că ceea ce
a făcut pelerinul rus nu poate face oricine, pentru că nu oricine este
pelerin dacă-i vorba. Pelerinul rus n-avea nici o treaba numai să
zică “Doamne Iisuse” şi
să umble de la o mănăstire la alta; n-avea o treabă, n-avea
o angajare socială, n-avea ceva anume de făcut în societate, deci el
poate fi luat în considerare, dar nu poate fi urmat. Nu poate fi urmat pentru
că nu ai condiţiile lui. Cine n-are condiţiile lui nu poate face
ce a făcut el. Dar putem intensifica, putem înmulţi rugăciunea,
ne putem preocupa mai mult de rugăciunea aceasta, rugăciunea cu care
călugării sunt datori şi ceilalţi sunt de fapt îndemnaţi.
Adevărul este că acum în ultima vreme, în ultimii, hai să zicem,
nouă ani de la revoluţie încoace s-a făcut un fel de
atmosferă pentru rugăciunea
aceasta, dar să ştiţi că eu nu cred că sunt mulţi
oameni care o au în vedere şi care o folosesc totuşi destul de bine.
În Făgăraş este o societate, o filială a unei
societăţi: “Asociaţia
pentru isihasm”, o asociaţie care este şi în Sibiu. Pe mine m-a
întrebat odată Î.P.S. Antonie:
“Ai vreun isihast în mănăstire?”
Şi i-am
zis:
“Nu am şi nici eu nu sunt”.
Şi zice
Înalt Prea Sfinţitul:
“O! Păi, la Sibiu sunt mulţi”.
Adică aceia
care sunt cu societatea, cu asociaţia, aceia sunt isihaşti. Nu e
adevărat. Eu îi cunosc pe cei de la Făgăraş. Nu e nici un
isihast din cât pot eu cunoaşte. E o asociaţie care de fapt nici nu
pune în valoare foarte mult isihia, liniştea adică, şi
îmbunătăţirea sufletească. De exemplu ne adunăm la
conferinţe. Eu am ţinut timp de 3 ani vreo treizeci şi ceva de
conferinţe acolo, aproape toate conferinţele le-am ţinut eu, pe
subiecte diferite, subiecte pe care le-a dat cel care conduce filiala “Asociaţiei
pentru isihasm”, însă niciodată nu să a pus problema:
“Haideţi să zicem “Doamne Iisuse” măcar un
sfert de oră aici cu toţii, că tot ne-am adunat”.
Nu a pus nimeni
probleme de felul acesta. Bineînţeles că nu puteam eu să pun
problema pentru că eu nu fac parte din asociaţie dar, cei care au
programat lucrul acesta ar fi putut programa şi un sfert de oră de
rugăciune cu “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Deci, chestiunea nu este
serioasă, asta-i realitatea! Şi nu este serioasă acolo, nu este
serioasă nici în altă parte şi nu e ceea ce trebuie să fie.
Se pare că există acum un neoisihasm. A scris un părinte de la
Timişoara ceva împotriva neoisihasmului dar, nu avea dreptate. După
aceea am scris şi eu ceva împotriva a ceea ce a scris el şi am zis
că am dreptate, asta-i viaţa. Adevărul este că totuşi
neoisihasmul acesta dacă există ajută la ceva, anume la punerea
în valoare a unor realităţi la care oamenii nu ar ajunge dacă nu
s-ar pune în valoare, dacă nu s-ar lua în consideraţie. Eu am fost
acum în Franţa de curând şi am întâlnit o persoană acolo care a
zis către mine că a devenit ortodoxă prin rugăciunea
aceasta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe
mine păcătosul”, adică nu atât prin rugăciune, ci prin
faptul că era informată că în ortodoxie această
rugăciune are o importanţă. Da, într-adevăr are
importanţă pentru cei care ştiu de ea, dar să
ştiţi că şi călugării sunt aşa puţin angajaţi
în rugăciune, în a zice rugăciunea, în a folosi rugăciunea
deşi, ei sunt datori. “Că eşti dator!”, se spune la
călugărie. Călugărul este mai îndatorat cu rugăciunea
de toată vremea, mai mult decât cu pravila pe care o face, cu
închinăciunile, cu metaniile, cu canonul. De ce? Pentru că atunci
când te faci călugăr nu ţi se spune să faci o pravilă
oarecare:
“Fii atent că de acum încolo eşti dator să
faci atâtea metanii, atâtea închinăciuni; fii atent că de acum
trebuie să citeşti în fiecare zi atâta şi atâta”.
Nu se pune nici
o problemă de felul acesta. Dar că:
“Eşti dator să zici Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”,
e o chestiune pe
care nu o poţi ocoli. De aceea şi primeşti metaniile, care sunt
un suport material pentru lucrarea aceasta spirituală. Ce rol au metaniile,
şirul acesta de noduri? Are importanţă în sensul că te
ţine atent la rugăciune adică, îţi aduce aminte că
trebuie să zici rugăciunea. Le ai în mână, le ai între degete,
ştii de ce le ai, şi dacă nu le-ai avea, ai zice de câteva ori
şi ai uita şi te-ai gândi la altceva că e mai comod să te
gândeşti la altceva şi după aceea iar ţi-ai aduce aminte
şi iar ai uita, dar aşa, dacă ai metaniile în mână, zici
pentru că le ai în mână şi ţi se atrage atenţia prin
acest obiect. Au ştiut cei care au făcut această rânduială
ce fac. Dar noi acum avem în vedere nu ceea ce trebuie să facă
călugării, ci ceea ce pot face cei care nu sunt călugări.
Eu am ştiut
de rugăciunea aceasta cu 11 ani înainte de a mă face călugăr.
Părintele Arsenie nu mi-a atras atenţia că trebuie să iau
legătura cu cineva care practică rugăciunea, cu cineva care ar
putea să-mi dea nişte îndrumări, cu cineva care ştie mai
mult decât mine. Probabil părintele şi-a dat seama că nici nu
aş avea pe cine să întâlnesc. Poate ceva călugări, dar
dacă nu o zic nici ei nu mă pot îndruma nici pe mine. Şi atunci
am rămas cu ceea ce mi-a spus părintele şi am început să
zic. Părintele nu mi-a spus cum le spun eu la oameni, zi un sfert de
oră de exemplu, sau jumătate de oră; fă-ţi timp anume
pentru aceasta să vezi cum se comportă mintea ta, interiorul tău
în faţa acestei lucrări, în faţa acestei rugăciuni.
Părintele nu mi-a spus nimic. Eu am plecat. Ziceam când îmi aduceam
aminte. Totuşi mi-am făcut un fel de pravilă în sensul că fiind
la şcoală, la Timişoara, şi mergând de la internat
până la şcoală cam o jumătate de oră pe drum, ziceam
întruna, dimineaţa în special dacă mergeam singur, ziceam întruna: “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”. Pot să zic că aceasta mi-a fost un fel de
pravilă. Ce-am constatat? Eu acum le spun la oameni că:
Se pot dezlănţui furtuni de gând; te poţi
întâlni cu mizeria din tine; poţi să ai nişte surprize în ceea
ce priveşte negativitatea existenţei ş.a.
Am constatat
că se răscolesc nişte gânduri că se formează
nişte împotriviri. Nu aveam nici pe cine să întreb parcă nici
nu-mi venea să întreb pe cineva. Mă gândeam că toată lumea
are aceleaşi împotriviri în general, în suflet, dar nu le spune că nici
eu nu spuneam, dacă e vorba. Dar, ceea ce a fost bine, bine de tot, a fost
faptul că n-am pus răscolelile
acestea în legătură cu rugăciunea pentru că
dacă le puneam în legătură cu rugăciunea poate că
ziceam că trebuie să renunţ la rugăciune. Ori eu ziceam
că acestea sunt fireşti, că asta ţine de existenţa
umană, de existenţa negativă; suntem toţi aşa structuraţi
şi pe bine şi pe rău ş.a.m.d. M-am dus înainte. Dar, cu
ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile s-au limpezit, nu s-au limpezit de tot dar,
totuşi s-au limpezit, s-au mai limpezit şi am ajuns şi la
nişte bucurii extraordinare, credeam că nici nu pot suporta mai mult,
şi aceasta prin pravila aceasta pe care o făceam mergând la
şcoală. Aşa am ajuns la nişte bucurii extraordinare şi
de aceea eu şi recomand rugăciunea aceasta din toate puterile mele.
Însă să ştiţi că s-a făcut cam mult caz de
rugăciunea aceasta, de rugăciunea numelui lui Iisus: “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”. Da într-adevăr aşa este, nu este alt nume
în care ne mântuim. Dar, asta nu înseamnă că numai un anumit stil de
rugăciune ne ajută. De aceea eu consider că se pot face şi
alte rugăciuni, nu numai “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”. Se pot face şi alte rugăciuni care sunt tot
rugăciuni în fond. Nu se poate zice că rugăciunea “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” e mai de
valoare decât altă rugăciune pentru că rugăciunea e tot
rugăciune până la urmă şi pentru că rugăciunea
aceasta “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul” este de fapt o rugăciune de cerere, nu este o
rugăciune de preamărire. Ori noi trebuie să facem şi
rugăciuni de preamărire, să-I aducem mărire lui Dumnezeu. Şi
atunci am putea foarte bine să alegem anumite stihuri din psalmi sau
anumite părţi din slujbele noaste pe care să le repetăm
aşa cum repetăm “Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”.
De exemplu, poţi
să zici la un şirag de metanii întruna numai aceasta:
“Doamne, cât de minunat este numele tău întru tot
pământul”,
sau:
“Slăvescu-te Doamne că sunt minunat întocmit”,
sau:
“Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”,
sau:
“Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi
până-n veac”,
sau:
“Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale
şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre slava minunilor tale”,
sau:
“Viu va fi sufletul meu şi te va lăuda şi
judecăţile tale îmi vor ajuta mie. Rătăcit-am ca o oaie
pierdută, caută spre robul tău că poruncile tale nu le-am
uitat”.
Sunt atâtea
şi atâtea lucruri care pot fi aduse înaintea lui Dumnezeu şi sigur
că nu o să zică niciodată Dumnezeu că nu ai zis ce a
trebuit, ci ai zis ce ai vrut tu. Orice zici spre bine e spre bine, adică
nu există o contabilitate dincolo de lumea aceasta ca să se
socotească de câte ori ai zis şi de câte ori n-ai zis şi de câte
ori puteai să zici şi n-ai zis şi de câte ori ai neglijat
şi de câte ori te-ai silit ş.a.m.d. Toate lucrurile acestea se înscriu în existenţa noastră. Toate
se adună în tine. Acesta-i lucrul de căpetenie. Viaţa
noastră se înscrie în existenţa noastră. Se spune, e o
vorbă, că:
“Te spune faţa cum ţi-i viaţa”.
Cartea vieţii suntem noi înşine. Nu este o carte a
vieţii scrisă undeva în afară de noi, în memorie cosmică
cum iscodesc unii şi alţii. Toate se înscriu în noi; cu toate ne
ducem în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu citeşte în existenţa
noastră.
Există o
alcătuire lăuntrică realizată prin ceea ce facem noi, prin
ceea ce acumulăm. Prin toată contribuţia noastră la
viaţa noastră superioară ne unim cu Dumnezeu şi Dumnezeu
vine în conştiinţa noastră şi se revarsă cumva şi
în existenţa noastră, în privirea noastră, în fizionomia noastră.
Nu se poate să nu se simtă că eşti preocupat de Dumnezeu.
Deci, toate lucrurile acestea se realizează în timp şi se
realizează nu atât intenţionând să se ajungă la aşa
ceva, ci slujindu-I lui Dumnezeu. Eu când m-am gândit să merg la mănăstire,
m-am gândit să-I slujesc lui Dumnezeu în condiţiile de mănăstire.
Acesta mi-a fost scopul, asta mi-a fost dorinţa şi aceasta am şi
făcut cât am putut face. E adevărat că m-am împrăştiat
cu multe, m-am împrăştiat pentru că am socotit şi alte
lucruri de valoare şi am crezut că şi alte lucruri pot fi
ajutătoare. Adică, nu am fost cu exclusivitate: numai asta o fac,
şi de asta mă ţin şi altceva nu mai fac şi nu mă
mai interesează nici literatură şi nu mă mai
interesează nici altceva, ci tot ce m-a interesat şi mi-a ajutat
Dumnezeu să acumulez. Şi dacă mi-a plăcut ceva am adunat în
suflet şi sunt bucuros că le am în suflet şi le pot revărsa
din sufletul meu în sufletele altora şi că am putut să fiu
preocupat să se răspândească lucrurile bune şi i-am
îndemnat şi pe alţii să facă la fel şi Dumnezeu
ştie ce va zice El despre mine la sfârşitul vieţii. Eu ştiu
ce voi zice în faţa lui Dumnezeu.
Două lucruri voi zice
în faţa Mântuitorului când mă voi întâlni cu el la judecata
particulară:
pe de o parte:
“Slavă Ţie Doamne,
slavă Ţie”,
şi pe
altă parte
“Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Altceva nu
ştiu dacă ar trebui să mai zic sau dacă aş mai avea
ceva de zis. Că viaţa spirituală de fapt se rezumă, nu este
cu lărgime, că trebuie să spui multe. Nu! Maria Magdalena când
s-a întâlnit cu Domnul Hristos, după învierea Domnului Hristos şi
când şi-a dat seama că e Domnul Hristos nu a putut zice mai mult
decât “Rabuni!” şi i s-a tăiat cuvântul de pe buze. O uimire din
aceasta fără cuvinte, o uimire fără stihuiri. Uimirea
aceasta e mai mult decât ai zice foarte multe vorbe fără uimire. Sfântul Isaac Sirul spune că:
“Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se
minunează de Dumnezeu”.
Cu Dumnezeu
te-ai întâlnit numai atunci când te minunezi de Dumnezeu când îl vezi mare
şi minunat, când îi aduci slavă, când te simţi dator să
zici:
“Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi ţie
mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”;
când poţi
zice:
“Că Tu
eşti mărirea noastră şi ţie mărire
înălţăm”;
când lucrurile
acestea nu mai sunt lucruri de ritual pur şi simplu că le-ai auzit, ci
sunt nişte lucruri care se pot revărsa din suflet, din
conştiinţă înaintea lui Dumnezeu. Aş vrea să vă
spun două lucruri în legătură cu cunoştinţa de
Dumnezeu din întâlnirea cu Dumnezeu. În 1965, după 23 de ani după ce
m-am întâlnit cu părintele Arsenie am fost la Bucureşti iară
să-l întâlnesc. Părintele Arsenie zicea că omul trebuie să
se întâlnească de două ori cu el, o dată când se întâlneşte
întâi şi a doua oară la moarte ca să vadă dacă a
făcut ce i-a spus. Are dreptate. Dar, eu am ajuns după 23 de ani
să mai vorbesc o dată cu părintele şi a fost foarte bine
că părintele mi-a atras atenţia asupra unor lucruri la care
singur nu m-am gândit şi anume: întâi că teologie se poate face
şi fără credinţă în Dumnezeu, deci şi
păgânii pot face teologie şi necredincioşii pot cunoaşte
teologie, pot avea cunoştinţe teologice, dar important e altceva
şi anume important este cunoştinţa de Dumnezeu din ceea ce
îţi descoperă Dumnezeu: “Fericit
eşti Simone fiul lui Iona nu că trup şi sânge ţi-a
descoperit ţie aceasta ci Tatăl Meu cel din ceruri” sau “Te laud pe tine Părinte, Doamne al
cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei
înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor
că aşa a fost bunăvoinţa Ta înaintea Ta”. Deci, inima
curată este receptacolul descoperirilor lui Dumnezeu. Inima trebuie
să fie curată, pentru că dacă-i întinată
schimonoseşte totul; schimonoseşte şi chipul lui Dumnezeu. O
inimă întinată schimonoseşte orice, dar inima curată este
receptacul pentru prezenţa lui Dumnezeu. Şi atunci părintele
mi-a pus în vedere o alcătuire de la slujba Înălţării
Domnului, anume prima catavasie din catavasiile Înălţării:
“Cu dumnezeiescu nor fiind acoperit, gângavul a spus Legea
cea scrisă de Dumnezeu. Că scuturând tina de pe ochii minţii,
vede pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului,
cinstind cu dumnezeieşti cântări”.
E vorba de
Moise, gângavul e Moise, el care a fost învăluit cu dumnezeiescul nor, cu
Duhul Sfânt, pe muntele Sinai şi a spus legea cea scrisă de Dumnezeu.
Să ştiţi că oamenii din vremea noastră vor să
apară deştepţi şi tot mai deştepţi şi fac pe
deştepţii şi nu sunt deştepţi. Anume, în legătură
cu alcătuirea aceasta au schimbat cuvintele; şi în loc de:
“a spus Legea cea scrisă de Dumnezeu”,
au pus:
“a spus despre Legea cea scrisă de Dumnezeu”.
Să
ştiţi că este greşit! Cei vechi traduceau mai corect pentru
că se ţineau de cuvânt; ori una este să spui Legea lui Dumnezeu
şi alta este să spui despre legea lui Dumnezeu. Când spui despre Legea
lui Dumnezeu faci comentarii, când spui Legea lui Dumnezeu comunici Legea lui
Dumnezeu, ori Moise asta a spus; nu a făcut comentarii despre Legea lui
Dumnezeu, ci a spus Legea lui Dumnezeu. Le-a spus la oameni ce au de
făcut: asta-i Legea lui Dumnezeu. Cum s-a ajuns la aceasta? Prin aceea
că a scuturat tina de pe ochii minţii şi a văzut pe Cel ce este:
“Că scuturând tina de pe ochii minţii vede pe Cel
ce este (pe
Dumnezeu),
şi se învaţă cunoştinţa
Duhului (cunoştinţa
care o dă Duhul),
cinstind cu dumnezeieşti cântări (cântările cele
izvorâte din cunoştinţa Duhului; nu cântările impropiate de
undeva, ci cântări izvorâte din Duhul Sfânt)”.
Duhul Sfânt i-a
dat ce să cânte şi avem cântarea lui Moise care este inspirată,
sigur este inspirată de Duhul Sfânt. Asta-i una. A două: în
legătură cu
cunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este realizată prin
rugăciune, prin gândul la Dumnezeu, din întâlnirea cu Dumnezeu, din ceea
ce poate omul cugeta şi spune despre Dumnezeu, deci nu atât din studii,
pentru că studii pot face toţi, ci din curăţia inimii. Aş
vrea să vă pun în atenţia imnul al V-lea din imnele Sfântului
Simeon Noul Teolog versificat de Zorica Laţcu, de maica Teodosia.
Vorbeşte Sfântul Simeon Noul Teolog,
ca un cunoscător de Dumnezeu, cu Dumnezeu, şi iată ce îi spune:
“Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi
eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci
nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul
lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de
curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi
îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu
răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ţie Ţi
se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor tăi dă-le îndelunga Ta
răbdare!”
E o
alcătuire de uimire. Se uimeşte Sfântul Simeon Noul Teolog de
Dumnezeu: cum de eşti foc?, foc ce tâşneşte, şi cum
eşti şi val răcoritor?, adică şi foc şi
răcoare;
“Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi
eşti val răcoritor?”
“Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul
lumină?
Cum de scoţi pe cei din iad şi cum de
curăţeşti pe cei din tină?”
Cum
se-ntâmplă aşa ceva?
“Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi
eşti val răcoritor?”. Cum de arzi şi în acelaşi timp şi
răcoreşti?
“Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?”.
Cum faci
să nu mai fie beznă? Cum faci de-i numai lumină?
“Cum de mă prefaci cu totul?”, cum mă schimbi cu
totul? Cum
de nu mai sunt acela care am fost? Prin puterea Ta sunt altceva. Cum? Cum se
face asta?.
“Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?”.
|
E |
un gând foarte interesant în sensul că noi de obicei zicem
că suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Da, suntem fii adoptivi pentru
că nu suntem de o fiinţă cu Dumnezeu. Dar suntem şi fii
uniţi cu Dumnezeu adică, Dumnezeu se uneşte cu noi şi ne
face ai Săi, noi participăm la existenţa dumnezeiască, iar Dumnezeu
participă la viaţa noastră. De ce? Pentru că iubirea se
comunică. Noi ştim că Dumnezeu este iubire şi dacă
Dumnezeu este iubire atunci şi omul trebuie să fie iubire. Dumnezeu
care este iubire îşi comunică iubirea şi omul care este iubire
se aseamănă cu Dumnezeu şi-şi comunică iubirea
către Dumnezeu. Şi o idee pe care mi-a pus-o în atenţia Zorica
Laţcu, Maica Teodosia, în
poezia “Te port în mine”, este
că:
De fapt, numai atunci iubeşti pe cineva când îl ai în
tine. Dacă nu-l ai în tine nu-l iubeşti; dacă nu-l transferi din
afară înăuntru nu-l iubeşti.
Bineînţeles
că nu poţi să-l transferi cum a zis Sfântul Nicodim către
Domnul Hristos: “Cum poate omul odată ce e bătrân să intre în
pântecele maicii lui şi să se nască?”. Nu se poate. Să-l
aduci în tine, cu existenţa lui, dar îl aduci într-un fel în tine încât
face parte şi din tine. Pentru că acesta-i rolul iubirii, aceasta-i
lucrarea iubirii. Şi atunci îl ai şi în afară, dar îl ai şi
înăuntru.
Dacă nu-l porţi în tine, nu-l ai în iubire, ci îl
ai în consideraţie, îl ai în vedere, ai relaţii oficiale, ai
relaţii de colegialitate şi câte altele, chiar şi relaţii
de prietenie, dar încă nu e ceea ce trebuie pentru că numai atunci
când îl porţi în tine face parte din tine şi îl iubeşti cu
adevărat.
Aşa este
şi la om, aşa este şi la Dumnezeu. Adică Dumnezeu ne
poartă în El, ne învăluie. E vorba de o îmbrăcăminte în
Hristos, asta înseamnă învăluire în Hristos. E vorba de o
sălăşluire a lui Hristos în noi. Asta înseamnă o venire a
lui Hristos în existenţa noastră. Sunt nişte lucruri pe care noi
trebuie să le gândim şi să le avem în vedere şi să
avem în consideraţie că aşa cum noi purtăm pe cineva în noi,
prin iubire, tot aşa şi Dumnezeu ne poartă în El prin iubire.
Deci:
“Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi
eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci
nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul
lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de
curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?”
Deci, am inima
aprinsă, Tu mi-ai aprins-o. Noi vrem să ne aprindem inima singuri. Nu
se poate! Dacă nu vine focul dumnezeiesc ca să ne-o aprindă, nu
avem inima aprinsă. Avem inimă doritoare de foc, dar nu avem foc.
“Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi
îi împaci?”
Ar fi cazul
să medităm puţin asupra acestor lucruri. Avem un dor
într-adevăr după Dumnezeu sau avem numai consideraţii şi
numai lucruri de dinafară? Ori cineva care are dor după Dumnezeu
aceluia trebuie să-i fie potolit, să-i fie potolit dorul după
Dumnezeu de către însuşi Dumnezeu prin venirea lui Dumnezeu.
“Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu
răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ţie Ţi
se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor tăi dă-le îndelunga Ta
răbdare!”
A trecut vremea
hotărâtă pentru predica aceasta. Eu o să prelungesc numai
puţin în sensul că vreau să vă spun şi poezia “Te
port în mine”.
“Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea caldă-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt din noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă rodul floarea de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.”
Dumnezeu să
ne ajute să ne putem purta unii pe alţii în
iubire şi în sufletul nostru!
Rugăciunea “Tatăl
nostru” ca îndreptar de viaţă
În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin.
Prea Cuvioase părinte stareţ, cinstiţi
părinţi şi fraţi şi iubiţi credincioşi.
|
Î |
n continuarea celor spuse
aseară aş vrea să ne oprim puţin cu gândul asupra
rugăciunii “Tatăl nostru”, ca îndreptar de viaţă. Înainte
însă de aceasta vreau să precizez că gândurile care ne vin în
vremea rugăciunii, în vremea rugăciunii particulare nu toate sunt
rele, nu toate sunt vinovate; există gânduri bune şi gânduri rele,
gânduri pătimaşe şi gânduri nepătimaşe, există
gânduri, într-un fel indiferente, numai că noi ne-am bucura ca în timpul
rugăciunii să nu avem gânduri străine de rugăciune. Aceasta
însă nu se poate realiza pentru că mintea noastră este -
aşa o cunoaştem noi şi aşa este ea de fapt - cu
posibilităţi multiple, adică nu rămâne mintea la un singur
gând. Nu ştim cum a fost creată mintea de Dumnezeu de la început ,
ştim însă cum este ea de fapt acum. În viaţa pe care o
trăim avem trebuinţă de asociaţii de idei; avem
trebuinţă de atenţie, avem trebuinţă de legături
între cele ce le facem şi între cele ce urmează să le facem
şi mintea este făcută în aşa fel încât să poată
trece de la una la alta şi e bine că este aşa. Dacă am
putea să rămânem la un singur gând nu întotdeauna ar fi foarte bine.
Aşa că, să nu ne speriem când vedem că ne vin în minte fel
de fel de lucruri şi mai ales lucruri care nu sunt negative, nu trebuie
să ne facem probleme. Poate numai în lumea cealaltă, dincolo de lumea
aceasta, vom ajunge să avem statornicie într-un gând. Şi mai ales
atunci vom ajunge să avem această statornicie când ne va prelucra
Dumnezeu, când nu vom mai fi noi în acţiune. Câtă vreme e omul în
acţiune nu se poate mărgini la un singur gând. Nu poate să
rămână la un singur gând. E necesară această trecere de la
una la alta aşa încât să nu ne speriem, ci să dăm
slavă lui Dumnezeu pentru toate, să ne facem datoria pe cât putem,
să căutăm să statornicim un gând de căpetenie
faţă de care să se dizolve celelalte gânduri care nu au
consistenţă şi care nu ar trebui să fie asociate la gândul
de rugăciune dar, probleme să nu ne facem. Aş vrea să
reţineţi lucrul acesta: împrăştierea aceasta chiar
dacă există nu întotdeauna este vinovată; e vinovată atunci
când căutăm noi împrăştierea, când nu vrem să
ieşim din împrăştiere, dar când e vorba de o
împrăştiere firească nu trebuie să ne facem probleme.
Aducem toate înaintea lui Dumnezeu, câte ne vin în minte, câte le avem le
aducem în faţa lui Dumnezeu, ca El să hotărască şi
să le rânduiască cum ştie El. Aş vrea să mai spun
că, rugăciunea este:
“Judecată
şi judecătorie şi scaunul Judecătorului înainte de judecata
cea viitoare” (Sf. Ioan Scărarul);
“Oglinda sufletului“;
“Cunoaşterea
aşezării sufleteşti”;
“Arătarea nădejdii”;
“Secure împotriva
deznădejdii”;
“Vorbirea minţii cu
Dumnezeu”;
“Zid împotriva ispitelor”;
“Punte peste
răutăţi”;
“Hrana îngerilor”;
“Veselia drepţilor”;
“Bucuria sfinţilor”;
şi atâtea
şi atâtea se spun, şi toate acestea sunt adevărate şi e
bine să le avem şi noi în vedere şi să ne raportăm la
ele să căutăm să ne verificăm pe noi înşine în
ceea ce suntem noi. Lucrurile acestea le poate constata cineva mai ales atunci
când intensifică rugăciunea şi când înmulţeşte
rugăciunea. Dacă-i vorba de o rugăciune de cinci minute, bineînţeles
că nu poţi să te cercetezi pe tine însuţi foarte bine în
ceea ce eşti. Dacă este o rugăciune de 5-10 minute,
făcută şi aceea cu neluare aminte, sigur că nu putem
să constatăm prea multe. Însă dacă facem o rugăciune
în care ne cercetăm pe noi înşine atunci constatăm şi
pozitive şi negative în viaţa noastră pentru că viaţa
noastră, de fapt este cu amestecare, nu este numai pe o direcţie, nu
este numai într-un fel. Şi acum să trecem la rugăciunea “Tatăl
nostru” privită ca îndreptar de viaţă. Mai întâi de toate
să precizăm că rugăciunea “Tatăl nostru” este o
rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos Însuşi; le-a dat-o
ucenicilor Săi, şi prin Evanghelie şi în propovăduirea
Bisericii, şi în practica Bisericii s-a menţinut şi a ajuns
până la noi şi o folosim şi noi. Câteodată cam în
grabă, câteodată fără destulă preocupare
faţă de ceea ce se cuprinde în rugăciunea “Tatăl nostru”.
În două
locuri se găseşte rugăciunea “Tatăl nostru” în Evanghelie:
în Sfânta Evanghelia de la Matei în capitolul VI şi în Sfânta Evanghelie
de la Luca, în capitolul XI. În varianta de la Matei, vorbind despre
rugăciune Domnul Hristos le spune ucenicilor: “Voi aşa să
vă rugaţi” şi le spune cum, rostind rugăciunea “Tatăl
nostru”. Avem aici:
o invocare (“Tatăl nostru care eşti în ceruri”);
şapte cereri şi
o încheiere (“Că
a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea
şi în veci vecilor. Amin”)
Se zice că
în manuscrisele cele mai vechi nu există această încheiere, ci
aceasta a fost adăugată pe margine şi după aceea a intrat
în text. A fost adăugată de altcineva, nu de Sfântul Evanghelist
Matei. În orice caz încheierea aceasta o avem în Biserică sub forma: “Că a Ta este împărăţia
şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin”. S-a
menţinut în Biserică, în practica Bisericii, ca ecfonis pe care îl
spune preotul. Credincioşii spun până la: “şi ne mântuieşte de cel rău” şi încheierea
aceasta: “Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în veci
vecilor. Amin” ar putea să o spună şi credincioşii dar
în rugăciunile lor particulare, dat fiind faptul că în
rugăciunile care se spun împreună cu credincioşii în
biserică, la cult, se face aşa un fel de nedumerire, un fel de
întrebare că oare e bine, că oare nu este bine, că asta trebuie
să o zică preotul, că asta nu trebuie să o zică
mireanul. Bineînţeles acestea sunt nişte frământări care
nici nu ar trebui să fie pentru că, la drept vorbind, noi vorbim cu
Dumnezeu cu ceea ce gândim şi cu ceea ce ştim şi cu ceea ce
putem. Dar, în sfârşit, asta este!
În Sfânta
Evanghelie de la Luca în capitolul XI de asemenea avem rugăciunea “Tatăl
nostru” ca răspuns al Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cererea
ucenicilor care au zis:
“Învaţă-ne să
ne rugăm cum i-a învăţat şi Ioan Botezătorul pe
ucenicii săi” (Luca 11,1),
şi atunci
Domnul Hristos le-a spus rugăciunea “Tatăl nostru” într-o
variantă mai scurtă decât cea de la Matei.
|
R |
ugăciunea aceasta este
o rugăciune pe care o ştiu şi oamenii mari şi o ştiu
şi copiii. Sunt însă şi oameni mari care nu ştiu
rugăciunea. La mine au venit destui care nu ştiu rugăciunea sau
care nici nu ştiau că n-o ştiu, dacă-i vorba. Ziceau
că o zic seara şi o ziceau, dar nu o ziceau bine. De ce? Pentru
că nu aveau cum să se verifice. Nu au zis-o de multă vreme, au
zis-o cândva, au început să o zică şi nu au ştiut-o şi
o zic cum ştiu. Au mai venit şi oameni care au spus de la început
că nu o ştiu. Au venit alţii care şi când au greşit-o
au zis că o ştiu. Fel de fel de oameni.
|
A |
ceasta este rugăciunea
cea mai la îndemână. Două rugăciuni le-am învăţat din
copilărie. Eu nici nu ştiu când le-am învăţat: “Tatăl nostru” şi “Îngerelul”. Şi să
ştiţi că şi oameni mari de 80 de ani vin la mine şi
când îi întreb:
“Zici rugăciunea?”
Zic: “Da!”
Şi când îi întreb: “Ce rugăciuni?”
Răspund: “Tatăl nostru” şi “Îngerelul”.
Zic: “Tu de îngerelul ai cam trecut că eşti bătrân acum;
oare tot aşa zici: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare / Eu sunt slab,
Tu fă-mă tare”?
Bineînţeles
că sufleteşte toţi suntem mici şi toţi suntem slabi,
dar parcă nu mai merge, asta-i rugăciunea copiilor, nu este
rugăciunea oamenilor mari. Păi, zice:
“Părinte, asta am învăţat-o, asta am
ştiut-o, asta am zis-o”.
O
viaţă întreagă a spus rugăciunile din copilărie! E
şi bine şi nu este bine pentru că, să ştiţi că
omul trebuie să şi progreseze şi să aibă
rugăciuni corespunzătoare cu viaţa lui, cu starea lui, nu cu
rugăciuni care le-a învăţat în copilărie. Bineînţeles
că “Tatăl nostru” merge oricând dar, “Eu sunt mic, Tu fă-mă
mare / Eu sunt slab, Tu fă-mă tare”, parcă nu mai merge.
|
R |
ugăciunea “Tatăl
nostru” este comentată de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia vol.
II. Aici este prezentată şi ca o rugăciune care nu este numai
rugăciune, ci este şi îndreptar de viaţă, în înţelesul
că cererile rugăciunilor “Tatăl
nostru” ne obligă şi pe noi, şi dacă luăm în
consideraţie cele 7 cereri din rugăciunea “Tatăl nostru” dinspre
sfârşit spre început avem în aceasta şi un fel de urcuş
duhovnicesc, un îndreptar de viaţă. Deci, ultima cerere din
rugăciunea “Tatăl nostru” este “şi ne mântuieşte de cel
rău”. Unii cunosc varianta “şi ne mântuieşte de cel viclean”. Este
acelaşi şi “cel rău” şi “cel viclean”; este vorba de
diavol, de împotrivitor, de vrăjmaşul mântuirii noastre, de satana,
de cel care nu vrea binele, ci vrea răul şi este răul; pentru
că este rău şi noi cerem să ne mântuiască Dumnezeu de
cel rău. De rău în general, de rău în cele trei forme ale lui.
Să ştiţi că răutatea are trei forme de
existenţă: în gând, în cuvânt şi în faptă, dar dacă ai
rezolvat gândul de la început atunci la celelalte nu mai ajungi. În Pateric
este o istorisire cum că la Cuviosul Pimen s-a dus cineva şi l-a
întrebat:
“Cum se răsplăteşte răul cu rău?”,
pentru că
Sfântul Apostol Pavel spune:
“Luaţi seama ca nu cumva să
răsplătească cineva răul cu rău”.
Şi atunci
s-a pus problema aceasta: “Cum se
răsplăteşte răul cu rău”. Şi răspunsul
Cuviosului a fost acesta:
“Răul cu rău se răsplăteşte mai
întâi în gând, apoi în privire, apoi în cuvânt şi la urmă în
faptă”.
|
Î |
nvăţăm de
aici că dacă ai înlăturat gândul cel rău la celelalte nu
mai ajungi, pentru că gândul cel rău e pricina celorlalte forme ale
răutăţii. Dacă ai înlăturat gândul cel rău nu mai
ajungi la privire urâtă, nu mai ajungi la cuvânt rău, la faptă
rea. De aceea toată viaţa noastră, cheia vieţii spirituale,
a îndreptării, este totuşi rezolvarea gândurilor. Pentru că
gândurile sunt realităţi şi pentru că sunt cunoscute
şi de Dumnezeu şi pentru că sunt rădăcini ale celorlalte
forme de existenţă: gândurile bune pentru cele bune, gândurile rele
pentru cele rele. Atunci când noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne
izbăvească de cel rău, ne rugăm să ne mântuiască,
să ne scape: “şi ne
mântuieşte de cel rău” sau “şi
ne mântuieşte de cel rău”. Cuvintele “izbăvire” şi “mântuire”
sunt cuvinte identice ca şi conţinut, dar în forme de exprimare
diferite, “a izbăvi” fiind de
provenienţă slavonă, “isbavi
nas” zic ruşii. “Mântuieşte-ne
pe noi”, “scapă-ne pe noi”, e acelaşi lucru, numai că în
româneşte s-au adoptat cuvintele acestea fără explicaţii,
cum e şi “pocăinţă”,
care de fapt nu spune nimic pentru cineva care nu cunoaşte noţiunea,
sau de exemplu “prihană”: “şi le dăruieşte lor
să-şi petreacă viaţa fără prihană”. Ce-i
“prihana”? Păi te gândeşti
că e ceva ce nu este bine, că dacă trebuie să fie
viaţa fără prihană e ceva ce nu e bine. “Prihană”, “prihănire”
înseamnă “vină”,
înseamnă “pată”. Deci,
să aibă o viaţă curată, o viaţă
ireproşabilă. Se spune la Cununie:
“Binevoieşte să-şi petreacă viaţa
lor fără prihană şi să ajungă bătrâneţe
fericite cu inimă curată păzind poruncile Tale”.
Este o
rugăciune care se spune pentru cei care se căsătoresc, pentru
cei care se cunună, şi care are în vedere viitorul pentru că
tinereţea are în faţă viitorul; bătrâneţea are în
spate trecutul dar nu mai are viitorul, are veşnicia eventual.
Bătrânii nu-şi mai fac planuri de viitor, dar tinerii îşi fac
şi e foarte bine să-şi facă. Să-şi facă
planuri bune şi frumoase de viitor. Cuvintele acestea nu mai au
circulaţie dar, totuşi, noi trebuie să recunoaştem că
cuvintele noastre bisericeşti, cuvintele de vorbire bisericească, în
general sunt aceleaşi cu care ne exprimăm noi între noi. Sunt
puţine cuvinte care au tentă din aceasta veche şi care nu mai
sunt destul de bine cunoscute dar, totuşi, e plăcut să te
întâlneşti şi cu nişte noţiuni din acestea în vorbirea
bisericească. Parcă nu ţi-ar conveni să fie foarte
modernă exprimarea. De exemplu în Biserica greco-catolică a fost o
tendinţă din aceasta de a moderniza cuvintele şi de a le
latiniza şi atunci la “fecioară”
i s-a zis “vergură”, de la “virgo”. Profesorul Ghibu a făcut
un fel de pamflet în legătură cu tendinţa aceasta şi a zis
că ei traduc în loc de “Schimbatu-Te-ai
la faţă”, “Transfiguratu-Te-ai la fizionomie”, dar n-are
dreptate. Nu avea dreptate. Nu ziceau: “Transfiguratu-Te-ai
la fizionomie arătând discipolii Tăi gloria Ta pe cât le era cu
posibilitate”. Când vrei să râzi de ceva găseşti, dar
să ştiţi că până acolo nu s-a ajuns. Însă
adevărul este că nu e bine să se renunţe la toate cuvintele
şi să înlocuieşti un cuvânt cu alt cuvânt care tot nu are
înţeles. De exemplu acum şi în Evangheliile noastre pe care le citim
la biserică în loc de “hulă”
e “blasfemie”. Aproape că nu se
ştie nici ce-i “hulă”, nici
ce-i “blasfemie”, dacă-i vorba.
Deci, primul lucru care trebuie să-l avem în vedere în urcuşul
duhovnicesc este înlăturarea răului în special din gând pentru
că celelalte sunt consecinţa acestui fapt şi nu mai ajungi la
celelalte. Aşadar să avem grija de minte, de a ne disciplina mintea.
|
D |
upă aceea a doua cerere
dinspre sfârşit spre început este: “şi
nu ne duce pe noi în ispită”. Problema aceasta cu “şi nu ne duce pe noi în ispită” este şi în limba
greacă şi în limba latina ca şi cum Dumnezeu ne-ar duce în
ispită, ori nu despre aceasta este vorba. În franceză s-a tradus: “nu ne lăsa să cădem în
ispită”, “să cădem sub povara ispitei”. Ei, în limba
română s-a tradus “şi nu ne
duce pe noi în ispită”, ca şi cum Dumnezeu ar fi pricinuitorul
ispitelor. În realitate noi înţelegem, trebuie să înţelegem,
că este vorba de “nu ne lăsa pe
noi să cădem în ispită”, fă cumva Doamne ispitele
să nu aibă putere lucrătoare spre rău în
conştiinţa noastră. Cuvântul “ispită”
este de origine slavă. În limba latină este “tentatio, tentare” - tentaţie. S-a tradus cu ispită.
Vedeţi e greu de urmărit în istorie cum a fost înainte sau de când
s-a introdus cuvântul “ispită”,
pentru că cuvântul este totuşi slav şi e singurul cuvânt de
origine slavă din rugăciunea “Tatăl nostru”. Haşdeu a
făcut o cercetare în legătură cu “Tatăl nostru” şi a
constatat că un singur cuvânt de origine slavă este în
rugăciunea “Tatăl nostru”, cuvântul “ispită” şi restul toate sunt cuvinte de origine
latină. Ce înseamnă “ispită”?
“A ispiti” înseamnă “a
cerceta”; nu înseamnă “a tenta pe
cineva spre rău”, ci înseamnă
“a-l cerceta”, “a-i da posibilitatea să se verifice”. De aceea se
vorbeşte în limbajul bisericesc şi de “ispitire canonică”. Pentru un arhiereu, pentru un candidat la
episcopie, se face “ispitire
canonică”, adică se cercetează dacă este vrednic
după viaţa, după pregătirea şi după credinţa
lui, dacă e vrednic să fie episcop; aceasta este ispitirea
canonică. Ispita e un fel de examen. Este ca şi cum am zice şi “nu ne lăsa să cădem la
examen”. Este o examinare, o cercetare.
|
I |
spita nu duce întotdeauna la
păcat. Şi Domnul Hristos a fost ispitit. Este vorba de ispitirea din
pustia Carantaniei, cum citim în capitolul IV de la Matei şi în capitolul IV
de la Luca. Domnul Hristos a fost ispitit, dar nu a căzut în ispită,
şi ispita a fost spre folos, a fost spre bine, căci:
ispitele spre rău pot fi spre bine pentru cei care nu
se lasă duşi spre rău.
Dar pentru aceasta
trebuie ocolirea ispitelor. Sigur că dacă te duci acolo unde sunt
ispitele şi dacă îţi bagi în suflet lucruri rele, atunci bineînţeles
că nu poţi să nu cazi în ispită, adică nu poţi
să nu ajungi la păcat. În Pateric este o istorisire că:
Un părinte ştia un ucenic dintr-o obşte, un
frate, care era osârduitor la rugăciune, era rugător, dar nu-şi
împlinea celelalte datorii. Şi zice că diavolul i s-a arătat
părintelui aceluia şi a spus: “O, minune! Cutare frate mă
strânge în braţe pururi făcând voile mele şi apoi zice
către Dumnezeu: “Doamne, mântuieşte-mă de cel rău” şi “Doamne,
nu mă duce în ispită”.
Nu se poate
aşa ceva! Deci, ocolirea ispitelor ar fi a doua treaptă în urcuşul
duhovnicesc.
|
A |
poi, iertarea: “Şi ne iartă nouă
păcatele noastre (sau greşelile noastre) precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri”. Cât priveşte cuvântul “păcate” sau “greşeli” în cărţile de rugăciuni în general
este “şi ne iartă nouă
greşelile noastre”. Se poate zice foarte bine “şi ne iartă nouă păcatele noastre”, dat fiind
faptul că faţă de Dumnezeu păcătuim, şi
faţă de oameni greşim, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca
este şi expresia aceasta “şi ne
iartă nouă păcate noastre” sau în Sfânta Evanghelie de la
Matei, în loc de “şi ne iartă
nouă greşelile noastre” este “şi
ne iartă nouă datoriile noastre”, adică datoriile
neîmplinite. Biserica noastră are formula: “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri”. A venit cineva la noi la
mănăstire, înainte cu vreo 25 de ani, poate mai mult, şi a
constatat că la noi la mănăstire “Tatăl nostru” se spune în
vreo patru feluri. De ce? Pentru că unii zic într-un fel, alţii zic
în alt fel. Unii zic: “păcate”,
alţii zic: “greşeli”; unii zic:
“izbăveşte-ne de cel rău”,
alţii zic: “mântuieşte-ne de
cel rău”; unii zic: “pâinea
noastră cea spre fiinţă”, alţii zic “pâinea noastră cea de toate zilele”.
În limbile
franceză, germană şi italiană catolicii au introdus pentru “Tatăl
nostru” o singură formă de rugăciune. Deci, se spune
rugăciunea “Tatăl nostru” într-un singur fel, pentru că s-a dat
o versiune oficială, şi au zis: “De
acum toată lumea spune aşa rugăciunea “Tatăl nostru”.
Eu de exemplu zic “pâinea noastră
cea de toate zilele” pentru că aşa am învăţat din
copilărie. Nu am spus niciodată “pâinea
noastră cea spre fiinţă”, deşi în Evanghelie este “pâinea noastră cea spre
fiinţă”, dar “pâinea
noastră cea de toate zilele” tot aceasta înseamnă numai în altă variantă.
Aşa că chestiunea nu este atât de importantă din acest punct de
vedere. Ca să ne ierte Dumnezeu greşelile noastre trebuie să
iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri. Am
găsit oameni care nu mai zic “precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri”, dar să
ştiţi că nu este corect. Cine face aşa înseamnă
că-L contrazice pe Domnul Hristos. Domnul Hristos a ştiut ce spune. A
vrut să ne oblige la iertare şi de aceea a zis “precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
Deci, iertarea greşelilor este o datorie şi a treia treaptă de
urcuş duhovnicesc, al treilea îndreptar de viaţă.
|
Î |
n ceea ce priveşte “pâinea noastră cea de toate zilele”
sau “pâinea noastră cea spre
fiinţă” nu este vorba numai de pâinea fizică, deşi
şi de aceasta e vorba, ci este vorba de pâinea spirituală, care poate
fi cuvântul lui Dumnezeu. “Foloseşte cuvântul lui Dumnezeu ca pâinea cea
de toate zilele” este o zicere în limba germană, după cuvântul Domnului
Hristos: “Nu numai cu pâine va trăi
omul, ci şi cu orice cuvânt care va ieşi din gura lui Dumnezeu”.
Deci, poate fi pâinea şi cuvântul lui Dumnezeu, şi poate fi şi pâinea
euharistică pe care o cerem să ne învrednicească Dumnezeu
să o primim cu vrednicie şi cu folos.
|
U |
rmătoarea cerere dinspre
sfârşit spre început este: “Facă-se
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Ce înseamnă: “Să se facă voia lui Dumnezeu pe
pământ cum se face în cer”? Înseamnă că aşa cum îngerii
slujesc lui Dumnezeu în cer, tot aşa să-I slujim şi noi pe
pământ; aşa cum îngerii sunt preocupaţi să facă voia
lui Dumnezeu, să fim şi noi preocupaţi să împlinim pe
pământ voia lui Dumnezeu, atât cât o ştim şi putem noi să o
împlinim, dar, cerem de la Dumnezeu să ne ajute să împlinim, aici pe
pământ, voia Sa aşa cum aceasta se împlineşte în cer.
|
“V |
ie Împărăţia Ta”. Dacă se realizează aceste
lucruri adică înlăturarea celui rău, înlăturarea ispitelor,
iertarea, contribuţia noastră la realizarea pâinii celei de toate
zilele (indiferent ce înţelegem prin aceasta din cele trei forme de pâine),
facem voia lui Dumnezeu şi atunci “Vine
Împărăţia lui Dumnezeu”, căci Împărăţia
lui Dumnezeu vine acolo unde se împlineşte voia Lui, după cuvântul
Domnului Hristos:
“Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne”, va intra în
împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Celui
din ceruri” (Matei 7,21)
Împărăţia
cerurilor noi trebuie să o înţelegem ca o realitate în care sufletele
slujesc lui Dumnezeu. În concepţia noastră ortodoxă Împărăţia
lui Dumnezeu este şi Sfânta Liturghie; sfintele slujbe în general şi
Sfânta Liturghie în special, pentru că Sfânta Liturghie este Împărăţia
lui Dumnezeu aici pe pământ, în cerul cel de pe pământ care este Biserica,
cu toate câte le are Sfânta Liturghie; cu preamărirea pe care o aducem în
general prin ecfonise lui Dumnezeu: “Că
bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi ţie mărire
înălţăm”, “Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi
ţie mărire înălţăm”. Deci, preamărirea lui
Dumnezeu este o lucrare din Împărăţia lui Dumnezeu.
|
S |
ă ne cercetăm pe
noi înşine şi să vedem în ce măsură suntem
încadraţi în Împărăţia lui Dumnezeu ca preamăritori de
Dumnezeu. Şi apoi vine sfinţirea numelui lui Dumnezeu.
Sigur că numele lui Dumnezeu e sfânt, dar noi cerem să fie
sfinţit şi de cei care nu-l consideră sfânt, de cei care nu se
gândesc la Dumnezeu. “Sfinţească-se
numele Tău” de către noi, de către toţi oamenii, de
către toţi credincioşii; toţi să aibă în vedere
preamărirea lui Dumnezeu. Şi ajungem apoi la invocarea: “Tatăl nostru care eşti în ceruri”.
Domnul Hristos a insistat asupra faptului că Dumnezeu este Tatăl
nostru şi că noi suntem fraţi şi fiii lui Dumnezeu. Deci rugăciunea
“Tatăl nostru” este o rugăciune în care ne rugăm pentru
toţi, nu numai pentru noi personal, cum ar fi “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul”.
|
L |
a Essex în Anglia unde a
fost Sfântul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, au întrebuinţat şi
întrebuinţează mereu forma aceasta: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne pe noi
şi lumea Ta”. Ei aşa zic în rugăciunea pe care o fac de
obşte. Adică ei fac în loc de rugăciunile liturgice
rugăciunea “Doamne Iisuse” şi au ajuns la formula aceasta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta”. Putem zice şi noi aşa
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta”, nu e greşit; este
cu folos să zicem şi aşa.
Şi aş
vrea să mai spun ceva, şi anume că rugăciunea “Tatăl
nostru” deşi se spune de multe ori în Biserică şi se spune în
viaţa particulară a credincioşilor, trebuie să avem în
vedere faptul că Biserica, la Sfânta Liturghie şi la Cununie, precede
rugăciunea aceasta de o altă rugăciune, şi anume:
“Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne cu
îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm să Te
chemăm pe Tine Dumnezeul cel ceresc, Tată şi a zice…”.
Adică cerem
să fim învredniciţi să-L numim pe Dumnezeu “Tată”, să aveam o viaţă de felul acesta încât
să fim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, fraţi laolaltă,
şi atunci putem să-L numim pe Dumnezeu “Tată”, pentru că
altfel am putea să-i zicem “Tată” lui Dumnezeu cu osândă, în
sensul că nu suntem vrednici a-L numi “Tată”, că nu ne
comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Deci, cerem şi zicem:
- “Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne” - îi zicem lui Dumnezeu “Stăpâne”,
nu “Tată”;
- Ce să ne învrednicească? “Cu îndrăznire, fără de osândă,” - adică
să nu fim osândiţi pentru îndrăznirea noastră;
- Ce să facem? “Să
cutezăm”, “Să îndrăznim”;
- Ce să îndrăznim? “A Te chema
pe Tine, care eşti Dumnezeul cel ceresc”;
- Cum a Te chema? “A Te chema,
a-Ţi zice “Tată”, a-Ţi zice “Tatăl nostru”.
Aceasta
înseamnă că Biserica consideră că rugăciunea aceasta
care se cuprinde în Liturghia credincioşilor, nu în Liturghia celor
chemaţi, are o însemnătate specială şi trebuie gândită
ca ceva deosebit. Şi atunci este nădejde că Dumnezeu ne
primeşte dacă ţinem seama de lucrurile acestea. Eu, lucrurile
acestea vi le-am prezentat ca o sugestie. Puteţi să vă interesaţi
mai mult, dacă citiţi comentariul Sfântului Maxim Mărturisitorul
la rugăciunea “Tatăl nostru”, din Filocalia volumul II, cât şi
alte comentarii. Comentariu la rugăciunea “Tatăl nostru” are şi
Sfântul Grigorie de Nyssa şi Origen, dar cel mai important este să
zicem rugăciunea “Tatăl nostru” cu inimă smerită şi cu
dorinţa de a se împlini cererile. Să nu fie o simplă
formulă rugăciunea “Tatăl nostru”.
Dumnezeu să
ne ajute!
|
A |
m să încep cu o
constatare din viaţa mea, o constatare şi din vremea studenţie
şi din vremea de când sunt la mănăstire, anume, în anul 1961, a
fost la noi la mănăstire un profesor cu nume mare şi
cultură bine pusă la punct, profesorul Onisifor Ghibu şi am
vorbit cu el mai multe. Erau deja nişte ani de când m-am aşezat la mănăstire,
din 1953 se împliniseră opt ani, şi i-am spus că nu prea sunt
mulţumit, că nu prea există o omogenitate în viaţa
noastră de mănăstire, şi profesorul, om cu minte, om cu
experienţă, cu cultură bine pusă la punct, mi-a atras
atenţia asupra faptului că mai mult nu se poate - de ce? -, pentru
că suntem oameni cu trecuturi diferite, cu preocupări diferite, cu
cultură diferită, cu educaţie diferită şi că deocamdată
atâta se poate. Bineînţeles am mers înainte pe aceeaşi linie. Mi-a
părut bine că n-au fost tensiuni, că nu s-au făcut grupuri
între oameni, dar se constata că oamenii se potrivesc cu unii şi nu
se potrivesc cu alţii şi de fapt aceasta e situaţia şi
acum, după atâţia ani.
Îmi aduc aminte
că părintele Serafim spunea:
“Măi frate, aici ar putea să fie raiul pe
pământ”,
ziceam:
“Da părinte, dar cu alţi oameni”.
Bineînţeles
că fiecare dintre noi ne silim să odihnim pe celălalt, să
fim odihnitori cu oamenii. Acesta este un lucru pe care l-am învăţat
de la Sfântul Apostol Pavel din Epistola către Filimon. Nu ştiu
dacă v-a atras atenţia această scrisoare, e o scrisoare pe care
o scriem noi unii altora, mică, de două pagini, în care Sfântul Apostol
Pavel îl recomandă pe Onisim, un sclav fugar, îl recomandă
stăpânului lui ca fiind acum creştin şi să-l primească
şi să nu-l pedepsească pentru că a fugit de la el. Şi
acolo zice:
“Inimile sfinţilor (adică ale creştinilor), s-au odihnit prin tine, frate” (Filimon 7)
şi mai
departe zice:
“odihneşte inima mea în Hristos” (Filimon 20).
Dorinţa
aceasta de a fi spre binele celuilalt este de fapt ceea ce realizează
comuniunea, pe lângă, bineînţeles, preocupările pe care le au
oamenii, aceleaşi preocupări, aceleaşi dorinţe,
aceleaşi angajări. Acestea aduc apropierea între oameni şi
comuniunea se realizează prin apropiere. Însă trebuie să se
ştie că omul din orice grup de oameni, mai mare sau mai mic, poate
să fie corect cu mulţi, dar prieten cu puţini. Cine zice că
este prieten cu mulţi, nu este prieten cu nimeni. Prietenia şi
apropierea se realizează în nişte coordonate care nu se pot dirija
şi care merg de la sine. Ai o apropiere faţă de cineva, te
simţi bine cu el, te apropii, te împrieteneşti şi comuniunea cam
asta ar fi, însă, de exemplu, nu poţi să zici că într-o
clasă de liceu, sau într-un an de facultate, sau într-un grup chiar,
oamenii sunt în comuniune. Nu sunt, pentru că oamenii sunt supuşi
unii altora şi au preocupări comune, dar nu se poate zice că au comuniune.
De obicei comuniune se realizează între oameni puţini între cei care
se potrivesc unii cu alţii, iar potrivirile acestea merg de la sine.
Eu am fost în
Franţa şi am fost în multe parohii ortodoxe. Acolo parohiile ortodoxe
sunt mici pentru că sunt ortodocşi puţini. Faţă de
parohiile catolice sunt foarte mici şi, de aceea, parcă sunt mai
consistente ca şi comuniune. Îi şi zic la parohie comunitate:
comunitatea ortodoxă din Toulouse, comunitatea ortodoxă din Bordeaux;
bineînţeles acestea sunt parohii, dar este vorba de o comunitate care se
simte atrasă în comuniune. Acolo este ceva ce nu e la noi şi nici nu
se poate realiza la noi decât poate parţial şi în anumite locuri. De
exemplu, după slujbă se dă şi o agapă, adică
oamenii aduc de mâncare, mănâncă unii cu alţii, se
organizează ceva de felul acesta şi asta-i ţine apropiaţi
pentru că ei, altfel, ca locuinţă sunt foarte
îndepărtaţi la zeci de kilometrii unii de alţii. Când se
adună la biserică se simt legaţi în comunitatea respectivă.
După slujbă, stau de vorbă, îşi împărtăşesc
bucuriile pe care le au, poate necazurile care apar.
|
Î |
ntre modalităţile
de apropiere, de comuniune de aici de la noi, de o vreme încoace a apărut
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, o
asociaţie de studenţi cu preocupări creştine, cu
dorinţa de a ţine legătura cu biserica, cu ortodoxia, cu
dorinţa de a-i angaja pe studenţi, de a fi împreună, că la
tinereţe omul se simte mai mult doritor de a fi împreună, mai ales
că nu are o familie a lui; şi, pentru că nu are o familie a lui,
are o comuniune. Cine nu are familie are nevoie de a se comunica, de a primi
comunicări sufleteşti, de a primi un cuvânt din partea altora,
şi A.S.C.O.R.-ul are darul acesta de a-i grupa pe oameni.
Comunităţile acestea sunt cam mici faţă de mulţimea de
studenţi asta înseamnă că de fapt în astfel de
comunităţi nu pot intra decât oameni de o anumită factură
şi de o anumită măsură, altfel, ceilalţi care nu au
astfel de preocupări, care nu merg la biserică, care nu se
roagă, care nu postesc, care nu manifestă ortodoxia în mod practic,
nu pot să facă parte dintr-o asociaţie A.S.C.O.R.. Avantajul
este că se pot supraveghea unii pe alţii, se pot verifica unii pe
alţii, îşi pot atrage atenţia unii altora, se pot îndruma unii
pe alţii. Este o bucurie să-i vezi pe studenţi cu gândul la
Dumnezeu, cu preocupări de slujbe, cu bucuria de a realiza conferinţe
cu subiect religios nu numai pentru ei, căci, dacă-i vorba
conferinţele se realizează pentru public, dar dacă nu ar exista
această grupare nu ştiu dacă s-ar ocupa cineva de astfel de
lucruri. Eu la Timişoara, de exemplu, merg din 1992 şi am ţinut
peste 30 de conferinţe şi totdeauna am fost bucuros şi totdeauna
m-am simţit bine în asociaţia aceasta şi m-am simţit bine
cu oamenii care au fost atunci, la început, cu cei care sunt acum mă simt
bine şi, Dumnezeu ştie, viaţa poate să fie încă
înainte şi, dacă îmi ţine Dumnezeu mintea şi
sănătatea, cum zicea profesorul Onisifor Ghibu:
“Părinte Teofil, Dumnezeu să-ţi
ţină mintea şi sănătatea”,
voi mai merge.
|
M |
-am gândit de multe ori la
vorba aceasta: “Să-mi ţină Dumnezeu mintea şi
sănătatea”, căci dacă sunt cum sunt acum pot să merg
în continuare şi să-mi împlinesc dorinţa de a
împărtăşi din experienţa mea, din concluziile mele, din
acumulările mele; acum poate că v-aţi dat seama că am
acumulat ceva de-a lungul anilor de viaţă. La bătrâneţe am
zis că: “Este rezumatul”. Pentru mine rezumatul este ACUM. Am acumulat, am
adunat nişte cunoştinţe; Dumnezeu ştie dacă voi mai
putea aduna de acum încolo, căci nu-mi mai slujeşte mintea ca să
acumulez; trebuie să tocesc, trebuie să fac treabă de tocilar,
altfel n-am cum să reţin. Chiar să ştiţi că acum
când reiau o carte îmi dau seama: “Uite
pe asta am uitat-o” sau “Uite asta
n-am băgat-o în seamă”, dar, dacă îmi mai ţine Dumnezeu
mintea, eu nădăjduiesc să mai pot să servesc pe cei care
sunt şi vor fi în continuare în asociaţia aceasta.
În principiu
vă spun că e mare bucurie să se unească oamenii, cum zice
psalmistul: “Bine este să fie fraţii împreună”. Acolo Dumnezeu
trimite binecuvântare până-n veac, unde-i dar de la Dumnezeu. Nu putem
să desfiinţăm temperamentele, acumulările, dar putem
să fim binevoitori. Aşa cum în matematică există o
operaţie de aducere la acelaşi numitor comun, tot aşa poate
exista şi în viaţa noastră o strădanie de a ne ajuta unii
pe alţii. Nu trebuie să eradezi imediat pe cineva care nu se simte
bine, care ştiu eu, a avut o ispită oarecare; nu este corect, corect
este să fim împreună. Unirea face puterea şi în aşa fel cum
trebuie salvată familia, trebuie salvată şi comuniunea, mai ales
că avem dar de la Dumnezeu cunoştinţe pe care alţii poate
nu le au, avem şi motive să ne întemeiem unii pe alţii în
comunitate şi comuniune. Am să vă răspund acum la
întrebări dacă vor fi!
Studenţii: Părinte, mănăstirea
reprezintă un model de viaţă în comunitate sau şi familia
poate fi luată ca un model de comunitate?
Părintele Teofil: Se consideră că mănăstirea.
Cel puţin Dostoievski aşa vedea lucrurile, că mănăstirea
este aceea care dă tonul în viaţa oamenilor pentru viaţa în
comun, pentru redresarea umană. Acum nu ştiu dacă a avut el
dreptate în toate că mănăstirea e cumva departe de oameni
şi are alte rosturi, alte directive, dar ca mod de viaţă, de
apropiere, chiar de reuşită, poate să fie luată
mănăstirea ca model, pentru că cum v-am spus că există
şi diferenţieri între oameni şi unde există
diferenţieri între oameni trebuie să existe şi silinţe de
apropiere. Mănăstirea poate fi luată la nivel de comuniune,
chiar dacă comuniunea nu este chiar la măsura la care am dori noi
să fie, pentru că diferenţele rămân diferenţe. Vrei
să te uneşti cu omul - e distanţă, e diferenţă de
vârstă! Poate cei tineri nu se unesc aşa de bine cu cei în
vârstă, apoi cei în vârstă nu îi înţeleg aşa de bine pe cei
tineri. Totuşi trebuie să fie împreună şi totuşi
trebuie să fie la program. Există în mănăstire şi un
fel de înstrăinare în această comuniune pe care oamenii din
afară o văd comuniune şi oamenii din înăuntru o văd
şi ca un fel de necomuniune, dar deocamdată la măsurile umanului
asta este ceea ce se poate realiza.
Studenţii: Aţi spus într-o
conferinţă aici la Poşaga, legat de mănăstire, că:
“La mănăstire nu-ţi mai slujeşti
ţie, ci trebuie să-i slujeşti celuilalt”.
Părintele Teofil: Da.
Studenţii: Vorbiţi-ne despre acest
sacrificiu ca rost în comunitate.
Părintele Teofil: Dragă, când ai venit la mănăstire
te gândeşti la mănăstire nu te gândeşti la tine, adică
te gândeşti şi la tine pentru că făcându-ţi datoria în
mănăstire şi pe tine te serveşti, dar întotdeauna trebuie
să te gândeşti la binele celui de lângă tine şi de fapt nu
numai în mănăstire, ci şi în viaţa de familie e foarte
important ca fiecare dintre soţi să se gândească să-l
fericească pe celălalt, să facă în aşa fel încât
să se simtă celălalt bine şi apoi simţindu-se
celălalt bine să ai şi tu personal bucuria că ai contribuit,
să ai şi tu spor de mulţumire sufletească şi bucurie.
Şi aceasta peste tot; dăruirea aceasta de sine e foarte
importantă. Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească,
mi-a spus mie odată la spovedit un cuvânt pe care bineînţeles că
l-a uitat el, dar bine că nu l-am uitat eu că mie mi l-a spus nu
şi l-a spus lui, a zis:
“Să te depăşeşti şi să te
dăruieşti”.
|
D |
ăruirea
aceasta este foarte importantă în viaţa oamenilor, să faci ceva
pentru altul. Iubirea, spre exemplu cere lucrul acesta, fă ceva pentru
binele omului de lângă tine şi atunci e nădejde de bine şi
pentru tine. Sunt unele mânăstiri în care se insistă pe lucrul acesta
şi din partea celor care au rol de conducători, de rânduitori în mănăstire.
Totdeauna s-a insistat în felul acesta. Nu ştiu care este situaţia
acum, dar în începuturile sale şi în primii ani de existenţă Mănăstirea
Vladimireşti de la Tecuci a fost rânduită în sensul acesta de a se
interesa unul de celălalt, de a trăi unul pentru celălalt, în
mod conştient nu aşa că mă duc acolo, am intrat - Doamne
ajută! -, mergem înainte cum o fi, ci fiecare căuta să-l
servească pe omul de lângă el.
Studenţii: Părinte, tot legat de silirea
de a fi în comuniune şi de a te dărui celui de lângă tine
şi de a te sili să-i fie bine şi lui, ce se poate face în cazul
în care, să zicem, într-o familie unul dintre soţi e mai apropiat de
biserică, amândoi soţii merg la biserică, dar unul e mai
apropiat şi duminica când merg la biserică unul dintre ei zice: “Ce mă scol aşa dimineaţa,
mă duc la Utrenie, las’ că mă duc atunci când să
înceapă Liturghia sau imediat ce începe” şi celălalt se duce
dimineaţa; ce să facă acesta?
Părintele Teofil: Acum nu se poate da un principiu sau
o reţetă, dar cel mai bine este ca oamenii să se unească
după nivelul acela, nu după aceea să se constate că unul
merge la biserică. Sunt lucruri care se spun de la început pentru că
altfel n-ajungi să-ţi faci un program de viaţă
religioasă în familie, dacă nu pui problema de la început. Se poate
pune problema şi se poate insista pentru anumite lucruri şi mai ales
dacă îl câştigi pe celălalt cu bunăvoinţa ta cu stilul
tău de viaţă, de prezentare, atunci se poate face mai mult.
Creştinismul e cu cruce. Sfânta Elena ce bucurie a avut când a găsit
Sfânta Cruce! Cruce a găsit, cruce duce! Aşa este şi în
viaţa de familie, dar trebuie insistat pentru că să
ştiţi că nu este o simplă teorie că: “vor fi cei doi un trup”, ci e
într-adevăr o modalitate de exprimare a unităţii în diversitate
pentru că în trup sunt doi ochi, o singură vedere, două urechi,
un singur auz, două nări, un singur miros, două mâini, o
singură lucrare, două picioare, un singur mers, tot aşa şi
în viaţa de familie trebuie să fie o unire în toate, dacă-i
aşa e ideal, dacă nu este aşa trebuie să se insiste.
Dumnezeu ştie ce se poate realiza pentru ideal. Eu m-am trezit într-o
familie în care mersul la biserică era o chestiune esenţială,
adică nu se putea pune problema că ar putea fi şi altfel. Era o
uzanţă socială, dar aceasta nu însemna că îi reprezenta pe
părinţii mei sau pe familia mea ca pe o comuniune, că mai apoi,
de la o vreme, lucrurile s-au schimbat: au început oamenii să nu mai
meargă la biserică, au început tinerii să nu mai meargă la
biserică, nu se mai simţeau bine fraţii mei să meargă
la biserică între bătrâni. A venit odată mama la mine şi
venise fratele meu cel mic din Arad, Vasile, şi am întrebat:
“Ce face Vasile, merge la biserică?”.
Şi a zis
mama:
“Să ştii că nu prea trage, că dacă
îi zic: “Gată-te şi vino la biserică” zice: “Ia mai
lasă-mă că nu este nici unul de vârsta mea acolo”.
Aceasta
înseamnă că a fost uzanţa socială, nu a fost o necesitate
spirituală.
Studenţii: A-ţi spus mai devreme că
în comunităţile acestea A.S.C.O.R. sunt destul de puţini
studenţi. E adevărat că raportat la câţi studenţi
sunt, sunt foarte puţini în A.S.C.O.R., de exemplu la Bucureşti sunt
foarte mulţi tineri, nu numai în A.S.C.O.R., dar şi la biserica
studenţilor, foarte mulţi, neluaţi în seamă şi le e
şi lor greu să se integreze.
Părintele Teofil: E greu pentru că în momentul
în care sunt mulţi, cu greu te încadrezi între cei mulţi. Comuniunea
se realizează între mai puţini. Spre exemplu când am fost în
Bucureşti au fost doi tineri, un băiat şi o fată, doi
doctori şi ei mă ştiau, m-au văzut la biserica
studenţilor, am slujit acolo, m-au auzit la conferinţe şi au
venit să mă vadă. Şi zic:
“În ce relaţii sunteţi unul cu altul?”
Şi au răspuns:
“Suntem colegi, mergem la aceeaşi biserică”.
Mi-a
plăcut, zic uite ce frumos că există şi
conştiinţa aceasta că mergem la aceeaşi biserică. Aceasta
era relaţia lor cea mai adevărată până la momentul
respectiv: “Suntem colegi şi mergem
la aceeaşi biserică”.
Studenţii: Părinte, aş vrea să
ne vorbiţi despre importanţa faptului că într-o familie şi
într-o comunitate cum e A.S.C.O.R.-ul, cei care o alcătuiesc să
aibă acelaşi duhovnic, deci dacă este important acest fapt
şi dacă nu este important şi în ce măsură ajută.
Părintele Teofil: Dragă, la cununie şi la
Liturghie, numai la cununie şi la Liturghie există îndemnul:
“Unirea credinţei şi împărtăşirea
Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Aceasta
înseamnă că la Liturghie şi la cununie se pune problema aceasta
a unirii. Unirea trebuie realizată, fără unirea aceasta nu ar
exista o comuniune nici în căsătorie. Chiar căsătoriţi
fiind oamenii pot să fie singuratici şi uneori se destramă
căsătoriile şi prin motivul acesta că nu se împlinesc unul
prin celălalt, nu pleacă amândoi genunchii seara, cum zice Zorica
Laţcu în poezia aceea:
“Când plecăm genunchii seara amândoi”.
Sunt nişte lucruri care trebuie făcute. Să
ştiţi că lucrurile nu vin de la sine, ci lucrurile trebuie
urmărite, faptul de a mânca împreună, de a sta de vorbă
împreună. Dacă ai o tendinţă de evadare, nu poţi
niciodată să realizezi comuniunea chiar dacă zici pe de
altă parte că eşti unit în numele Domnului.
|
C |
red că are
importanţă ca cei dintr-o comunitate să aibă acelaşi
duhovnic. Sigur, oamenii ştiu când intră în A.S.C.O.R. că intră
într-o realitate, într-o atmosferă; ştiu ce se face acolo. Constatarea
este că sunt puţini care se încadrează şi poate că
sunt puţini pentru că puţini sunt cei care pot să se
încadreze, ceilalţi nu pot să facă nici puţinul acela care
se face la A.S.C.O.R., căci sunt preocupaţi de alte lucruri, nu îi
interesează aşa de mult slujba, ş.a. Ştiu eu, voi vă
adunaţi acolo, faceţi rugăciuni de seară - care vin, vin, care
nu vin, nu vin; bineînţeles că nu pot veni toţi şi eu la
studenţi le mai şi spun că nu sunt obligaţi să
meargă la toate întrunirile şi la toate slujbele. Când poţi
mergi, când nu poţi, nu mergi, pentru că asta nu înseamnă
că nu mai eşti în A.S.C.O.R. - că n-ai fost la biserică,
că eşti departe; Sunt atâtea şi atâtea lucruri împiedecătoare.
Important e să ai o ţinută care să te recomande. Care sunt
studenţi buni şi la carte şi la ţinuta morală, atunci
să fie şi înaintea lui Dumnezeu uniţi şi să-şi
desfăşoare activitatea şi în această asociaţie. Eu
sunt recunoscător asociaţiei de studenţi că de obicei conferinţele
pe care le-am ţinut în ţară - şi-s multe -, le-am
ţinut în raport cu A.S.C.O.R.-ul şi ca invitat al studenţilor
din A.S.C.O.R. Nu m-au invitat ierarhii sau preoţii. M-au invitat cei din
A.S.C.O.R., eu am răspuns şi bine că am răspuns, că
m-am trezit cu ceva, măcar cu nişte casete înregistrate şi cu
faptul că am făcut ceva ce nu aş fi făcut la mine
acasă de exemplu. Cărţile care au apărut de pe urma
conferinţelor, sunt cărţi pe care eu nu le-aş fi scris la
masa de lucru, ci le-am vorbit şi după aceea s-au scris, şi acesta-i
mare lucru. Acestea eu nu puteam realiza acasă, ci le-am realizat
răspunzând invitaţiei pe care mi-au făcut-o studenţii. Aici
sunt pentru a cincia oară şi e ceva!
Studenţii: Părinte, cum se poate înfrânge
frica de a te apropia de Dumnezeu. Spre exemplu mergi la Maslu şi acolo se
manifestă nişte persoane bolnave şi te sperii sau te apuci
să zici rugăciunea “Doamne
Iisuse”.
Părintele Teofil: Dragă, de Dumnezeu nu trebuie
să-ţi fie frică pentru că nu este terorist. Dumnezeu e
Tatăl nostru. Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, în
bunătatea Lui; aşa cum ai încredere în părinţi, tot
aşa ai încredere şi în Dumnezeu. Dacă sunt nişte
antecedente care nu te recomandă, Dumnezeu ştie neputinţa
omenească şi e totdeauna gata să-l primească pe om.
Părintele Arsenie Boca spunea că:
“Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare
păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă
de Dumnezeu”.
Trebuie
să avem încredere în Evanghelie. Evanghelia este dătătoare de
nădejde. Spre exemplu, să ne gândim la a doua rugăciune de la
Maslu care zice:
“Din iubirea de oameni Te-ai făcut om pentru
făptura Ta; Tu eşti Cel ce ai zis: n-am venit să chem pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă; Tu
eşti Cel ce ai căutat oaia cea rătăcită; Tu eşti Cel
ce cu osârdie ai căutat drahma cea pierdută şi ai aflat-o; Tu
eşti Cel ce ai zis: pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Tu
eşti Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care a spălat cu
lacrimi cinstitele Tale picioare; Tu eşti Cel ce ai zis: de câte ori vei
cădea, scoală-te şi te vei mântui; Tu eşti Cel ce ai zis: bucurie
se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”.
Sunt
nişte lucruri pe care noi contăm. De ce contăm? Pentru că
nu-L înţelegem pe Dumnezeu altfel decât aşa cum este prezentat, ca “tatăl fiului risipitor”. Eu v-am
mai spus şi în alte dăţi că despre tatăl fiului
risipitor se spune în Sfânta Evanghelie că a alergat în faţa fiului
ce se apropia, nu a mers încet, nici nu l-a aşteptat să vadă ce
zice, ce face el, cum se manifestă după atâta vreme, pentru că
nu era cercetător ştiinţific, nu era psihiatru, nu are psiholog,
ci era tată şi inima lui de tată nu l-a lăsat să stea
pe loc şi să aştepte, ci i-a dat ghes să alerge. Acestea
sunt nişte lucruri pe care noi nu trebuie să le uităm
niciodată sau nu numai să nu le uităm, ci să le avem în
vedere, pentru că sunt de multe ori lucruri pe lângă care trecem
şi nu le luăm în consideraţie de la început, dar realitatea aceasta
trebuie să fie:
Să avem încredinţarea că Dumnezeu ne este
favorabil.
Studenţii: Părinte, cum putem să
ajungem să ne gândim la Dumnezeu ca la Dumnezeu, că de obicei se
întâmplă să mă gândesc la Dumnezeu, aşa, ca la om.
Părintele Teofil: Dragă, la Dumnezeu trebuie
să ne gândim ca la Dumnezeu în sensul că e mai presus de ce face omul,
e mai presus de om. Noi de obicei ne gândim la om ca la om şi avem
dreptate să ne gândim la om ca la om, dar uite, la Dumnezeu nu ne gândim
ca la Dumnezeu, că de multe ori neglijăm faptul că:
“Pe cât e de departe răsăritul de la apus
depărtat-a de la noi fărădelegile noastre”.
Expresia
aceasta mie îmi place foarte, foarte mult. De ce? Pentru că nu zice: “Pe cât e de departe răsăritul sau
apusul de mine”, ci “Pe cât e departe
răsăritul de apus atât a depărtat de la noi
fărădelegile noastre”, sau:
“Cum iubeşte tatăl pe copiii săi,
aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”.
Nu
ne gândim destul la bunătatea lui Dumnezeu, la măreţia lui
Dumnezeu, la Dumnezeu Cel care miluieşte şi mântuieşte. Pentru
noi de multe ori gândul la Dumnezeu este un gând obişnuit şi de aceea
părinţii de la Muntele Athos spuneau ca să te gândeşti la
Dumnezeu ca la Dumnezeu, adică să-L ai în vedere pe Dumnezeu în
măreţia Lui, bineînţeles că aceasta nu este treabă de
începător, dar e o treaba de om care ştie că altceva e Dumnezeu
şi altceva e omul.
Studenţii: Părinte, în cazul în care
prieteni de-ai noştri ne ştiu de mai demult şi sunt acum
nemulţumiţi de faptul că nu le mai alocăm atât de mult timp
din cauza faptului că mergem la biserică şi ne reproşează
faptul că mergem prea des la biserică şi nu mai stăm cu ei…
Părintele Teofil: Dragă, acum fiecare zice ce
vrea, dar să ştii că prietenia nu e cu cereri, prietenia e cu
ofertă, adică ei pot să-şi dea seama că nu se mai
realizează lucrul acela cum s-a realizat înainte, dar aceasta nu
înseamnă că este o pierdere în prietenie; e un câştig în
prietenie în sensul că dacă tu te apropi de Dumnezeu atunci şi
prietenia e mai statornică, e mai sigură. Bineînţeles că nu
mai ai timp disponibil ca atunci când nu trebuia să mergi două
ceasuri la biserică, de exemplu, într-o zi de duminică.
Studenţii: Cât de deschis trebuie să fie
A.S.C.O.R.-ul ca şi comunicare în raport cu tinerii, să zicem “cei
mai puţin buni”, şi în raport cu unele asociaţii care nu sunt
religioase, dar au unele scopuri umanitare? De exemplu “Asociaţia pentru
sprijinirea handicapaţilor”.
Părintele Teofil: Da, dar o asemenea asociaţie poate
să aibă şi tentă religioasă. Dacă tu te angajezi
într-o asociaţie din aceasta, te angajezi cu capacităţile tale,
şi apoi nu te îndepărtează nimeni de convingerile religioase pe
care le ai. Tu faci în asociaţia respectivă ce poţi face, dar cu
gândul la Dumnezeu, spre deosebire de ceilalţi care fac numai cu gândul la
oamenii care-i sprijină.
Studenţii: Deschiderea A.S.C.O.R.-ului
faţă de aceşti tineri care ar trebui să fie? Căci
Sfinţia Voastră spuneaţi că în A.S.C.O.R. rămân
până la urmă cei mai buni, cei care învaţă mai bine.
Părintele Teofil: Da, eu aş fi de părerea
asta: să fie reprezentativi, că dacă nu sunt reprezentativi
atunci nu sunt nici atractivi în sensul că dacă pe oricine îl faci
călugăr înseamnă că călugăria nu este ceva
deosebit
Studenţii: Noi ce atitudine trebuie să
avem?
Părintele Teofil: Păi, atitudinea de a-i stimula
pe cei care vin acolo să fie reprezentativi din toate punctele de vedere:
din punct de vedere religios, din punct de vedere moral, din punct de vedere social,
să nu creadă că acum se poate oricum, că doar eu sunt în
A.S.C.O.R.
Studenţii: Părinte, în vederea apropierii
dintre tineri A.S.C.O.R – ul de la Bucureşti a organizat la sfârşit
de săptămână, nişte hore, cu dansuri populare. Ce
părere aveţi se poate realiza o apropiere între tineri în aceste
condiţii?
Părintele Teofil: Da, cred că şi aceasta
poate apropia pentru că tinerii nu sunt desprinşi de astfel de manifestări.
Este o bucurie pentru ei să vină să danseze un dans. Să nu
mă audă cineva de la Alba Iulia că am fost odată acolo
şi am primit o scrisoare că am fost de părere cu dansul, că
nu trebuia să fiu aşa, dar adevărul este că oamenii se
manifestă şi în felul acesta şi pot să se manifeste şi
în felul acesta, nu este exclus, doar se spune şi în pilda fiului
risipitor că fratele fiului risipitor a auzit cântece şi jocuri.
Bineînţeles că nu trebuie să faci abuz şi nu trebuie
să amesteci răul în bine, dar e totuşi un lucru pe care îl fac
tinerii bucuroşi şi pe care îl pot face chiar dacă au
credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să fie înţepeniţi
undeva că nu este slobod să se mişte într-un ritm.
Studenţii: Vă întreb pentru că
după o perioadă de astfel de întâlniri, părerile au fost
împărţite: unii s-au simţit ridicaţi, apropiaţi unii
de alţii, iar alţii s-au simţi coborâţi de alţii.
Părintele Teofil: Dragă, oamenii sunt foarte
feluriţi în felul de a gândi. Sigur că dacă venea un
călugăr acolo tot aşa le spunea: “Nu mai jucaţi că este păcat!”. Dacă
călugărul era cum sunt eu zicea: “Jucaţi!”;
depinde de concepţia omului. Întreaba cineva la Iaşi odată
dacă e voie să râdem. Asta ţine de structura umană, de ce
să nu fie voie să râd? Îl aveam pe Părintele Serafim acolo,
Dumnezeu să-l odihnească, râdea de te gândeai că se desface
şi nu era nici un bai că râde.
Dragă,
oamenii sunt foarte feluriţi nu te poţi lua după fiecare, dar
părerea mea personală este că omul trebuie să se manifeste.
Spun unii să se facă nunţi fără muzică. Păi
aceea este pomană nu este nuntă. Se spune:
“Se face o pomană! Haideţi oameni la pomană!”
Oamenii aceia
care sunt la nuntă, vor să se distreze după
necesităţile lor şi atunci le pui la îndemână şi
posibilitatea aceasta. Dacă vrea cineva să nu danseze şi să
zică uite la aceştia că dansează, treaba lui, dar cine vrea
să danseze, să danseze şi nu poţi să zici că: “Gata am terminat cu lucrurile acestea;
nu-mi mai trebuie!” Păi atunci înseamnă că renunţi la o
tradiţie, la o întreagă tradiţie românească, care este
frumoasă şi poate fi menţinută frumos într-o atmosferă
bună, plăcută. Că fac oamenii şi rele când au astfel
de posibilităţi, asta este altceva.
Studenţii: Părinte, dacă cineva se
împărtăşeşte în ziua nunţii, e un lucru nepotrivit ca
apoi să danseze?
Părintele Teofil: Păi poate să danseze
şi împărtăşit, nu este nici o panică. Dacă-i
păcat să danseze când s-a împărtăşit atunci e
păcat oricând.
Studenţii: Trebuie să aibă un
comportament mai decent pentru că s-a împărtăşit?
Părintele Teofil: Domnul Iisus Hristos este izvor de
bucurie, el nu te reţine de la un lucru pe care îl binecuvintează, în
cazul că e binecuvântat, şi eu nu cred că o nuntă nu e
binecuvântată. La nunta din Cana de ce Iisus le-a dat vin?! Să
băgăm de seamă, Domnul Hristos nu a făcut din vin apă,
ci a făcut din apă vin.
Studenţii: Părinte, dar în “Ne vorbeşte Părintele Cleopa”,
în volumul 3, se zice că:
“Dansul este păcat şi că trupul este calul,
iar sufletul călăreţul; trupul trebuie să-l struneşti
cu metanii când îţi vine să dansezi”.
Părintele Teofil: Dragă, o vorbă zice
că un ţigan s-a dus la judecată şi acolo judecătorul l-a
întrebat:
“Ai furat?”
Ţiganul a
zis:
“N-am furat!”
Şi
judecătorul zice:
“Ia uite aici cinci martori care te-au văzut că ai
furat”.
“Păi îţi aduc eu trei sute care zic că
n-am furat” -
zice.
Şi cu
chestiunea aceasta te poţi lua după unii şi te poţi lua
după alţii şi atunci, dacă te iei după Părintele
Cleopa, faci cum zice Părintele Cleopa, dacă te iei după mine
faci cum zic eu. Acum Dumnezeu ştie, şi va alege cumva până la
urmă, dar adevărul este că oamenii nu pot trăi şi nu e
cazul să trăiască numai o viaţă din aceasta de
renunţări, ci o viaţă în care omul se manifestă
corect. Eu nu sunt pentru dansuri care nu sunt la locul lor. Eu sunt pentru o
viaţă normală, o viaţă pe care omul o duce cu Dumnezeu
chiar şi într-un dans pe care-l dansează. Depinde apoi şi de
starea omului, pentru că oamenii aşteaptă ceva, pentru că,
de exemplu, lumea nu se aşteaptă la mine, călugăr fiind,
să dansez, şi atunci eu trebuie să ştiu lucrul acesta
şi să nu fac sminteală, dar nu ar însemna că eu am
căzut din har că am jucat şi eu acolo cu ceilalţi. Dar, în
sfârşit, lucrurile trebuie gândite în raport cu situaţiile speciale
în care ai putea să ajungi sau în care ai putea să fi. Ce
aşteaptă oamenii de la tine? Sunt atâţia preoţi care merg
la nuntă şi nu dansează pentru că ştiu că
credincioşii se smintesc dacă dansează, ori dacă nu ar fi
opinia aceasta ar putea să danseze şi nu ar fi nici un bai.
Studenţii: A fost o situaţie când în
timpul postului câţiva s-au dus la un film, un film bun, folositor, iar
alţii care erau mai de curând veniţi în A.S.C.O.R. au spus: “Păi dacă şi cutare se duce
la film…”
Părintele Teofil: Ei, totdeauna găseşti
oameni şi să te aprobe şi oameni să te conteste.
Studenţii: Şi atunci trebuie să
ascundem că mergem la film să nu se smintească alţii?
Părintele Teofil: Nu trebuie să ascunzi nimic,
trebuie să te confrunţi, dar să te duci la filme decente şi
să te duci undeva unde să poţi să câştigi ceva. Dacă
te duci la filme necuviincioase atunci nu te duci. Dragă, fiecare îşi
rânduieşte lucrurile în raport cu ceea ce îl învaţă cei
apropiaţi ai lui, cu convingerile lui. Eu nu cred că vizionarea unui
film, de exemplu “Mizerabilii”, ar prejudicia starea sufletească a celui
care îl vizionează. Acum este şi multă muzică şi film
care stârneşte foarte puternic senzualitatea. Ei, la acela să nu te
duci dacă şti că nu este bine. Să ocoleşti muzica
care-i stârnitoare de rele.
Studenţii: Cum poate împlini un om cel mai
bine porunca Mântuitorului: “Iubeşte
pe Dumnezeu din toată inimă ta, din tot cugetul tău?”
Părintele Teofil: Aceasta este o chestiune pentru
toată lumea nu numai pentru cei din mănăstire, toate ale omului
sunt la nivelul omului. Porunca aceasta este o poruncă pe care nu ştiu
cine o împlineşte de fapt în totalitate. O avem în vedere, dar nu pot
să zic că am ajuns la măsura aceasta şi nu mai am nici o
insuficienţă nici când e vorba de Dumnezeu, nici când e vorba de
aproapele. E o poruncă pe care ne silim să o împlinim şi o împlinim
numai pe măsura nepătimirii, pentru că Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că:
“Dragostea e născută de nepătimire”.
Dacă n-ai
nepătimire nu poţi avea dragostea duhovnicească pe care o are în
vedere Domnul Iisus Hristos. Aşadar soluţia este să faci cât
poţi face şi ce nu poţi tu face, face Dumnezeu cum se spune în
legătură cu tânărul bogat când l-au întrebat ucenicii pe Domnul
Hristos: “Doamne, dar atunci cine poate
să se mântuiască?”. Şi Domnul Hristos a răspuns: “Ceea ce-i cu neputinţă la oameni,
e cu putinţă la Dumnezeu”. Nu pot face eu ca om ceea ce face
Dumnezeu şi atunci Dumnezeu îmi ajută.
Dragă, noi
nu trebuie să stăm într-un fel de asupreală. Credinţa
noastră-i despovărătoare; aceasta să o reţineţi
neapărat:
Credinţa noastră
nu ne ţine închingaţi, nu ne ţine sub presiune, ci e
despovărătoare. Şi dacă-i despovărătoare e
eliberatoare. Aceasta înseamnă credinţă mântuitoare.
Studenţii: Părinte, există oameni
care muncesc foarte mult, de exemplu, bunicii noştri la ţară se
duc toată ziua la muncă. Psihologia a inventat un termen care spune
că sunt oameni dependenţi de muncă, ca şi cum munca ar fi o
patimă în sine. Se poate vorbi de aşa ceva?
Părintele Teofil: Dragă, munca este un dar de la
Dumnezeu şi cine munceşte se mântuieşte.
“Despre lene adevărul mi l-a spus a mea
bunică:
Omul este ca şi apa - dacă stă mereu se
strică”.
Sunt
oameni pentru care munca e o lege de viaţă; ce-ar face dacă nu
ar munci? Nu se poate! Munca e un dar de la Dumnezeu, e o lege de
viaţă, te angajează la ceva din lumea aceasta pentru
trebuinţele vieţii şi e un dar de la Dumnezeu. Când l-am
întâlnit prima dată pe părintele Arsenie avea nişte mâini
bătătorite; a muncit la mănăstire, la zid, la piatră,
la drum, la orice unde a fost nevoie a pus mâna şi a muncit şi de
aceea i s-au bătătorit mâinile. Când l-am întâlnit a doua oară
era pictor de icoane, nu mai avea mâini bătătorite. Şi eu zic
că n-am mâini bătătorite, dar poate bătăturile mele
sunt la minte.
Studenţii: Părinte, ce părere
aveţi despre părintele Nicolae Steinhardt?
Părintele Teofil: De părintele Nicolae
Steinhardt nu ştiu decât din cărţile lui, nu l-am cunoscut. A
avut mare circulaţie ca scriitor.
Studenţii: Părinte să încheiem aici!
Mulţumim pentru cuvânt.
Părintele Teofil: Încheiată gata! Eu vă
doresc să aveţi folos!
În şcoala Părintelui
Arsenie Boca
|
C |
uvântării din seara
asta i-am dat ca titlu “În şcoala
Părintelui Arsenie Boca”. Nu o să fie o expunere deosebit de
încărcată de argumentare, ci o să fie o expunere
cronologică. Am să spun de când îl cunosc pe Părintele Arsenie
Boca şi cine a fost părintele. Se împlinesc anul acesta 10 ani de
când a trecut la cele veşnice - poate că e chiar un fel de aducere
aminte. N-am străbătut încă tot materialul pe care îl am, ceea
ce a scris părintele. Pe lângă “Cărarea Împărăţiei”,
părintele mai are şi nişte predici pe care le am pe o bandă
de magnetofon, dar nu m-am mai ocupat de mult de ele. Am mai multe casete tot
aşa cu predici copiate de pe caietele părintelui şi cu acestea
s-ar putea alcătui un material interesant. De ce interesant? Părintele
însuşi a fost un om deosebit. Eu dacă ar trebui să răspund
la întrebarea: “Câţi oameni am
cunoscut eu lucrători în Biserică sau cine cred eu că e omul cel
mai deosebit?”, sigur, de fiecare dată, aş răspunde că
Părintele Arsenie Boca. Acum oamenii deosebiţi sunt mulţi
şi sunt multe deosebiri între oameni, dar părintele avea ceva ce îl
făcea cu totul aparte, anume pe lângă cultura pe care o acumulase - şi
aceasta este o chestiune foarte importantă - mai avea încă ceva. A venit odată la noi la mănăstire
un cadru universitar din Sibiu, preda la Politehnică la Sibiu, nu îi
reţin decât numele de familie, anume Bologa. Ştiam de el că
făcuse şcoală la Iaşi şi noi acolo la mănăstire
aveam o icoană expusă, o icoană pictată de părintele
Arsenie cu Adormirea Maicii Domnului. Cei care aţi fost la noi la mănăstire
aţi văzut-o, este în muzeu o icoană în care părintele a
prezentat evenimentul ca şi cum s-ar fi întâmplat la Sâmbăta, în
sensul că îngerul duce sufletul Maicii Domnului prin fereastra muntelui
spre cer. Munţii i-a făcut cum se văd munţii de la mănăstire.
De altfel părintele, fiind un om deosebit, în toate ale lui era deosebit. Pictura
de la Drăgănescu, care îl prezintă pe părintele ca pictor,
se impune conştiinţei celor care privesc. Eu pe cei de la
Bucureşti în mod special îi îndemn, că sunt aproape, să
meargă la Drăgănescu să vadă biserica pictată de
părintele să citească textele care-s scrise pe pereţii
bisericii în legătură cu picturile pe care le-a realizat
părintele. Dar să revenim la acel cadru universitar. I-am atras
atenţia asupra epitafului cu Adormirea Maicii Domnului făcut de
Părintele Arsenie şi am spus că după părerea mea
Părintele Arsenie este un geniu. Şi atunci el a zis:
“Aceasta înseamnă că are o cultură
perfectă şi încă ceva”.
Eu
i-am răspuns:
“Nu ştiu dacă are o cultură perfectă,
dar sunt sigur că are încă ceva, de acel încă ceva suntem siguri”.
|
P |
ărintele,
fără să caute, s-a impus atât conştiinţei
credincioşilor, cât şi intelectualilor şi oamenilor de la
ţară, oamenilor simpli. Oamenii simpli spuneau despre părintele
că e un om cu dar, un om cu dar de la Dumnezeu. Orice preot are dar
şi, în părţile Făgăraşului se şi spune o
urare preotului, de felul: “Părinte,
Dumnezeu să-ţi ţie darul!”. Părintele avea un dar peste
dar. Intelectualii l-au apreciat pe părintele ca intelectual, ca pe un om
cu cunoştinţe, nu numai teologice, ci şi cu cunoştinţe
laice. Intelectualii l-au ascultat; părintele a ţinut mai multe
cuvântări anume pentru intelectuali. În 1947, în special, s-au adunat mai
mulţi studenţi la Sâmbăta şi părintele le-a prezentat
anumite lucruri şi se mirau intelectuali de cunoştinţele
părintelui şi de puterea lui de sinteză şi de intuiţia
lui şi de capacitatea lui de pătrundere şi de toate câte
şi-au dat seama că le are părintele. Eu am auzit de
Părintele Arsenie în 1942 şi i-am scris o scrisoare la care mi-a
răspuns un vieţuitor de mănăstire de atunci care a ajuns
doctor la Cluj şi care de fapt nu a mai rămas în viaţa mănăstirească,
dar atunci era diacon la Sâmbăta şi mi-a scris ca din partea
părintelui Arsenie îndemnându-mă la rugăciunea cu care se
mântuiesc călugării. La scurtă vreme am ajuns eu la Sâmbăta
şi atunci am vorbit cu părintele. I-am spus că vreau să
mă fac călugăr. Bineînţeles că nu era cazul să
mă fac atunci - aveam doar 13 ani şi jumătate. Părintele
s-a ocupat totuşi de mine ca de un om mare. Mi-a spus la prima întâlnire
că:
“Nu toţi cei de la mănăstire se mântuiesc
şi nu toţi cei din lume se prăpădesc”.
Chiar
dacă mi-ar fi rămas numai cuvântul acesta de la părintele era un
cuvânt deosebit, un cuvânt pe care nu
l-a mai spus altcineva şi nu l-am mai auzit altă dată spus de
altcineva, doar că eu l-am mai spus. Avea puterea aceasta de a sintetiza
anumite lucruri. Le-a vorbit unor copii cu care a făcut un fel de
cateheză despre conştiinţă şi spunea despre cuget sau
conştiinţă că este “glasul
lui Dumnezeu care vorbeşte în om şi arată ce e bine şi ce e
rău”. Avea posibilitatea aceasta de a formula nişte lucruri care
să se menţină prin formularea lor. Eu l-am auzit prima dată
pe părintele slujind şi apoi predicând în ziua de 30 august 1942; a
vorbit atunci despre haina de nuntă. Predica am reţinut-o exact
şi mai ales aprecierile pe care le-a făcut în legătură cu
propria lui haină de nuntă. Şi spunea că s-a poticnit de
multe ori de cuvintele acelea din Evanghelie care s-au citit în duminica
respectivă la Sfânta Liturghie unde se spune că la nuntă era
şi unul care nu avea haină de nuntă, sfida cumva ospăţul
respectiv, şi stăpânul a poruncit să-l ia şi să-l lege
şi să-l arunce în întunericul cel mai din afară. Cuvintele
acestea sunt spuse în Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu
nunta fiului de împărat. Şi părintele a spus atunci că şi-a
văzut haina, a văzut că nu era haină de nuntă
şi-a văzut haina ca şi cum ar fi fost, zicea el, o
spălătoare, adică o haină murdară de tot, şi
având această intuiţie a situaţiei s-a gândit cum
să-şi cureţe haina de nuntă, cum să-şi facă
din haină murdară haină curată. A fi fost dispus să
facă orice ca să ajungă să-şi vadă haina
curată, să nu mai fie ca un spălător, şi a fost
şi la Sfântul Munte 3 luni. Ştiu că a fost acolo şi l-a
avut duhovnic pe Părintele Antipa, pe care l-a avut şi părintele
Serafim. Să ştiţi că oamenii sunt foarte diferiţii
după structura lor, adică nimeni nu poate fi Părintele Arsenie,
nimeni nu poate fi părintele Serafim şi nimeni nu poate fi
Părintele Teofil, nu poate fi decât acela care este. Nu există
posibilitatea să copiezi pe cineva. Dacă îţi dă Dumnezeu
har să fi ce eşti, eşti ceea ce eşti şi atâta tot.
|
M |
ănăstirea
de la Sâmbăta a început cu 3 oameni mari, toţi mari, dar de
mărimi diferite, şi de mărimi în alte domenii: Părintele
Mladin, care a ajuns Mitropolitul Ardealului şi care a fost un om de
studiu; Părintele Serafim care a fost un om de contemplare, de
linişte, de bucurie; şi Părintele Arsenie care a fost un om de
acţiune. Zic că dacă i-am compara cu Sfinţii Trei Ierarhi
am putea zice de Părintele Arsenie că semăna cu Sfântul Vasile
cel Mare, Părintele Mladin cu Sfântul Grigore şi Părintele
Serafim cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Să ştiţi că
Părintele Mladin se putea asemăna cu Sfântul Grigorie şi pentru
că era poet. Nu ştiu dacă ştiţi lucrul acesta, dar el
a şi publicat poezie, nu poezii în cărţi, ci poezii în periodice
şi are nişte poezii foarte frumoase şi profunde. Părintele
Arsenie spunea că a făcut tot ce a ştiut el, tot ce a gândit
şi a ajuns după o vreme, nu a spus când, şi şi-a văzut
haina murdară, dar a ajuns să-şi vadă şi haina
curată, anume, fiind la Sâmbăta (la Sâmbăta s-a aşezat în
1939), spunea, în 1942, că a avut o vedenie. Se făcea că este
biserica mănăstirii şi că un copil stă în faţa
lui. Părintele era cu faţa spre altar şi copilul era în
faţa lui între naos şi pronaos, acolo unde-i mai strâmtă
biserica, dar nu se sprijinea de pereţi. Acesta i-a arătat
părintelui să se privească pe el şi s-a văzut că
era îmbrăcat cu o haină curată pe care era o pată
lungă, cam de jumătate de metru, şi aceasta reprezenta un
păcat pe care el nu l-a spus, care a fost, şi copilul i-a spus
că mai are unul. Şi atunci părintele s-a întrebat care ar putea
să fie celălalt, şi şi-a dat seama că a întâmpinat
vedenia cu “Doamne”, ori cuvântul “Doamne” se adresează numai lui
Dumnezeu: “Doamne Dumnezeul nostru mare
şi minunat este numele Tău în tot pământul”. Când s-a gândit
la aceasta copilul a râs, a zâmbit şi atunci părintele a avut în
consideraţie că cel de-al doilea păcat este acela că a
întâmpinat vedenia cu “Doamne”. Asta
a spus în predica aceea, şi a mai spus că preotul este responsabil
pentru credincioşi şi a citit din cartea prorocului Iezechiel cuvinte
în legătură cu străjerul pus să-i avertizeze pe oameni
că vine duşmanul şi că dacă îi avertizează el se
mântuieşte că şi-a împlinit datoria, iar oamenii pot să
piară dacă nu-l ascultă, însă dacă nu îi
avertizează atunci sângele lor se va cere din palma celui care nu i-a
avertizat. Al treilea lucru pe care l-a accentuat atunci a fost faptul că
pentru a ne împărtăşi cu dumnezeieştile taine trebuie
să avem o vrednicie, bineînţeles că vrednicia ne-o dă
Dumnezeu, dar trebuie să fim şi noi preocupaţi de vrednicie, în
sensul că Sfântul Apostol Pavel spune:
“Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa
să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar,
căci cine mănâncă şi bea fără vrednicie,
mănâncă şi bea sieşi osândă. De aceea între voi sunt
mulţi slabi şi bolnavi şi bună parte mor”.
Aşa
era traducerea Scripturii din care a citit părintele atunci. Am
reţinut lucrurile acestea, am străbătut prin viaţă cu
ele, şi iată, după 50 de ani şi mai mult, reţin
lucrurile acestea pentru că a fost întâlnirea cu un om despre care
ştiam că e mare. A doua zi părintele a vorbit cu mine personal,
şi mi-a spus să fac rugăciunea de toată vremea; nu mi-a
făcut o teorie, ci doar mi-a spus să fac rugăciunea cu care se mântuiesc
călugării, ca şi când ar fi zis:
“Vrei să te faci călugăr? Fă ceva din ce
fac călugării! Călugării se roagă cu rugăciunea
aceasta. Spune şi tu rugăciunea aceasta.”
|
A |
m înţeles
că părintele i-a îndrumat şi pe alţii, şi la spovedit
şi în predici, pentru rugăciunea de toată vremea. În ce mă
priveşte, mie mi-a apus părintele să fac rugăciunea lipită
de respiraţie, cu gândul, nu cu cuvântul vorbit, să zic:
“Doamne” între respiraţii;
să
zic:
“Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu” inspirând;
şi
să zic:
“miluieşte-mă pe
mine păcătosul” expirând.
Ceea
ce m-a surprins pe mine atunci a fost că între întrebările pe care mi
le-a pus a fost şi întrebarea dacă mi-a venit în gând să ucid
vreodată un om. Eram prea mic să-mi vină în gând să ucid un
om, dar întrebarea m-a surprins; m-a surprins pentru că eram prea mic
să mi se pună o astfel de întrebare, dar şi pentru că mi
s-a pus întrebarea, în general. Părintele, cu aceasta a vrut să
treacă dincolo de mine şi să-mi cunoască din
înaintaşi, să-i cunoască pe cei care au contribuit prin
existenţa lor la existenţa mea.
|
C |
u părintele
nu m-am mai întâlnit din 1942 până în 1965 când v-am spus mi-a atras
atenţia că:
“Teologie pot face şi păgânii. Şi
necredincioşii pot să aibă cunoştinţa de Dumnezeu”.
Noi
nu trebuie să avem o cunoştiinţă informativă, ci o
cunoştiinţă intuitivă, adică conştiinţa
întâlnirii cu Dumnezeu. La argumentare a adus întâia Catavasie din Catavasiile
Înălţării Domnului:
“Cu dumnezeiescul nor acoperit fiind gângavul, a spus Legea cea
scrisă de Dumnezeu, că scuturând tina de pe ochiul minţii, vede
pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului,
cinstind cu dumnezeieşti cântări”.
Am
luat aminte şi la aceasta şi tot atunci, cuvântul cel mai important
din câte cuvinte am auzit de la părintele sau am citit din ce a scris
părintele, a fost un îndemn pe care i l-a dat însoţitorului meu, pe
atunci student la Teologie la Sibiu (trecea în anul III de Facultate, an
după care s-a şi hirotonit pentru că avea Seminarul), căruia
i-a spus:
“Uite, ai să te faci preot. Bagă de seamă să ai
înţelegere faţă de neputinţa omenească”.
Acesta-i
cuvântul cel mai important pentru că într-adevăr de multe ori ne
întâlnim cu neputinţa
omenească - şi din noi şi din alţii - şi trebuie
să avem înţelegere şi să avem pogorâre faţă de
om, faţă de neputinţa omenească. Aşa că cu
acestea am străbătut prin viaţă. Am mai găsit
nişte ziceri de-ale părintelui, spre exemplu că:
“În mintea strâmbă şi lucrul drept
se strâmbă”.
Avea
dreptate. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva trebuie să-i îndrepţi
mintea; degeaba vrei să-i bagi în el lucruri drepte, pentru că mintea
e strâmbă.
Sau
că:
“Cea mai lungă cale este calea care
duce de la urechi la inimă”,
adică
de la informaţie la convingere şi aceasta se potriveşte mai ales
în chestiuni religioase. Oameni de informaţie teologică sunt
toţi aceia care studiază teologie, dar oameni de convingere sunt mai
puţini pentru că e cale lungă de la informaţie la
convingere.
Unui
tânăr care a trecut pe la părintele şi era cu capul descoperit,
şi era iarnă, i-a spus părintele:
“Să-ţi păzeşti capul de
frig şi de prostie!”;
şi
altui tânăr, care făcea curte unei fete, i-a spus:
“Cine face curte nu face carte.”
|
A |
poi părintele în “Cărarea
Împărăţiei” a scris că:
“Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel
mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt
faţă de Dumnezeu”.
Acesta
e un cuvânt foarte încurajator. Tot acolo are cuvântul că:
“Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut”;
tot
acolo are stăruinţa de a ne considera fii ai lui Dumnezeu şi
fraţi între noi. Aproape că fiecare frază din “Cărarea
Împărăţiei” este de reţinut. Este foarte densă
cartea; acolo spune el cum trebuie să ne împotrivim diavolului în numele
lui Iisus şi al Maiсii Domnului cu semnul Sfintei Cruci, cu smerenie
şi cu rugăciune. Şi tot în “Cărarea Împărăţiei”
se spune că:
“Fiecare din noi purtăm un necredincios
în spate: trupul; că firea trupului e mută, surdă şi
oarbă”.
Sunt
nişte lucruri de adâncime extraordinară, numai că omul
citeşte cartea să o vadă citită şi după aceea o
pune deoparte că a zis că a citit-o, dar să ştiţi
că aceasta este o carte care trebuie citită cu
stăruinţă şi cu buchiseală; spre exemplu cei care
a-ţi citi cartea: Ştiţi capitolele cărţii? Sunt 7
capitole, adică 7 scrieri adunate în “Cărare” cu începutul “Cărarea
împărăţiei”, însă carte este şi “Războiul
nevăzut” şi “Cele 7 surle” şi “Iconomii
tainelor” şi “Spirit şi ereditate”, şi “Împărăţia
iubirii”. Acestea sunt 7 scrieri fiecare cu capitolele respective.
Scrierile nu sunt lungi şi ceea ce zic eu că nu este foarte bine e
faptul că, asta este o carte de început. Părintele a scris cartea aceasta
în 1949. De fapt nu a avut de gând să scrie o carte, ci a scris nişte
note; sunt nişte note cu multe texte din Filocalie pentru că
părintele a scris după dictatul Părintelui Stăniloaie când
acesta a lucrat la traducerea Filocaliei, adică părintele
Stăniloaie traducea şi părintele Arsenie scria după
dictatul părintelui, (aşa s-au realizat primele volume din Filocalie
până la volumul V sigur, pentru că noi la Sâmbăta avem un volum
de Filocalie, un manuscris pentru volumul V), şi asta se realiza chiar în
timpul războiului şi printre rânduri a scris părintele “mitraliază pe stradă”. Deci
ei traduceau şi pe stradă, în timpul războiului, în 1944 când au
venit ruşii peste noi, mitraliau pe stradă nemţii. Sunt
nişte lucruri care cine nu a trecut prin ele şi cine nu a ajuns la
ele nu le ştie. Atunci părintele era foarte hotărât în
privinţa oamenilor; nu admitea să nu fie ascultat. S-a dus la Sibiu
să le ţină cuvântări studenţilor la Teologie -
bineînţeles Părintele Stăniloaie l-a rugat -, şi
părintele le-a spus să nu mai fumeze şi după aceea are o
notă, tot aşa într-un manuscris, că:
“Eu cu studenţii de la Teologie m-am
înţeles să nu mai fumeze şi pentru că nu m-au ascultat nu
mă duc să le mai vorbesc pentru că nu vreau să le vorbesc
la pereţi”.
Mă
gândeam şi eu câteodată la un fel de afront ca să nu mai vorbesc
cu oamenii care nu mă ascultă numai că oamenii sunt
amestecaţi: sunt unii care mă ascultă şi sunt unii care nu
mă ascultă şi atunci ca să nu îi păgubesc pe cei care
mă ascultă, nu mă orientez după cei care nu mă
ascultă, aşa că până la urmă am ajuns la o concluzie
că totuşi e mai bine să vorbesc, pentru că eu nu sunt
Părintele Arsenie ca să am atitudinea aceasta.
Părintele a
îndrumat la început foarte mulţi oameni spre călugărie, multe
din călugăriţele care au trăit la Mănăstirea
Bistriţa, Mănăstirea Horezu, au fost îndrumate de Părintele
Arsenie să meargă la mănăstire, dar spre sfârşitul
vieţii, în partea a doua a vieţii nu i-a mai îndrumat.
Aveţi
întrebări?
Studenţii: Care ar fi întrebarea la care
aţi răspunde cu cea mai mare plăcere?
Părintele Teofil: Nu ştiu, pentru că nu
m-am gândit niciodată. Eu nu pun niciodată la superlativ nişte
lucruri. La toate răspund cu plăcere dacă sunt întrebări
cum trebuie şi dacă au rost.
Studenţii: Trebuie să aveţi cel
puţin un subiect preferat.
Părintele Teofil: Dragă, subiectele preferate
pentru mine sunt cele ale bucuriei, faptul că Dumnezeu este milostiv, apoi
pozitivismul vieţii creştine - lucruri de felul acesta.
Studenţii: Care a fost cel mai fericit moment
din viaţa dumneavoastră?
Părintele Teofil: Nu ştiu, pentru că au
fost multe şi nu ştiu care a fost cel mai fericit. Au fost momente
fericite şi când am făcut la şcoală şi când am fost în
liceu. Sunt atâtea şi atâtea lucruri care mi-au plăcut şi care
aş fi dorit să se prelungească în viaţa mea. Nu pot însă
să zic că: “Acesta a fost cel
mai fericit moment, că dacă nu era acesta nu ştiu ce era”.
Studenţii: Şi cel mai trist?
Părintele Teofil: Nu ştiu nici care a fost cel
mai trist. Dragă, să ştiţi că acestea sunt lucruri la
care niciodată nu m-am gândit. Am avut şi tristeţi destule. Gândiţi-vă
că într-o situaţie din aceasta specială ai nişte piedici pe
care nu că ceilalţi nu le au, dar nu le pot înţelege. Eu am
făcut şcoală la liceul de văzători, cu oameni care
puteau să citească singuri şi eu aveam nevoie de intermediari
şi erau atâtea şi atâtea situaţii în care nu puteam să
mă descurc şi bineînţeles că apărea şi întristare.
Am avut şi piedici şi confruntări destule, nu pot să zic
că n-am avut, dar au trecut, iar după ce au trecut nu te mai
gândeşti la ele.
Studenţii: Părinte, sunteţi foarte
blând, când aţi început să fiţi aşa blând?
Părintele Teofil: Nu ştiu! Cred că aşa
m-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Eram odată la Teologie, la Sibiu,
într-un cerc de studenţi şi a venit un părinte profesor, părintele
Dumitru Călugăr. Eu ziceam că:
“Este călugăr
născut, nu făcut”.
Era
un om foarte glumeţ; de la el e aceasta cu ţiganul care s-a dus la
judecată şi acolo judecătorul l-a întrebat:
“Ai furat?”
Ţiganul a
zis:
“N-am furat!”
Şi
judecătorul zice:
“Ia uite aici cinci martori care te-au văzut că ai
furat”.
“Păi îţi aduc eu trei sute care zic că
n-am furat” -
zice.
|
E |
ra foarte
glumeţ şi stând acolo de vorbă intră între noi a venit
vorba despre un episcop vicar de la Sibiu, Prea Sfinţitul Teodor, un om
tare calm, tare cumsecade, cald la suflet, binevoitor. Când m-am dus eu la
Teologie, să primesc aprobarea să fac teologie, m-am dus cu părintele
Nicolae Mladin - viitorul mitropolit. Pe atunci el era profesor. După ce
am aranjat că o să fiu student, am ieşit în curtea şcolii
şi ne-am întâlnit cu Prea Sfinţitul, şi părintele Mladin
m-a prezentat:
“Uite un candidat la teologie”.
Părintele
Mladin a spus că sunt fără vedere, iar Prea Sfinţitul a zis
că:
“Nu este nimic! I-a dat Dumnezeu alte daruri!”
Eu
l-am ţinut minte de-atunci, cu întâmpinarea aceasta, pentru că nu
toţi ziceau aşa, sau nu toţi vedeau lucrurile în perspectiva
aceasta. Nu ştiu cum a venit vorba atunci, fiind Părintele
Călugăr de faţă, că
“Prea Sfinţitul prin ce osteneli a ajuns să
aibă aşezarea sufletească?”,
cum
aţi întrebat voi de mine, şi Părintele Călugăr zice
că:
“Este osteneala lui Dumnezeu; că aşa l-a
lăsat Dumnezeu”.
|
E |
u nu sunt
totdeauna foarte blând, îmi mai sare câteodată şi mie
ţandăra şi mai ales când nu mă ascultă oamenii. Eu
spun:
“Nu mai spovedesc!”;
şi
ei spun:
“Vai părinte! Păi ne lăsaţi?”
Şi
eu strig odată la ei:
“Păi, vă las!”,
şi
atunci aceia n-au să zică că sunt blând.
Studenţii: Părinte, lumea vă
ştie aşa blând şi ne întreabă pe noi care vă avem
duhovnic de ce nu suntem şi noi aşa blânzi?
Părintele Teofil: Fiecare e aşa cum e cum a
venit în lumea asta. Maica Teodora, care a venit la noi la mănăstire,
spunea că Părintele Arsenie i-a zis că aşa cum am venit pe
lume aşa suntem. Se vede că eu am fost adus pe lume la vreo veselie,
că eu sunt vesel.
|
D |
upă ce ne-am unit
odată nu mai putem fi ca cei care nu s-au cunoscut, ca cei care n-au fost
împreună. Plecăm şi rămânem şi rămânem şi
plecăm; ne vom purta în suflet unii pe alţii. Poate au rămas
nişte gânduri care ar putea să vă fie de folos în cealaltă
vreme a vieţii voastre şi la acestea vreau să mai adaug câte
ceva astăzi. Eu nu am venit aici cu un program foarte precis. Şi
mi-am zis că o să-mi fac eu programul aici şi mi l-am făcut
şi cred că a fost bine făcut. Am primit şi sugestiile
altora; de exemplu, aseară stăteam în cumpănă despre ce
să vorbesc: “Despre Biserica
creştină” sau “În
şcoala Părintelui Arsenie”, s-a preferat “În şcoala Părintelui Arsenie”. Dimineaţa aceasta
m-am gândit să vorbesc despre “Nădejde
şi Bucurie”, dar în acelaşi timp m-am gândit să vorbesc
despre “Podoabe de gând” şi am
rămas la aceasta. Purtăm fiecare bucurii în suflet şi bune
şi rele; căutăm să ne umplem sufletul cu cele bune şi
după aceea dacă le putem să le oferim şi altora. Eram la
Timişoara acum mai mulţi ani, acum vreo 5-6 ani, şi era
programată o seară de poezie “Medalion
Zorica Laţcu” şi poate că unii au stat la îndoială în
legătură cu această seară de poezie, dar după ce a
trecut, a zis Părintele Iustin: “Aţi
lăsat vinul cel bun până la urmă”. Şi acum aş vrea
să vă las nişte gânduri bune tot pentru gânduri bune în
legătură cu unele lucruri pe care le port în minte şi pe care vi
le ofer măcar pentru clipa de faţă. Cel mai mult şi mai
mult, din câte gânduri port în minte, apreciez ca extraordinar, ca ceva ce
reprezintă cel mai bine Ortodoxia, “Cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur de Paşti”, şi îmi pare rău
că se citeşte o singură dată pe an; ar fi bine să se
citească în fiecare duminică, că fiecare duminică într-un
fel este Paşti, pentru că în fiecare duminică e învierea
Domnului nostru Iisus Hristos. Dar, în fine, aceasta este rânduiala Bisericii;
noi ne ţinem de ea, însă putem să purtăm în suflet acest
cuvânt de la Paşti şi să-l avem în conştiinţa
noastră, să-l spunem pentru noi sau pentru alţii, că e
extraordinar:
“De este cineva
binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de
acest praznic bun şi luminat. De este cineva slugă
înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului
său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia astăzi plata
cea dreaptă. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi ia
acum dinarul. Dacă a venit cineva după ceasul al treilea,
mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după
ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu
se va păgubi. De a ajuns cineva în ceasul al nouălea, să intre,
nimic îndoindu-se. De a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să
nu se teamă că s-a zăbovit, că milostiv fiind
Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi.
Odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce lucrat din
ceasul cel dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe
cel dintâi mângâie; şi acestuia plăteşte şi aceluia
dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl
ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi
voinţa o laudă.
Pentru aceasta,
intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru, şi cei dintâi
şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii
împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei
leneşi, cinstiţi Ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce
n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină,
desfătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimenea să
nu iasă flămând. Toţi vă îndulciţi de
ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia
bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru
sărăcie, că s-a arătat Împărăţia cea
deobşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că
iertarea din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de
moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea
Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad;
amărâtu-l-a pe el, pentru că a gustat trupul Lui. Şi aceasta mai
înainte apucând Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te
pe Tine jos: s-a amărât că s-a stricat. S-a amărât, că s-a
batjocorit; s-a amărât, că s-a omorât; s-a amărât, că s-a
legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi
s-a întâmpinat cu cerul. A luat ce a văzut şi a căzut întru ce
n-a văzut. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule,
biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos
şi au căzut dracii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte. Înviat-a Hristos
şi nici un mort nu este în mormânt; că Hristos înviind din
morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Aceluia se
cuvine toată slava şi stăpânia, în vecii vecilor. Amin.”
Poate fi ceva mai frumos? Din câte am citit
eu, din câte gânduri au venit în mintea mea, nu am găsit nimic mai frumos,
nimic mai dătător de nădejde decât această sinteză a
ortodoxiei care bineînţeles cuprinde şi Evanghelia şi toate ca
un fel de rezumat, de aceea recomand acest cuvânt ca îndreptar de
viaţă, ca cuvânt de bucurie şi de veselie pentru toţi
credincioşii, ca podoabă de gând. Bineînţeles nu există o
singură podoabă de gând, sunt atâtea şi atâtea podoabe de gând
în biserica noastră. Îmi pare rău că nu sunt aici şi
studenţi de la literatură ca să poată aprecia şi din
punct de vedere literar anumite lucruri. Mă gândesc în mod special la Icosul
de la Paşti, în care se arată măiestria celui ce a
reuşit să-l alcătuiască şi să ne dea o astfel de
podoabă de gând.
“Pe Soarele cel mai înainte
de soare, Care a apus oarecând în mormânt, întâmpinatu-L-au către
dimineaţă, căutându-L ca pe o zi, mironosiţele femei şi,
una către alta, strigau: O, prietenelor, veniţi să ungem cu
miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul
care a înviat pe Adam cel căzut, Care zace în mormânt. Să mergem,
să ne sârguim ca şi magii şi să ne închinăm, şi
să aducem miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu a
fost înfăşurat, şi să plângem, şi să strigăm:
O, Stăpâne, scoală-Te, Cel ce dai celor căzuţi ridicare.”
|
E |
minunat, e minunat pentru figurile de stil, e minunat pentru
concepţia ca atare. Sunt nişte legături pe care bineînţeles
femeile mironosiţe nu le-au spus, dar sunt nişte lucruri
într-adevăr îmbucurătoare. “Soarele
cel mai înainte de soare”, adică Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care
s-a făcut soarele. Pe El care este Soare mai înainte de soare, care a fost
mai înainte de a fi Soarele creat, care acum a apus în mormânt, prin moartea pe
cruce, prin înmormântarea pe care I-a făcut-o Iosif şi Nicodim. La
Acesta au mers, mai înainte de ziuă, până nu s-a făcut ziuă,
căutându-L ca pe o zi, căutându-L ca şi când ai căuta o zi
după o noapte lungă.
Mers-au mai înainte de
ziuă mironosiţele, “căutându-L
ca pe o zi, şi una alteia strigau: O, prietenelor, veniţi să
ungem cu miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul
care a înviat pe Adam cel căzut, Care acum zace în mormânt”.
Presupuneau
că au să-L găsească în mormânt:
“Trebuie să ne sârguim ca şi magii” - fac o legătură
între magii, care au adus daruri, şi ele care dădeau miresme;
“şi să ne închinăm şi să aducem
miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu a fost
înfăşurat”.
Iată
legătura:
scutece -
giulgiu;
mir - daruri;
închinarea
magilor la naştere - închinarea mironosiţelor la înviere;
daruri la naşterea
Mântuitorului - miruri în loc de daruri “Celui ce nu
în scutece, ci în giulgiu a fost înfăşurat”;
“să plângem şi să strigăm: O,
Stăpâne, scoală-Te! Cel ce dai celor căzuţi ridicare”.
Nu ştiu
dacă poate fi ceva mai frumos în legătură cu Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos, cu mironosiţele, cu mirurile, cu darurile, cu
Soarele cel mai înainte de soare, cu ziua pe care o căutau
mironosiţele mai înainte de zi.
Sunt nişte
lucruri la care noi singuri nu ne-am fi putut gândi şi nu le mai are
nimeni. Acestea sunt comorile ortodoxiei; acestea sunt lucrurile cele mai
deosebite pe care le are Biserica noastră. Apoi, bineînţeles că
la Paşti sunt atâtea şi atâtea ziceri dătătoare de
nădejde, de exemplu:
“Cerurile după
cuviinţă să se veselească şi pământul să se
bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea
văzută şi cea nevăzută; că Hristos a înviat, Bucuria
cea veşnică.”
“Să aducem şi noi în loc de daruri miruri”. Care sunt mirurile noastre?
Ni se spune la Paşti:
“Să mânecăm cu mânecare adâncă şi în loc
de mir cântare de bucurie Stăpânului”.
Mirul nostru este
cântarea noastră de bucurie sau, mirul nostru este pocăinţa cum
se spune într-o altă alcătuire de slujbă. În legătură
cu femeia păcătoasă, cea care a uns cu mir picioarele
Mântuitorului, le-a şters cu părul capului ei, le-a udat cu lacrimi
şi le-a sărutat, se spune următoarele:
“Lacrimi dă-mi mie
Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase şi mă
învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea
rătăcirii pe mine m-au izbăvit şi mir de bună
mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată (acesta-i mirul nostru),
întru pocăinţă mie agonisită ca să aud şi eu
glasul Tău cel dorit: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”
|
T |
ot în legătură cu Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos este o alcătuire în Duminica glasului al
cincilea, la Utrenie, care zice aşa:
“Doamne, după învierea
Ta cea de a treia zi şi după închinarea apostolilor, Petru a strigat
către Tine: Femeile au luat îndrăzneală, iar eu m-am temut;
tâlharul, Dumnezeu te-a cuvântat, iar eu m-am lepădat de Tine. Oare
mă vei mai chema pe mine încă ucenic, sau iarăşi mă
vei arăta vânător al adâncului? Ci mă primeşte pe mine
Mântuitorule, cel ce mă pocăiesc şi mă mântuieşte”.
Bineînţeles
că nu s-a întâmplat aşa. Sfântul Apostol Petru s-a pocăit, dar
pocăinţa nu face literatură. Pocăinţa e cu simplitate.
Alcătuitorul acestui text liturgic a avut darul de a face o legătura
între Petru şi femeile mironosiţe: “femeile au luat îndrăzneală, iar eu m-am temut, tâlharul
Dumnezeu Te-a cuvântat” - tâlharul de pe cruce care a zis: “Pomeneşte-mă pe mine întru
împărăţia Ta”. Sunt nişte alcătuiri care ne fac
mare bucurie dacă luăm aminte la ele şi dacă le auzim cum
trebuie. Acestea sunt nişte prilejuri de meditaţie, dacă le spun
cum trebuie cei care le spun sau le cântă cum trebuie. Deci: “femeile au stat lângă cruce şi eu
am fugit; tâlharul cel răstignit cu Tine, te-a mărturisit ca Dumnezeu,
iar eu m-am lepădat de Tine”. Sunt lucruri cu totul deosebite, prin
contrast pot fi înţelese mai bine.
Încă ceva,
la duminica Tomii este o alcătuire de slujbă, numită Icos, care
spune aşa:
“Cine a păzit mâna
ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului?
Cine i-a dat ei putere, de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu
adevărat ceea ce s-a pipăit. Că dacă aceasta n-ar fi dat
putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele Patimilor care
au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a
dat de a o pipăi pe ea şi a striga lui Hristos: Domnul meu eşti
şi Dumnezeul meu”.
|
L |
a istorisirea Evangheliei de
la Sfântul Ioan, cu referire la întâlnirea Domnului Iisus Hristos cu Toma care
dorea să pipăie coasta Domnului Iisus Hristos, e adevărat
că nu se spune în Sfânta Evanghelie că acesta a pipăit sau nu
coasta Domnului nostru Iisus Hristos, dar Biserica ne spune clar că Toma a
pipăit coasta Domnului: “Cine a
păzit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea
de foc a Domnului?” Deci, Domnul Iisus Hristos care este Dumnezeu
adevărat este şi foc mistuitor; coasta Lui este coastă de foc, pentru
că este coastă dumnezeiască.
“Cine a dat putere dreptei celei de lut de a putut
pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit” -
adică coasta;
coasta Domnului i-a dat putere!
“Cum de foc
eşti ce ţâşneşte şi eşti vas răcoritor?”; Coasta a dat putere dreptei
de lut, că de nu ar fi dat atâta putere dreptei de lut cum ar fi putut
să pipăie patimile cele ce au zguduit şi cele de jos şi
cele de sus? E vorba de Patimile Domnului Iisus Hristos, la care s-a cutremurat
pământul, s-a întunecat soarele şi luna - adică a fost o eclipsă
mare de tot, cum se aşteaptă şi acum pe 11 august.
Sunt calculate
lucrurile foarte bine pentru că pot fi calculate; gândiţi-vă
câtă rânduială este în univers încât se pot calcula cu sute de ani
înainte nişte lucruri care se vor întâmpla şi care se întâmplă
de fapt. Aceasta înseamnă că e o precizie în univers, o precizie de
neclintit. A fost şi atunci o eclipsă mare; patimile Domnului Iisus
Hristos au zguduit şi cele de sus şi cele de jos, şi Toma a
pipăit coasta Domnului Hristos, adică pătimirile Domnului
Hristos care au zguduit toate cele de jos şi cele de sus.
“Cu adevărat acest dar lui Toma i s-a dat de a o
pipăi pe ea şi a striga lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul
meu”.
Nu vă pot
spune câtă bucurie am din aceste alcătuiri, din aceste podoabe de
gând care sunt pe lângă valoarea pe care o au ca texte liturgice,
nişte alcătuiri literare care se impun atenţie noastre.
“Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită,
şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi
haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă
miluieşte.”
Este o
alcătuire din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului
Iisus Hristos în care mărturisim că nu avem haină de nuntă
şi cerem de la Domnul Iisus Hristos să ne mântuiască şi
să ne lumineze El haina sufletului.
|
I |
ubiţi credincioşi
lucruri de felul acesta sunt multe în rânduielile noastre de slujbă. Dacă
le căutăm, le găsim şi e bine să ne împodobim mintea
cu ele şi să le avem în vedere pentru înaintarea noastră
spirituală. În loc să ne gândim la lucruri fără valoare, în
loc să căutăm satisfacţii fără
consistenţă, iată, putem avea nişte lucruri de valoare în
conştiinţa noastră, nişte podoabe de gând care ne aduc
bucurie, care ne împodobesc viaţa, care ne dau putere pentru cealaltă
vreme a vieţii noastre. Ar fi, însă, o mare greşeală
dacă am crede că podoabe de gând sunt numai în Scriptură, numai
în slujbele noastre, numai în scrierile Sfinţilor Părinţi, nu
este aşa. Sunt şi în afară de acestea podoabe de gând, lucruri
minunate care ne dau bucurie, pentru că tot de la Dumnezeu sunt. Spunem
noi la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, la Sfânta Liturghie, că:
“Toată darea cea bună cea bună şi tot
darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine Părintele
luminilor”.
Deci, şi
valorile literare, câte sunt, tot de la Dumnezeu vin prin oamenii lui Dumnezeu,
oameni inspiraţi de Dumnezeu. Aş vrea cu acest prilej să vă
pun în faţă, mai întâi câteva valori literare religioase din
medalionul acela de la Timişoara, “Zorica Laţcu”, aduse până aici în această sfântă
biserică unde se potrivesc foarte bine şi mai întâi aş vrea
să vă prezint poezia “Filă de acatist”,
adresată Maicii Domnului:
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea, Marie.
Bucură-te, floare fără de
prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină
primăvară.
Bucură-te, iarăşi, ţărm de
bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.
|
I |
ată nişte figuri
de stil de toată frumuseţea, am putea zice mai consistente şi
mai pregnante decât multe dintre figurile de stil care sunt întrebuinţate
în acatistele clasice:
“Leagăn alb de iasomie”; “Şipot care curge lin cu
apă vie”; “Ţărm de bucurie dintru care curge miere aurie”; “Floare
fără de prihană, albă ca argintul nopţilor de
vară”; “Spicul cel de aur veşnic plin de hrană”; “Mirul care
vindeci orice fel de rană”; “Bucură-te Maică pururea Fecioară,
ploaia cea de mană”.
Sunt lucruri
extraordinare, mai presus de tot ceea ce putem noi să apreciem; ne
copleşesc pur şi simplu.
O altă
podoabă de gând preferată în special de cei care au viaţă
de familie este poezia “Ectenie”, scrisă tot de Zorica
Laţcu.
Pentru ca iubirea noastră
să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădiţa dragostei să
crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viaţă caldă iarăşi
să legăm,
Pentru ca lumina peste noi să cearnă,
Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca să-Şi verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-I simţim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când, cuprinşi de patimi, numele-I strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca belşugul ţarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic şi umil,
Pentru ca răsfrângeri din surâs de stele
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Şi-n lumina morţii viaţa s-o
cercăm;
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca-n mulţimea îndurării Sale
Însuşi să-şi pogoare pasul către
noi,
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineţii,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,
Şi-ntr-un pas să trecem pragul larg al
vieţii,
Domnului să ne
rugăm.
E o valoare care
nu poate fi preţuită. Apoi haideţi să luăm aminte
şi la poezia “Un oaspe”.
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu
măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze
moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul,
până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf
piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am
turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am
ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vre-un zeu să şadă pe prispa
casei noastre?
El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce
mi-a spus.
Ca rodia-i de dulce pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie la vântul
Vorbea despre iubirea cea fără de
păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de
soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul
nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul
lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui
domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei
în poală.
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă alături amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate mi-a mulţumit în zori,
Când a plecat - străinul - pe drumul ud de
rouă.
Şi mi-au rămas în urmă, ca mirul curs
din flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: “Pace vouă”.
L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete
Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am
strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să
mă-mbete.
Cu aceasta se
potriveşte poezia “Cer nou”
Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul şi
i-am spus:
“De noi cum nu ţi-e silă Prea Scumpul Meu
Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de
la noi
Şi cum mai vrei să suferi făptura de
noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poala prea curată, Stăpâne, n-o
fereşti,
În tină omenească să nu ţi-o
murdăreşti?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de
putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare
strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Domnul prea
slăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te
cobori?
Ca Petru ani de-a rândul eu te-am gonit mereu
Ieşi de la mine, Doamne, că
păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat! Ba, încă, cu pasul Tău
curat,
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai
curăţit,
Cu raza ta tot chipul tu mi l-ai strălucit.
Cu focul tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea goală ai
întins
Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut
bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră
de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai
făcut.
În sufletul meu astăzi Tu însuţi
locuieşti
Cu Maica Prea Curată, cu cetele-i cereşti.
Şi pentru toate acestea, Iisuse prea iubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci
slăvit.
|
P |
oezia “Mama” de Coşbuc
pe care am învăţat-o la şcoală, pe care poate n-am
băgat-o destul de mult în seamă şi care este ceva extraordinar.
În vaduri ape
repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în
umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei
se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo,
mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe
vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri
rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia
din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu
umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine
două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă
mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu
pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci
ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul
tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte
fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.
Scapi fusul jos;
nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la
el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
…O, nu! Nu este
drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin
noapte-afară lung priveşti –
“Ce vezi?” întreab-o fată.
- “Nimic… Mi s-a
părut aşa!”
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare
vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu,
neridicând
De jos a ta privire:
- “Eu simt
că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu
şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a
părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar nu a fost
el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi
voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea
poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu
pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!”
Afară-i
vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi
s-au culcat –
Tu, inimă pustie,
Stai tot la
vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi
târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
|
I |
ubiţi credincioşi
sunt nişte podoabe de gând pe care vi le-am pus în atenţie şi la
care puteţi adăuga şi voi alte şi alte podoabe de gând
pentru voi şi pentru alţii.
Dumnezeu să
vă ajute!
1.
DESPRE SUTAŞUL DIN CAPERNAUM
ŞI DESPRE FEMEIA CANANEANCĂ
2.
DESPRE
IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL
4.
DESPRE
ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU SAU ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
5.
DESPRE
SAMARINEANUL MILOSTIV ŞI SAMARINEANUL VINDECAT DE LEPRĂ
6.
DESPRE
OMUL ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR
7.
OAMENI
CARE I-AU PLĂCUT MÂNTUITORULUI
8.
PREDICA
DE PE MUNTE – ÎNDREPTAR DE VIAŢĂ
9.
ÎNTÂLNIRE
CU TINERII DIN TABĂRĂ
10.
DESPRE
MĂNĂSTIRE
12.
DESPRE
FERICIRE
13.
ÎN
FAŢA MÂNTUITORULUI NOSTRU
15.
ÎN
FAŢA VIEŢII ŞI A MORŢII
16.
ÎN
FAŢA VIITORULUI ŞI A VEŞNICIEI
17.
DESPRE
AVANTAJELE ORTODOXIEI
18.
DESPRE
CĂLUGĂRIE ŞI CĂSĂTORIE
21.
PATERNITATEA
DUHOVNICEASCĂ
22.
RUGĂCIUNEA
DE TOATĂ VREMEA
23.
RUGĂCIUNEA
“TATĂL NOSTRU” CA ÎNDREPTAR DE VIAŢĂ
25.
ÎN
ŞCOALA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
26.
PODOABE
DE GÂND